Gânduri dulci-amărui
Da, am trăit şi eu vremea când ne mândream
cu ceea ce eram învăţaţi să ne mândrim. Am fost pe rând pionieră, comandantă de
detaşament, comandantă de unitate... Când am devenit fiinţă raţională, am
înţeles că acelea nu valorează mai nimic. Dar pe durata şcolii generale, altfel
stăteau lucrurile. Mă bucuram să-mi văd agăţate de umărul stâng şnurul galben,
apoi cel albastru. Dar mai ales mă bucuram să port insignele. Insignele erau un
semn al distincţiei, nu oricine le avea sau le merita. Cea mai râvnită era
medalia “Meritul pionieresc”. Prin clasa a V-a, văzusem una în sertarul
vară-mii şi tare mi-aş fi dorit-o şi eu pe a mea. Până la urmă, aceste păcăleli
se acordau celor mai buni la învăţătură, iar noi aşa le priveam, ca pe
distincţii binemeritate.
În vacanţa dinspre clasa a VII-a, gata
să-mi văd visul cu ochii. Eram în tabăra pionierească de la Amara. Fusesem
trecută pe lista celor care urmau să primească medalia "Meritul
pionieresc". Când mi s-au cerut datele de identificare, mi s-a spus şi
pentru ce. Zburdam de bucurie! Apoi, în preziua înmânării cu tam-tam, am fost
chemată de o elevă mai mare, a Liceului Pedagogic, iar o tovarăşă profesoară care probabil răspundea de corectitudinea
acordării nestematelor pioniereşti mi-a pus o întrebare care m-a blocat: dacă
mama e membră de partid. Neştiind ce înseamnă să fii membru de partid, cu atât
mai mult dacă mama e şi ea, nu prea ştiam ce să răspund. Am păţit ca ăla din
banc: Gheorghe îl întreabă pe Ion: "Mă Ioane, tu ai sifilis?" Ion,
neştiind ce-i ăla, se gândea: "Dacă-i spun că n-am, zice că sunt zgârcit
şi nu vreau să-i dau şi lui. Dacă-i spun că am, îmi cere să-i dau." Şi
atunci răspunde: "Mă, am, da numa' oleacă pe fund." Cum, însă, eu nu
puteam să spun că mama e numa' niţel membră de partid, acolo, pe fund, cum nu
ştiam nici să mint, răspunsul a fost: "Nu ştiu, nu cred..." Şi
uite-aşa mi-a zburat insigna de sub nas cât ai zice peşte. Că nu se puteau
premia elementele neîncolonate în rând. Acuma, culmea ofticii ar fi fost să
aflu că mama e membră de partid, iar eu, moaca, să fi ratat ditamai distincţia
de tablă, din cauză că n-am fost informată la timp. Aşa că prima grijă când am
ajuns acasă a fost să o întreb pe mama dacă că e şi ea în rând cu lumea a bună.
Am răsuflat uşurată când am aflat răspunsul negativ, măcar n-aveam motiv să mă oftic.
Am primit insigna cu pricina în clasa a
VII-a, la serbarea de sfârşit de an, de la şcoala unde învăţam, că pe ăia nu-i
interesau apartenenţele de partid, ştiau că acolo, la mine-n sat, în generaţia
mea, nu mă "bătea" nimeni la carte. Dar, ca oricând am aşteptat un
lucru, iar el a venit prea târziu, mai ales după ce-mi fusese o dată suflat de
sub nas, evident că nu m-am mai putut bucura. Am suportat-o atârnată de cămaşă
până s-a sfârşit serbarea, apoi, odată ajunsă acasă, am trântit-o cu năduf
într-o casetă cu alte inutilităţi. O mai fi şi-acum pe undeva.
De la aceeaşi serbare, mai am o amintire.
Profesoara responsabilă cu pionierii mi-a dat la sfârşitul premierii nişte
insigne oarecare pe care mi-a spus să le dau eu cui vreau dintre elevii mai
mici aliniaţi pe scenă, care fuseseră premiaţi. Printre aceştia, se afla şi sora
mea care terminase clasa a II-a şi luase premiul I. Am început să pun insignele
la rând, iar când am ajuns în dreptul Alinei, am ocolit-o, continuând să pun
insignele de la următorul. Am făcut aceasta fără ca nimeni să-mi spună sau să
mi-o ceară, gândind că nu se cade ca eu să-mi "premiez" propria soră.
Când mă gândesc la nepotismele de-acum şi dintotdeauna, îmi vine să râd de
naivitatea mea. E unul din puţinele momente în care, dacă aş da timpul înapoi,
aş acţiona diferit, dar asta gândind cu mintea de-acum. Pentru că atunci un
copil a plâns şi a fost nedreptăţit. Degeaba i-am explicat eu acasă că nu se
făcea ca ea să primească din mâna mea o insignă, că n-ar fi fost corect etc.
"Le-ai dat la toţi proştii, numai mie nu!" a fost argumentul surorii
mele, care chiar avea dreptate. Degeaba am încercat s-o înduplec, oferindu-i
insignele mele, ea o ţinea pe a ei (şi iar avea dreptate): o voia pe aceea pe
care nu i-am dat-o, deşi o merita. Dar
şi eu am ţinut-o pe-a mea: că aşa era corect! Să râzi sau să plângi?
Slobozia, 24 ianuarie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu