O, voi, maici, voi, maici!

Mănăstirea Samurcăşeşti - Ciorogârla, 08-09 ianuarie 2015

Jurnal de risipită - 9

 

      "Du-te la mănăstire!" - aproape îi poruncea Hamlet Ofeliei, cu un ton care-mi dădea fiori reci pe şira spinării, deşi ştiam că nu-i decât o piesă scrisă acum patru secole. Cu toate că eram tânără studentă, la începutul anilor 90, când vedeam "Hamlet"-ul regizat de Alexandru Tocilescu la "Bulandra", deşi nu ştiam mai nimic despre mănăstire şi ce presupune ea, nu ştiu de ce din toată piesa, tragică de la un capăt la altul, replica aceasta mi se părea de o duritate extremă, cea mai dureros tragică din toată desfăşurarea dramatică. Ori poate doar contextul o făcea să pară astfel. Când bărbatul iubit îţi spune ca pe un ultim argument "du-te la mănăstire", pe lângă drama ta, lumea cu toate suferinţele ei pare un teatru de păpuşi. Nu mai zic ce fiori de gheaţă m-au cuprins când am aflat, peste ani, că actriţa care atunci interpreta rolul Ofeliei (Mariana Buruiană) s-a retras la o mănăstire, chiar dacă fără a se călugări. Coincidenţă, probabil. Dar eu de unele coincidenţe aş prefera să nu ştiu.

          Ce-am scris mai sus n-are legătură cu ce urmează, sunt doar gânduri care-mi zboară prin cap precum meteoriţii pe cerul patriei. Am avut şi eu un hamlet înterior care m-a îndemnat să mă duc la mănăstire, dar nu pentru multă vreme, ci într-o scurtă vizită pe care o promisesem cândva prietenei pictoriţă de biserici Elena C, al cărei atelier se află la Mănăstirea Sămurcăşeşti-Ciorogârla. Zis şi făcut, că eu nu ştiu multe, promisiunea-i promisiune şi am profitat de ultimele zile de concediu de iarnă, altfel cine ştie când s-ar mai fi ivit ocazia. Astfel că mi-am luat lumea-n cap şi gerul în oase, m-am aburcat în maşină (s-o pupe mama, că porneşte la prima cheie, chiar şi pe gerurile astea!) şi-am pornit-o spre Elena. Cu întârziere de vreo 2 ore, că am adormit după ce a sunat ceasul (noroc că nu mă duceam să mă mărit, altfel îl ratam pe Făt-Frumos). Am făcut o listă (mental) cu dezavantajele de a locui singur şi ăsta-i primul în rând: că n-are cine să te trezească dacă adormi după ce te claxonează ceasul. Bine, asta luând în calcul că presupusul colocatar nu-i mai adormit decât tine. 

          Bun, ajung! Acolo, surpriză! Pe lângă Elena, mă mai aştepta şi Ami, tot maestră pictoriţă, cu zâmbetul pe buze şi cu braţele deschise. O măicuţă care târa de-o zburătoare decapitată, când ne-a văzut a făcut remarca: "Numai fete frumoase vin la Elena!" M-am bucurat, nu ştiu pentru care mai mult: pentru frumoasă sau pentru fată. Bineînţeles, maica se referea mai mult la Ami, dar am păţit şi eu ca şoricelul pe lângă elefant ("Vai, elefantule, ce mai tropăim!" Ce frumoase şi ce fete suntem noi!). Imaginea măicuţei cu pasărea în mâna dreaptă m-a dus cu gândul la poezia "Pasărea tăiată" a Ilenei Mălăncioiu. Şi, din solidaritate cu bietul animal, la capitolul ciorbă, am mâncat numai zeama preparată din confratele său cocoşul sau curcanul, nu mai ştiu. Dar din celelalte bucate, toate bune şi frumos mirositoare (e fapt ştiut că cea mai bună mâncare se face în mănăstiri) nu m-am sfiit să mă înfrupt. Chiar înainte de-a veni şi ceilalţi prieteni: Ioana, Valeriu şi Tania. Despre ei ştiam, n-a fost surpriză şi m-am bucurat că au dat curs iniţiativei mele de a ne vedea (şi) acolo. 

Înainte ca bucureştenii să plece, Elena ne-a dus să vizităm muzeul mănăstirii, unde maica Paisia, smulsă din alte ascultări de telefonul Elenei, ne-a făcut o frumoasă prezentare. Mai târziu, la pangar, am văzut două maici Paisia (nu băusem decât o ceşcuţă de afinată şi un pahar de vin, ambele de-o bunătate rară!), numai că nu înţelegeam de ce uneia dintre ele i se adresează Elena cu maica Celestina. Şi de ce una avea ochelari şi cealaltă nu. M-am dumirit până la urmă: sunt gemene. Mai târziu, am mai tras o sperietură cu părintele: după ce îl lăsasem în biserică, m-am întâlnit cu dumnealui pe alee (şi nu mai eram sub influenţe bahice, pe cuvânt!). Mie vederea îmi mai joacă uneori feste, de orientare turistică nu mai vorbesc. Dar parcă nici aşa. M-a liniştit tot Elena: şi preoţii sunt gemeni. Mai sunteţi mulţi? M-a asigurat că nu. Voiam să-i spun Elenei că, dacă fac vreo boacănă pe-acolo, să ştie că n-am fost eu, ci sora mea geamănă. Dar, dacă se întâlneşte cu mine pe o alee de două ori, cu siguranţă sunt eu, că aşa mă învârt eu pe unde nu cunosc, precum blonda din bancuri prin sensurile giratorii. 

