Calul

Azi-dimineaţă, lângă blocul nostru păştea un cal. Impropriu spus “păştea”. Mai degrabă părea că gândeşte. Oricât aş fi de adormită dimineaţa, nu se poate să nu remarc o imagine inedită, care nu se-arată ochilor în fiecare zi. Un cal în oraş e deja o ciudăţenie. Darămite să-l vezi în picioare, lângă zidul unui bloc, păzind parcarea.

M-am bucurat. Nu ştiu de ce m-am bucurat. Poate pentru că sunt anumite imagini care ne duc cu gândul direct la copilărie, la mirifica lume a satului, la vremea când totul era (sau cel puţin părea) mai curat, mai simplu, mai odihnitor. N-am îndrăznit să m-apropii de el, nefiind obişnuită cu animalele mari şi nestudiindu-le suficient comportamentul. Caii, din câte ştiu, au anumite reacţii la mirosuri. Dacă nu-i plăcea parfumul meu? Mă vedeai tăvălită la prima oră a dimineţii. Dar cum stătea aşa singurel, fără stăpân, fără ocupaţie, mi s-a părut că ar avea ceva de spus. Poate fugise de-acasă, poate se pierduse, poate, cuprins de nostalgia depărtărilor, o luase la sănătoasa cu prima ocazie. Poate fusese furat şi ulterior abandonat. Imaginaţia mea se afla la datorie. Calul este purtătorul unei întregi simbolistici. De la căluţul acesta, m-am dus imediat cu gândul la o herghelie, la hoţii de cai de altădată, la atmosfera oraşelor dunărene şi întinderilor Bărăganului descrisă în literatură. Ei, calule, calule, ce-mi faci tu mie! Eu azi mă duc la pompe şi la compresoare, la aparatură HI-TECH de laborator, şi tu mă trimiţi prin cele bălării!

L-aş fi mângâiat, dar neîndrăznind să m-apropii, doar am făcut conversaţie. Mă rog, monolog parcă se numeşte. „Hei, iată-te! Ce faci, dragule?” Nu ştiu ce-or fi zis vecinii mei, meşterind la un portbagaj. Nici calul nu ştiu ce-a zis în sinea lui. Nici altă lume, mai orientată, care poate consideră că, în loc să fac conversaţie cailor, ar fi trebuit să sun la 112 să anunţ că s-a pierdut un cal. Mă rog… dacă a pierdut cineva un cal… Dar cum să pierzi un cal? Ce,-i furnică? Şi-apoi,  dacă ai pierdut un cal, înseamnă că nu l-ai iubit de ajuns. Sau el, pe tine.

Am regretat că nu am aparatul să-l fotografiez. Apoi am zis că poate-i mai bine. Fotografiile trebuie păstrate în suflet. Scoase de-acolo şi activate atunci când avem nevoie de ele. De umbra unei păsări, de fluturarea unei aripi, de neliniştea unei frunze ori de liniştea unui cal. Sau de emoţia unui vers: „Dă-i in scris poruncă morţii,/ Când şi-o ascuţi pumnalul,/ Să-l infiga-n mine, Doamne,/ Şi să lase-n viaţă calul.” (Spiridon Popescu)  

Slobozia, 15 iulie 2015