Florentina Loredana Dalian

marți, 27 ianuarie 2015

“Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului...”1)

In memoriam Cătălin Tănase




Zi de septembrie, de început de an şcolar, acum... mai bine de 30. În curtea Colegiului "Mihai Viteazul" (fost Liceul de Matematică-Fizică) din Slobozia, m-am pierdut şi eu printre "boboci", un pic speriată, un pic emoţionată, dar şi bucuroasă de a fi reuşit să ajung la un liceu şi la o clasă de elită. Cred că aşa eram toţi, târând după noi speranţe, visuri, iluzii. Cei veniţi de la ţară (puţini la număr) eram parcă mai timizi, mai stingheri; eu, cel puţin, nu cunoşteam pe nimeni din clasă. I-am văzut mai bine abia când am intrat la clasă. Dintre toţi, parcă cel mai retras era Cătălin, băiatul cu ochi albaştri, senini, care se străduia parcă să nu atragă cu nimic atenţia. Nu ştiu câte cuvinte om fi schimbat împreună.

     Prin clasa a IX-a sau a X-a a contactat o hepatită care l-a ţinut departe de şcoală o vreme, din care pricină a fost nevoit să repete anul.  Astfel l-am "pierdut" din clasă, dar nu şi din memoria afectivă care doar ea ştie pe ce criterii face selecţia şi îi reţine mai cu seamă pe unii.

     L-am revăzut mult mai târziu, când eram deja maturi, la ghişeul unei bănci unde lucra. Apoi, acum vreo doi ani (sau mai puţin) la Primărie. Se mutase. "E mai bine?", l-am întrebat. A dat din cap într-un fel nu tocmai lămuritor. Acelaşi fel de a fi, blând, calm, parcă un pic rupt de lume... aceeaşi ochi albaştri senini dincolo de care se citea o anume candoare pe care nu i-o luaseră nici anii, nici asperităţile de care, inevitabil, se va fi lovit în viaţa de adult. "E... bine... dar nicăieri nu umblă câinii cu covrigi în coadă." Am simţit, dincolo de vorbele banale, zgârcite, o profundă nefericire, un iz de un tragism cehovian, o detaşare cumva nefirească de aici şi acum... dar una fără zâmbet, aşa cum nu-mi amintesc să-l fi văzut zâmbind prea des nici în liceu.


     Acolo unde lucrez, "între patru garduri", în hală, în birou sau în laborator, ştirile nu vin şi nu pleacă. De-aceea, când ajung acasă, după ce termin forfoteala necesară, pentru a nu fi total ruptă de lume, accesez uneori site-ul mediafax şi site-urile ziarelor locale. Chiar dacă de cele mai multe ori regret, considerând timpul acela la categoria timp pierdut. Astă seară, la fel. Citesc primul titlu: "Un angajat al Primăriei Slobozia a făcut infarct şi a murit". Am vrut să sar la următorul articol, din dorinţa de a evita ştirile cu mesaj negativ (mi-am format demult acest obicei, pentru a nu mă încărca de lucruri pe care oricum nu le pot schimba), dar o curiozitate firească, până la urmă, m-a determinat să citesc tot mesajul. Astfel am aflat că angajatul Primăriei, a cărei viaţă se curmase în timpul programului, era chiar Cătălin, colegul meu cu ochi albaştri.


     Desigur, lumea îşi va continua drumul şi mâine, ca şi ieri. Dar azi, lumea a rămas un pic mai săracă. Fie şi numai cu doi senini ochi albaştri. Iar eu, oricât aş încerca să mi-l reprezint cu imaginea din urmă, nu mă pot gândi altfel la el decât ca la băiatul timid, retras, parcă uşor trist, parcă uşor speriat de viaţă... cel care va fi venit cu emoţie din satul lui, la liceu, cel care va fi avut, ca noi toţi, speranţe, visuri, iluzii...

Dumnezeu să-l odihnească!


Slobozia, 27 ianuarie 2015

1) Psalmul 102, 15

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu