Cronică de Ion Roșioru la cartea „Miss Univers”
Florentina Loredana Dalian e una dinntre cele mai active şi mai plăcute
scriitoare din „Gruparea de la Helis”, membră a „Societăţii de haiku din
Constanţa”, a Cenaclului literar „Mihail Sadoveanu” din acelaşi oraş, ca şi a
Clubului Umoriştilor Constănţeni (CUC). Este laureată a numeroase concursuri şi
festivaluri de literatură din întreaga ţară, doar simpla enumerare a acestor
premii şi distincţii necesitând o întreagă pagină. Recenta ei apariţie
editorială, Miss Univers, o culegere
de proză umoristică (Editura Dobrogea,
Constanţa, 2017), se adaugă întregitor altor cărţi de proză precum: Aceeaşi lună peste sat, Scrisori netrimise şi Înainte de magnolii, despre care, la
vremea respectivă, am scris cu entuziasm şi cu reală plăcere participativă.
Prefaţatorul cărţii de faţă,
renumitul şi inconfundabilul umorist George Corbu, notează, printre altele:
„Umoristă prin vocaţie şi prestaţie literară, afirmându-şi de timpuriu propensiunea
pentru gen, autorea se aliniază, pe merit, creatorilor cu un statut consolidat
de care se bucură îndeobşte doar scriitorii de profesie recrutaţi din rândul
bărbaţilor. Şi în alte compartimente ale umorului femeile şi-au făcut simţită
prezenţa (epigramă, cronică rimată, aforistică), stabilind astfel o relaţie de
colaborare confraternă cu „recrutaţii într-ale scrisului”. Este de dorit ca
acest lucru să se întâmple şi în proză, nu atât în virtutea egalităţii de
şanse, cât ca probă a talentului care nu cunoaşte niciun fel de discriminare”
(pp.5-6).
Procedeul literar favorit al
autoarei este cel cunoscut sub numele de coq-à-l’âne,
prin care se înţelege o epistolă satirică şi burlescă a cărei invenţie i se
datorează lui Marot şi care constă într-o suită (înşiruire) de cuvinte voluntar
incoerente ca rod, chipurile, al unei fantezii dereglate. La noi, procedeul a
fost exploatat în chip strălucit de inegalabilul Ion Luca Caragiale. Prima
dintre cele optusprezece microcomedii ale cărţii se intitulează chiar Scrisoare către Moş Crăciun,
expeditorului ei, Fane, un om ce se declară lipsit de noroc, plăcându-i să mai
ciordească din depozitul al cărui şef este şi călăuzindu-se după principiul că
decât să plătească după alţii e de preferat să plătească după el însuşi.
Individul e retrogradat în funcţie şi ajunge portar la aceeaşi întreprindere
unde face tot felul de boacăne cum ar fi aceea că-l ameninţă pe un francez ce
urma să devină viitorul patron. Nici în străinătate n-a dus-o mai bine pentru
că nu se descurcă deloc în nicio limbă. Poceşte cuvintele învăţate după ureche
şi e mereu nemulţumit şi umilit de soartă, având mereu de reproşat câte ceva,
chiar şi lui Moş Crăciun, căruia îi solicită „vreun job mai acătării, ce bradu’
meu!” (p.16). Pe aceeaşi linie savuroasă se situează şi Maricica Mintenam din Reclamaţie (I), o moldoveancă de
moravuri dubioase, convinsă că va reuşi în viaţă pe ochi frumoşi şi nuri
generoşi. O caracterizează spoiala de cultură, lipsa crasă de logică, sintaxa
precară şi vocabularul preţios care frizează necontenit ridicolul, aberaţia şi
ilogicul. Ea declară nesiluită de
nimeni, în anul cursiv, că se
întorcea în maşina ei cumpărată în linsing,
când un individ, Guţă, folosind un limbaj grosier,
i-a adresat vorbe ofensive şi a
violat-o din priviri, cu gura şi cu maşina, de-a rămas perpelexoidă „şi cu maşina şi fusta şifonate în faţa avalanşei de
cuvinte de negăsit în dicţionarul exprimativ”
(p.20). Tot cu inestimabila poliţie
are de-a face şi naratoarea din povestirea titulară a cărţii. Oprită de un
agent de circulaţie pentru că nu-i funcţionau farurile, şoferiţa e tentată
să-şi pună la bătaie farmecele personale şi, când e iertată de amendă sau de
reţinerea talonului, e chiar înclinată să creadă că posedă toate aceste atuuri
şi forţă irezistibilă de seducţie feminină şi regretă că n-a participat la concursul
de frumuseţe planetară. Entuziasmată narcisiac, doamna de la volan raţionează
astfel: „Şi când te gândeşti că nici măcar fustă scurtă n-am avut! Vă daţi
seama ce tipă bine trebuie să fiu, dacă l-am dat gata până şi-n trening? Te
poemeneşti că, dacă eram pusă la patru ace, îmi repara şi farurile! Ce mai
încolo şi-ncoace! Eram tare mândră de mine. Cred că atunci când am traversat
strada înapoi, tot neregulamentar, mai crescusesm vreo doi centimetri în
înălţime şi vreo trei-patru în bust. Aveam şi de ce să mă mândresc. Cum de
nu-mi venise ideea până acum să particip la „Miss Univers”? (p.110). Când
vedeta ajunge în hol şi se priveşte în oglindă, toată reveria ei înaripată şi,
la urma urmelor, înduioşătoare, de seducătoare virtuală, se spulberă brusc şi
lamentabil: cumsecădenia agentului se datorase faptului că pe treningul ei scria DINAMO, numele
echipei de footboll a Ministerului de Interne. Tema puterii de seducere a
bărbatului de către sexul aşa-zis slab e dezvoltată şi în schiţa Nume de cod „mamaia”. Cavalerismul bărbaţilor ţine de un timp
astăzi desuet. Locatarii din bloc nu-i dau deloc o mână de ajutor vecinei lor
care voia să meargă, la slujba religioasă, cu maşina ei înzăpezită şi îngheţată.
Doar, în final, un taximetrist milos se oferă s-o ajute. Înainte de asta căzuse
peste o pisică şi aceasta miorlăia ca din gură de şarpe spre a o alerta pe
stăpâna sa, o reclamagioacă şi o cârtitoare îndârjită. Interesante reflecţiile
prozatoarei despre legătura tainică dintre pârâcioşi şi comisarii de sector,
care, având de rezolvat tot felul de asemenea cazuri năstruşnice, cum ar fi
furatul gunoiului din pubelă, nu riscă să intre în restructurări din lipsă de
activitate profesională. Că vrei sau nu, gândul te poartă la o piesă de teatru
a lui Havel, în care gardianul unei închisori se simte organic legat de
delincventul pe care-l are în custodie şi căruia îi e vital şi profund îndatorat.
Femeia din Cent cu cent e la
cheremul tuturor jecmănitorilor. Ea a împrumutat nişte bani de la o bancă şi nu
se împacă deloc cu gândul că va trebui să-i şi restituie. Coafeza de aici e o
snoabă care foloseşte anapoda neologismele: submersibil
pentru subversiv, să transvazeze pentru să tranzacţioneze, ornitorinc pentru ornitolog
etc.
În Reclamaţie (II), bătrânul Ştefan Ştefan merge la un subcomisar să
reclame un vecin. Felul în care discută cei doi aminteşte de cel în care
petiţionarii din schiţele şi momentele lui nenea Iancu îi exasperează pe
funcţionarii publici de la ghişee sau pe camarazii de halbă la birt. Predomină qui-pro-quo-urile. Mariţa, iubita din
tinereţe a jălbarului, e luată de subcomisar drept vaca omului venit să depună
plângere, în timp ce Ghiţă, porcul aceluiaşi reclamagiu notoriu, e socotit
drept fiul acestuia; un profesor tânăr e confundat de o mamă cu un elev şi tot
aşa mai departe. O scrisoare de toată pomina este şi cea pe care un paracliser
căruia preotul i-a lăsat în grijă biserca pe perioada de timp cât el va fi
absent din parohie o trimite stăpânului său plecat să viziteze mănăstiririle
din Nordul Moldovei (Nea Ilie Ciocârlie).
Personajele acestor momente
umoristice suferă de incontinenţă verbală şi, deopotrivă, de boala
digresiunilor cel mai adesea fortuite. Cu cât se vor mai explicite, cu atât
sunt mai confuze, sfârşind prin a-i exaspera pe cei cărora li se adresează: poliţişti,
profesori, judecători, funcţionari, anchetatori, Moşi Crăciuni, vecini mai
destupaţi la minte, celibatari care dau anunţuri matrimoniale la unele reviste
etc. În Tot un fel de şezătoare,
Ghiţă al Gherghinii lu’ Săndel face o fixaţie pentru cuvântul summit şi-i confecţionează înjurături
care să conţină neapărat acest lexem străin pe care-l derivează în fel şi chip.
