Toamnă ialomițeană (Sâmbătă, 20 octombrie 2018)

Colindăm depărtările, vizităm țări exotice, departe, departe chiar și în România, însă, de multe ori, împrejurimile ne rămân necunoscute. (Doar un exemplu: am copilărit la Munteni-Buzău, localitate vecină cu Balaciu, dar mănăstirea de aici n-o văzusem niciodată în 50 de ani).

De-aceea, uneori, e bine să te oprești din alergătură și să-ți „faci rondul” pe-aproape. Așa s-a gândit și părintele Dumitru Drăghici, când a propus comitetului Asociației „Din inimă pentru aproapele” o excursie chiar în Ialomița, împreună cu grupul de cateheză „Speranța” al parohiei Cuza Vodă din Slobozia. Obiectivele vizitate (cu mențiunea că pentru mine, dar și pentru alții, cele mai multe au fost văzute pentru prima dată): Mănăstirea Balaciu, Domeniul Manasia (cu al său Conac „Hagianoff”), Catedrala „Sfinții Împărați Constantin și Elena” din Urziceni, Mănăstirea Chiroiu, Mănăstirea Dridu și parohia Munteni-Buzău I Sfinții Arhangheli „Mihail și Gavriil”.

Câteva lucruri pe scurt despre fiecare, aflate la fața locului (altfel, informații detaliate se găsesc pe internet), cât să stârnim curiozitatea cititorului, îndemnându-l a le vizita, cu mențiunea că pentru noi a fost o excursie excelentă, un nou prilej de relaxare, de rugăciune, dar și o binevenită lecție de istorie, atât pentru adulți, cât și (sau mai ales) pentru elevii de școală generală și liceu care au fost beneficiari. Aproape la toate opririle, copiii au cântat melodii din repertoriu religios sau popular, precum și melodii patriotice, sub flamurile roșu-galben-albastre pe care le-am purtat după noi.

Mănăstirea Balaciu-Pitișteanu

Construită începând cu anul 1821 de către P.S. Gherontie Nicolau (episcopul Constanței), a servit inițial drept biserică pentru satul Pitișteanu, mutat ulterior pe deal, din pricina inundațiilor. În prezent, este mănăstire de călugări, având două biserici, una cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”(15 august), cealaltă cu hramul „Nașterea Maicii Domnului” (8 septembrie).

Până în anul 1941, s-a numit Mănăstirea Gherontie (de la ctitorul său), însă, în acest an, Sfântul Sinod a luat decizia ca mănăstirile să nu mai poarte nume de episcopi. Mormântul P.S. Gherontie se află în biserica mănăstirii.

În anul 1961, în perioada comunistă așadar, mănăstirea a fost închisă chiar în Vinerea Mare, fiind transformată în crescătorie de pui, până în anul 1991, când a redevenit mănăstire. Fratele Adrian – cel care ne furnizează informațiile – spune că localnicii mai vârstnici susțin că puii crescuți acolo erau handicapați. Tot el ne spune și despre existența „Frăției Mănăstirii Balaciu”, alcătuită dintr-un grup de foști viețuitori, în perioada în care mănăstirea a fost interzisă.

Paraclisul este o biserică de lemn adusă din județul Suceava, iar între anii 1991 – 2000 s-a lucrat la biserica mare care, în anul 2006, a fost sfințită de P. S. Damaschin.

Mănăstirea este așezată pe malul stâng al râului Ialomița, între localitățile Balaciu și Crăsani. Locul are și importanță istorică, legată de Piscul Crăsanilor, unde s-a aflat vechea cetate dacică „Helis”.

Domeniul Manasia

Acest domeniu alcătuit din conacul „Hagianoff”, parcul imens și superb, crama exterioară și cea subterană, este unul dintre puținele locuri din țară care au avut șansa unei restaurări pe măsură, care să redea splendoarea aristocratică a lumii de altădată, atmosfera romantică a vremurilor apuse, îmbinată armonios cu prospețimea celor de azi. Această extraordinară șansă avută de domeniul Manasia (aflat în apropiere de Urziceni) a fost doamna Ariadna Lӧwendal Dănilă, nepoata pictorului George baron Lӧwendal, figură marcantă a lumii artisitce românești interbelice și postbelice.

„Pictor, grafician, pedagog și maestru al primelor generații de artiști plastici din România postbelică, George baron Löwendal (1897, Sankt-Petersburg – 1964, București) a fost și un remarcabil om de teatru. Născut într-o familie danezo-rusă cu origini nobiliare, format în Rusia avangardelor artistice, s-a afirmat ca pictor decorator în Bucureștiul anilor ’20, devenind, ulterior, timp de aproape un deceniu, scenograful Teatrului Național din Cernăuți. În cosmopolitul oraș bucovinean, a creat decoruri de referință și a înființat, în 1928, primul teatru profesionist de marionete din România.” (site-ul fundației Lӧwendal) https://www.lowendal.ro/george-lowendal/

Am furnizat aceste date despre bunicul doamnei Ariadna, pentru a se înțelege mai bine de ce am afirmat cele de mai sus, de ce vizitatorii vor fi întâmpinați în conac de numeroase obiecte de artă achiziționate de la licitații de gen din Europa. Eu am un confort extraordinar atunci când știu că banii și obiectivele culturale (dar nu numai) încap pe mâna oamenilor educați, cu o cultură solidă, dobândită eventual chiar din familie, de-a lungul a generații de intelectuali (ăi de-au scăpat neuciși de comuniști), decât atunci când banii cei mulți se duc în labele jegoase ale unor brute necioplite și lipsie de bun simț, pe deasupra. În primul caz, avem de-a face cu lucruri frumoase și cu gust, în cel de-al doilea... Dumnezeu cu mila!

Domnișoara Cristina ne-a fost ghid și ne-a plimbat, pe rând, în toate țintele importante ale domeniului.

Prima oprire a fost în crama „Răcorești” (nu de la faptul că acolo e răcoare ori că te mai răcorești, ci de la numele unui sat). Vedem niște butoaie imense, care nici nu puteau fi mutate din loc, calculăm o capacitate de stocare uriașă și, astfel, ne dăm seama de capacitatea de ingurgitare a românului. Cândva – spune ghidul – existau podgorii și în zonă. Aflăm că denumirea de Manasia provine de la o mănăstire din Serbia (vom vedea de ce tocmai de acolo), iar o altă variantă susține că provine de la numele primului locuitor: Radu Manasia.

Despre istoricul domeniului, pe scurt: prima dată terenul a aparținut lui Alexandru Vodă Ipsilanti. Ulterior, a trecut în posesia prințului sârb Efrem Obrenovici (un salon al conacului îi poartă numele), refugiat în România din motive politice. Din această dinastie face parte și Maria Obrenovici, Elena Maria Catargiu, devenită Obrenovici prin căsătoria (a doua) cu prințul Milan Obrenovici. Considerată la vremea ei una dintre cele mai frumoase femei ale Iașiului, această doamnă a fost cunoscută în istorie pentru relația de iubire avută cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în urma căreia au rezultat doi fii care au fost crescuți de soția domnitorului, Elena Doamna. Din păcate, destinul celor doi fii și al mamei lor naturale a fost unul tragic.

Conacul „Hagianoff” a fost construit la începutul anului 1899 la cererea fostului ministru de externe bulgar Ion Hagianoff, refugiat în Principatul Românesc din motive politice. Acesta a avut un fiu, Nicolae Hagianoff (fără moștenitori) căruia comuniștii i-au confiscat toată averea, ajungând, în cele din urmă, șofer de taxi. Conacul a fost transformat în I.A.S (Întreprindere Agricolă de Stat). A fost, pe rând, IAS Urziceni, IAS Borănești, grădiniță. În anul 2006 a fost cumpărat de doamna Ariadna Lӧwendal Dănilă și renovat până în anul 2013, reimaginat pentru organizarea de evenimente artistice, private sau publice, întâlniri sociale sau de afaceri și experiențe gastronomice rafinate. Toate materialele și mobilierul precum și obiectele de artă au fost cumpărate la restaurare (din vechiul conac boieresc n-a mai rămas nimic, exceptând clădirea).

Într-un colț, sunt expuse câteva fotografii vechi realizate de fotograful Costică Acsinte (Cristina ne spune că au fost oameni care și-au recunoscut bunicii în acele fotografii).

Bibilioteca din lemn de nuc, cu sticla lucrată manual, a fost achiziționată de la o licitație din Viena. Volumele, parte din ele sunt din zilele noastre, parte – cumpărate de la o licitație din Franța. În trecut, camera unde se află biblioteca servea drept cameră secretă a domnilor. Se presupune că atunci când se retrăgeau aici, aceștia discutau politică. Însă nimeni nu știe cu exactitate, întrucât mărturii ale privitorilor prin gaura cheii spun că nu se zăreau decât spătarele unor fotolii negre.

Parcul domeniului este o minunăție, arborii sunt monumente ale naturii (plantați din anul 1850). În lumina toamnei, totul pare de poveste, și gazonul, și razele soarelui filtrate printre crengi, și rățuștele înotând liniștite pe lac și păunii... Copiii se zbenguie plini de bucurie, oamenii mari și ei, asemenea. Mai aflăm că prima cultură de bumbac din România a fost la Manasia, adusă de sârbul românizat Efrem Obrenovici.

