Gânduri dulci-amărui
Sunt obișnuită să se gudure câinii când mă văd. Mă
străduiesc să mă feresc de labele pe care și le urcă pe mine, mai ales dacă
sunt îmbrăcată în chestii deschise la culoare. Dar oamenii nu prea pică-n posterior la
apariția mea, ori, și dacă ar avea vreun elan de aterizare, și-l stăpânesc
destul de bine.
Când
ies dimineața, grăbită, din casă, în jurul orei 7:30, în zilele de luni,
miercuri și vineri trec pe lângă femeia de serviciu de pe scară și mă bucur că,
iată, e una mai oropsită decât mine în privința orei de începere a lucrului
(ei, m-alint; știu că sunt și dintre cei care pleacă mult mai devreme). Dacă mă
vede cu gunoiul, mi-l ia din mână sau îmi strigă să-l las, că-l duce ea. I-l
las, chit că pubela e la câțiva pași de locul de parcare, da-n felul ăsta se
simte utilă (că leul pe care i-l întind și la care de multe ori protestează
nu-i poate aduce mai mult decât o pâine). Altfel, trec pe lângă ea în viteză, uneori
îi mai dau ce-mi prisosește prin casă, aruncându-i din mers „bună dimineața”,
uneori poate mai zic ceva de complezență, dar întotdeauna zâmbind. Zâmbesc la
oameni, zâmbesc la viață, la câini, la flori, la pisici, de fapt îmi zâmbesc
mie, să mă autosugestionez că ziua ce tocmai începe va fi una minunată. Asta,
până ce încep să mă enervez și, treptat îmi dispare zâmbetul, ca măgarul in the fog. Dar ea nu mă vede altfel
decât zâmbind, că-i primul om cu care dau ochii. Răspunde întotdeauna cu
„săru'mâna”, deși e mai în vârstă decât mine. Prima dată m-a cam șocat, a doua,
am vrut să-i atrag atenția că nu-i nevoie să mă salute astfel, dar am avut o
reținere. Mi-am amintit că e femeie simplă de la țară. Și mi-am mai amintit că,
înainte vreme, femeile neșcolite de la țară spuneau sărut mâna celor cu carte,
bărbați sau femei. Așa că n-am vrut s-o sperii sau s-o fac să se simtă incomod.
Ar fi însemnat să-i demontez convingerile care țin de educația - bună/ rea - pe
care a primit-o.
Trecem
pe lângă oameni pe care nu știm cum îi cheamă, ce doruri, ce bucurii au, ce
suferințe îi apasă. Și, mai ales, nu știm ce urmă lăsăm în viața lor.
Azi
dimineață, ca de obicei, bună dimineața/
săru'mâna și mă pregăteam să deschid ușa de la intrarea blocului. S-a dat
pe după mătură și mi-a strigat:
- N-am mai văzut-o pe doamna mea frumoasă (ce-i
drept, parcă nu ne mai întâlnisem o vreme, dar eu n-am sesizat)! Ce mă bucur
c-o văd!
Dacă
ar fi fost numai atât, aș fi luat-o ca pe ceva normal, ca pe o politețe
(lingușeală nu prea merita efortul). Dar a continuat imediat, cu zâmbetul pe
buze:
- Când vă văd, îmi merge bine toată ziua.
Asta
m-a cam lovit. Când un om îți spune că-i merge bine dacă te vede, de piatră să
fii și nu reziști să cazi pe gânduri. Nu de frumusețea mea îi merge ei bine, că,
slavă Domnului, de femei frumoase e plină lumea, și chiar micul nostru oraș. Și
nici eu n-am alură de Miss Univers. Dar ce anume din mine o făcea să se simtă
bine ziua întreagă? Poate faptul că-i zâmbesc, c-o bag în seamă și nu trec pe
lângă ea ca pe lângă mătura cu care face corp comun, că-i vorbesc cu dumneavoastră,
deși ea se consideră mult mai jos și-mi spune sărut mâna? Ori poate simte, prin
nevăzutele fire ale simțurilor noastre extrasenzoriale, că uneori, în sinea
mea, o compătimesc, că aș vrea s-o pot ajuta mai mult, că fac exerciții de
imaginație, întrebându-mă cum m-aș fi simțit dacă Dumnezeu m-ar fi distribuit
în rolul ei. Nu știu. Dar un lucru știu sigur: când cineva îți spune că atunci
când te vede îi merge bine toată ziua, binele acela se-ntoarce și ziua ta se
înseninează ca prin minune. Și nu mai poți fi rău, ursuz, încruntat. Căci și
reversul e pe-aproape.
Atât
măcar putem face unii pentru alții, conștient sau nu: să ne înseninăm ziua. E
gratis, chiar e gratis! Și, dacă stau să mă gândesc, și-n viața mea există
oameni pe care când îi văd mi se luminează viața și despre care pot spune (dar
oare eu de ce n-o spun?): N-am mai
văzut-o pe doamna mea frumoasă/ Nu l-am mai văzut pe domnul meu frumos! Când vă
văd, îmi merge bine toată ziua!
Slobozia, 08 iulie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu