In memoriam Cătălin Tănase
Zi de septembrie, de început de
an şcolar, acum... mai bine de 30. În curtea Colegiului "Mihai
Viteazul" (fost Liceul de Matematică-Fizică) din Slobozia, m-am pierdut şi
eu printre "boboci", un pic speriată, un pic emoţionată, dar şi
bucuroasă de a fi reuşit să ajung la un liceu şi la o clasă de elită. Cred că
aşa eram toţi, târând după noi speranţe, visuri, iluzii. Cei veniţi de la ţară
(puţini la număr) eram parcă mai timizi, mai stingheri; eu, cel puţin, nu
cunoşteam pe nimeni din clasă. I-am văzut mai bine abia când am intrat la
clasă. Dintre toţi, parcă cel mai retras era Cătălin, băiatul cu ochi albaştri,
senini, care se străduia parcă să nu atragă cu nimic atenţia. Nu ştiu câte
cuvinte om fi schimbat împreună.
Prin
clasa a IX-a sau a X-a a contactat o hepatită care l-a ţinut departe de şcoală
o vreme, din care pricină a fost nevoit să repete anul. Astfel l-am "pierdut" din clasă,
dar nu şi din memoria afectivă care doar ea ştie pe ce criterii face selecţia
şi îi reţine mai cu seamă pe unii.
L-am
revăzut mult mai târziu, când eram deja maturi, la ghişeul unei bănci unde
lucra. Apoi, acum vreo doi ani (sau mai puţin) la Primărie. Se mutase. "E
mai bine?", l-am întrebat. A dat din cap într-un fel nu tocmai lămuritor.
Acelaşi fel de a fi, blând, calm, parcă un pic rupt de lume... aceeaşi ochi
albaştri senini dincolo de care se citea o anume candoare pe care nu i-o
luaseră nici anii, nici asperităţile de care, inevitabil, se va fi lovit în
viaţa de adult. "E... bine... dar nicăieri nu umblă câinii cu covrigi în
coadă." Am simţit, dincolo de vorbele banale, zgârcite, o profundă
nefericire, un iz de un tragism cehovian, o detaşare cumva nefirească de aici şi acum... dar una fără zâmbet, aşa
cum nu-mi amintesc să-l fi văzut zâmbind prea des nici în liceu.
Acolo
unde lucrez, "între patru garduri", în hală, în birou sau în
laborator, ştirile nu vin şi nu pleacă. De-aceea, când ajung acasă, după ce
termin forfoteala necesară, pentru a nu fi total ruptă de lume, accesez uneori
site-ul mediafax şi site-urile ziarelor locale. Chiar dacă de cele mai multe
ori regret, considerând timpul acela la categoria timp pierdut. Astă seară, la
fel. Citesc primul titlu: "Un angajat al Primăriei Slobozia a făcut infarct şi a
murit". Am vrut să sar la următorul articol, din dorinţa de a evita
ştirile cu mesaj negativ (mi-am format demult acest obicei, pentru a nu mă
încărca de lucruri pe care oricum nu le pot schimba), dar o curiozitate
firească, până la urmă, m-a determinat să citesc tot mesajul. Astfel am aflat că
angajatul Primăriei, a cărei viaţă se curmase în timpul programului, era chiar
Cătălin, colegul meu cu ochi albaştri.
Desigur,
lumea îşi va continua drumul şi mâine, ca şi ieri. Dar azi, lumea a rămas un
pic mai săracă. Fie şi numai cu doi senini ochi albaştri. Iar eu, oricât aş
încerca să mi-l reprezint cu imaginea din urmă, nu mă pot gândi altfel la el
decât ca la băiatul timid, retras, parcă uşor trist, parcă uşor speriat de
viaţă... cel care va fi venit cu emoţie din satul lui, la liceu, cel care va fi
avut, ca noi toţi, speranţe, visuri, iluzii...
Dumnezeu să-l odihnească!
Slobozia, 27 ianuarie 2015
1) Psalmul 102, 15