Dar să revenim în conac, pentru a admira câteva tablouri originale de Lӧwendal, pentru a vizita sala de conferințe (fostă cândva camere de dormit) și Sala Orientală, o frumusețe ce a servit în trecut drept camera doamnelor, folosită azi drept cameră de relaxare. Sala a fost construită conform unei vechi tradiții conform căreia casele boierești aveau câte un salon turcesc. Pe lângă divan, perne și pernuțe, sunt amplasate diferite vase care au aparținut în trecut dictatorului Ceaușescu, fiind primite de la diverși miniștri străini și care au fost,ulterior, cumpărate de doamna Ariadna de la licitații de artă.

Mansarda, cu grinzile din centru originale, este amenajată ca un spațiu multifuncțional, în trecut fiind doar un pod plin cu porumbei.

Salonul de primire de la parter șochează prin lozincile comuniste de pe pereți, în apropierea tavanului: „Trăiască Partidul Comunist Român!”, „Trăiască înfrățirea româno-sovietică” ș.a. Acestea au fost descoperite la restaurare și s-a luat decizia menținerii lor, întrucât fac parte din istoria conacului (și, din păcate, și a țării). Mai vizităm salonul de pocker, mai admirăm o sculptură intitulată „Adam și Eva”, o sculptură de Mircea Roman, o tapițerie din Olanda și o corabie din argint, cântărind 4 kilograme, replică fidelă (la scară mică, desigur) a celei a Regelui Ludovic al XIV-lea al Franței (Regele Soare). 

În cele din urmă, cu părere de rău, ne luăm la revedere de la conac și ne îndreptăm spre...

Catedrala din Urziceni. Hramul principal este „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, iar cel secundar „Sfântul Nectarie”, întrucât, din anul 2011, catedrala găzduiește și o părticică din moaștele sfântului vindecător de cancer și făcător de minuni. Părintele paroh ne face un scurt istoric și ne oferă iconițe cu Sfinții Împărați. 

Mănăstirea Chiroiu. Suntem întâmpinați de amabila Maică Stareță Filoteia. Acolo șezurăm și... mâncarăm ca sparții. Apoi, sub blândul soare de toamnă am ascultat poveștile de cândva și de mai ieri ale maicii, povești de frământat în ceasul înserării, poate chiar de pus la rană. 

Mănăstirea Dridu. Deși ajungem cu o oarecare întârziere, suntem primiți cu multă căldură și cu daruri. Copiii se bucură „ca niște copii” de cele primite.

Ultimul popas: Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” Munteni Buzău (I). Adică acasă. La mine. Acolo am copilărit și m-am format, urmând cursurile școlii generale. Ne întâmpină cu binecunoscuta ospitalitate a munteni-buzoienilor părintele Gică Ardeleanu, preoteasa Mihaela și fiul lor Andrei, mama mea și alte trei doamne din parohie. Cântăm, povestim, halim gogoși, unii bem vișinată, alții suc, apoi copiii se zbănțuie ca scăpați din pușcă. Andrei îi privește din pragul centrului social cu oarecare superioritate amestecată cu milă. Copil de țară, pentru care mersul pe jos și statul în aer liber nu mai prezintă vreo noutate. Când eram copil mi-aș fi dorit să locuiesc la oraș, pentru un anume confort care făcea diferența. Acum, îmi dau seama cât de binecuvântată am fost să locuiesc la țară.

Câteva date despre biserică. Mai multe amănunte și fotografii aici: http://lacasuriortodoxe.ro/d/munteni-buzau-i/-info/400/istoric-munteni-buzau-i/

Nu știu dacă a fost trecută în rândul monumentelor istorice, dar ar trebui. A fost construită între anii 1884 și 1889 de către cetățenii comunei veniți din câteva sate din județul Buzău și stabiliți aici, în Bărăgan (de unde și denumirea localității), care aduseseră cu ei lemnul demontat din bisericile satelor Văvăluci și Găvanele. Oamenii coborâți din munți cu biserica-n spate și troițele de la fiecare colț de stradă spun mult despre credința locuitorilor de aici.

Părintele ne face un scurt istoric, subliniind faptul că e printre cele mai mari biserici de lemn din Ialomița. Pictura se păstrează cea originală, de la anul 1889.

În cele din urmă, ne luăm la revedere și plecăm, cu gogoși îndesate în traistă (că de la oamenii ăștia coborâți din munteni nu poți pleca niciodată cu mâna goală, chiar dacă te-au omenit și-n casa lor).

Ne întoarcem la Slobozia cu bucuria redescoperii în suflet și în priviri. A redescoperirii sensurilor, tradițiilor, locurilor, naturii și, dincolo de toate acestea, a oamenilor. Căci în spatele tuturor obiectivelor pe care noi astăzi le-am vizitat, stau oameni. Oameni cu bucuriile, cu tristețile, cu neputințele, cu păcatele, dar și cu izbânzile lor. Să-i cinstim și să le mulțumim, făcând și noi măcar o parte din tot ce au făcut ei cândva!

Mulțumim Asociației „Din inimă pentru aproapele!”

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 24 octombrie 2018