De la Marin află că vocabula desemna un fel de şezătoare internaţională în care
participanţii se dau de ceasul morţii pentru binele planetei. Întâlnirea celor
doi ţărani şi replicile lor amintesc de cele ale lui Ilie Moromete sau ale lui
Cocoşilă din celebra Poiană a lui Iocan. Oamenii de la ţară, şi nu doar ei,
sunt depăşiţi de avalanşa de neologisme englezeşti vehiculate obsesiv pe
posturile de televiziune ori prin presa scrisă, presupunând că mai citeşte
cineva ziare în zilele de faţă.
În Dama
de pică, umorista exloatează jocurile lingvistice pe baza sensurilor
multiple ale cuvintelor; a purta pică,
pică pe spate, damă de pică etc. Se dialoghează mult, se trăncăneşte, vorba lui
Mircea Iorgulescu, ca-n lumea aceluiaşi atotprezent şi tutelar Caragiale. Cu
sau fără motiv, Arianei îi place să se vâre în treburile altora spre a avea apă
la moara bârfei ei nestăvilite de zi cu zi şi ceas cu ceas.. Iar doamna Astru,
o ţigancă, femeie de serviciu, îi cântă în strună ipocrită pe măsură.
Trăncăneala becherilor Jean Zgârcitu, zis Sufleţel, şi Lică, din Cum şi-i plimbat Sufleţel depresia pe la
prieteni, are o consecinţă imprevizibilă: atât de lăudata iubită a celui de
al doilea se va mărita cu cel dintâi care nu putea să lase să-i scape „o femeie
şi neatinsă şi nemăritată” (p.57).
Candidatul din cutia poştală a alegătorului e un model de luare în
colimator a celor ce-şi momesc alegătorii şi-i manevrează după bunul lor plac.
Nu lipsesc din practicile manipulatorii de captatio
benevolentiae acordarea de atenţii,
îndeosebi în pragul marilor sărbători religioase precum Paştele şi Crăciunul.
Istrate Afumatu’ din comuna S. citeşte scrisoarea deschisă şi inevitabil
demagogică pe care o candidată la un post de primăriţă i-o strecurase în cutie
şi contracarează în gând fiecare frază parcursă, schiţa constituindu-se din
alternarea acestor două tipuri de discurs, unul avântat şi sobru, în găunoşenia
lui, altul amar-miştocăresc-băşcălios-apostrofant şi, prin urmare, întru totul
demitizant, adică realist prin excelenţă. Iată, spre exemplificare, doar două
replici: „Schimb fără regrete postul de la Bruxlles cu cel de primar la S.,
fiindcă îmi pasă de această comună”. „Cum
îmi pasă mie de soacră-mea! Şi ce te dai fără regrete? Cred şi io că n-ai ce
regreta! Că pe la ăia nu se găseşte mare lucru, în afară de varză d-aia..”
(p.61).
Ipocrizia oamenilor faţă de
semeni se vede de la o poştă când vreunul dintre aceştia zace întins pe
năsălie, ca în Cugetări între patru
scânduri. Naratorul, destul de tranşant, că tot nu mai are nimic de
pierdut, e unul care tocmai a dat ortul popii şi-şi păstrează facultatea de a cugeta
pe tema înglobată în sintagma „despre morţi numai de bine”. O povestire ca Titularul este de departe ceea ce se
cheamă îndeobşte o farsă tragică. Domnişoara Zizi, angajată a unei Bănci, se
trezeşte într-o zi cu un sicriu în holul instituţiei. Un binefăcător al celui
mort crezuse că o va sensibiliza pe angajată să-i dea astfel banii pentru
înmormântarea care avusese loc cu trei zile în urmă. Restituirea depunerii
către un împuternicit se face însă, conform regulamentului, birocratic până-n
pânzele albe, doar câtă vreme titularul carnetului e încă în viaţă. Altfel
spus, cercul vicios e fără ieşire din el. Funcţionara n-a „învăţat la facultate
ce se face cu titualrii din coşciug!” (p.102).
Florentina Loredana Dalian
îşi iubeşte, ca şi Caragiale, personajele, cu toate ticurile lor verbale cu
tot. Iar Maestrului, de acolo din cer, nu-i displace deloc că o umoristă cu har
îi calcă apăsat pe urme într-o societate în care stricătorii de limbă
românească se înmulţesc galopant, dat fiind că această societate de aşa-zisă
tranziţie nu dă doi bani pe şcoală şi pe educaţie.
Ion Roşioru
mai 2017
Mulțumesc, Ion Roșioru!