          Noroc cu "dulăul" mănăstirii, care s-a oferit pe post de ghid turistic (o pocitanie simpatică, dar l-am ridicat la rang de dulău că, dacă citeşte blogul, să nu mă muşte, în cazul în care mă mai vede pe-acolo). Ieşind seara de la Vecernie, trăgând de paşi chipurile să admir zăpada ce-mi amintea de esenienele versuri ("O, voi cai, voi cai/ şi voi sănii, sănii!"), în fapt încercând să câştig timp pentru orientare, "dulăul" m-a simţit de departe (nu poţi să-i păcăleşti pe ăştia cu nimic!) ca fiind străină de loc şi de situaţie şi a început să mă latre. Nu mai zic cu ce viteză de supersonic patruped se îndrepta spre mine. Eu, prietena prietenului omului de când mă ştiu, am stat pe loc (chit că îmi venea s-o iau la sănătoasa) şi, negociindu-mi cu el integritatea fizică, m-am apucat să-i ţin lecţii de la catedră: "Dacă eşti căţel de mănăstire, nu poţi să mă mănânci, că faci păcate; aşadar, mai bine ai face o faptă bună şi m-ai conduce la atelierul Elenei". Nu ştiu ce-o fi priceput bietul elev, cert e că, după ce ne-am jucat puţin (că schimbase lătratul pe gudurat, de cum mi-a auzit vocea), m-a condus la fix. Am vrut să-l recompensez c-o felie de pâine, dar, până m-am orientat eu, dispăruse la treburi mai importante. 

          Tot pe-acolo era şi Elena, că mersese să le ajute pe maici la treburile care nu se mai sfârşesc, dar pe care le execută cu bucurie şi seninătate, de parcă s-ar juca, nu ar munci. Vizitasem mai devreme atelierul de patiserie şi bucătăria în care se prepară şerbet în cantităţi industriale. Cine vrea şerbet (de afine, de căpşuni, de gutui), cornuleţe, cozonaci şi alte bunătăţi, poate face comandă la mănăstire. Sunt bune-bune (pe gustate, garantez!). Bune, proaspete şi ieftine şi fără E-uri sau alte otrăvuri. În plus, respectă toate normele de igienă impuse de legislaţia noastră stufoasă. Aşadar, la mănăstire se munceşte până seara târziu. Eu şi motanul Negruţ eram singurii trântori pe-acolo. În aşteptarea Elenei (că n-a vrut să mă pună şi pe mine la treabă) i-am citit lui Negruţ poezii de Zorica Laţcu (maica Teodosia). Mă rog, n-a părut prea impresionat. Când mi-a văzut cartea, Elena mi-a spus că a cunoscut-o pe Maica Teodosia pe vremea când vieţuiau amândouă la mănăstirea Vladimireşti. Mi-a confirmat ceea ce bănuiam numai citindu-i poeziile şi biografia: că era o persoană extrem de luminoasă, în jurul căreia toată lumea se aduna. Din păcate, revenirea la mănăstire (după prigoana comunistă) a fost de scurtă durată (februarie-august 1990). 

          În ciuda frigului de-afară (minus 17 grade C), am avut parte de-o noapte de somn foarte călduroasă, graţie condiţiilor excelente de cazare. Dimineaţa, am tot tras de ochi, aş fi mai stat în bârlog, aş fi lenevit mai ceva decât motanul, dar îmi promisesem să merg la Sfânta Liturghie. Şi, dacă promisiunile faţă de alţii le ţin-nu le ţin, pe cele făcute mie clar mi le îndeplinesc. Am ajuns pe la şapte şi-un sfert, când deja se citea din Sfânta Evanghelie. Despre slujbe n-am să vorbesc. Şi vă rog, fără oripilări de babe! Păi bine, cucoană, ai fost la mănăstire şi ne zici de colaci, de pisici, de traista ciobanului şi tocmai de slujbe nu zici? Exact aşa! Slujbele din biserică nu se povestesc, se trăiesc! Acolo, în direct. Cei care au fost, cunosc subiectul. Ceilalţi... mergeţi la mănăstirea din Ciorogârla, foarte aproape de Bucureşti, şi vedeţi, auziţi, simţiţi cu simţurile domniilor voastre tot ce se poate vedea, auzi, simţi, mai ales în biserica purtând cele trei hramuri: Sfânta Treime, Adormirea Maicii Domnului şi Sfânta Cuvioasă Parascheva!  Despre istoricul mănăstirii se poate citi AICI. Doar câteva date principale voi relua şi eu: denumirea vine de la ctitorul Samurcaş, un grec venit în România în perioada fanariotă, căsătorit cu o româncă din neamul Brâncovenilor. Când cu revoluţia lui Tudor Vladimirescu, se pare că l-a ajutat pe acesta să pornească "răzmeriţa", dar ulterior s-a dat cu eteriştii. Nu se ştie exact unde a murit şi unde a fost îngropat. Biserica actuală nu este cea originală, a fost reconstruită prin anii '40 şi este în stilul bisericilor greceşti (atât exteriorul, din cărămidă aparentă), cât şi interiorul (singura biserică de mănăstire din România având 3 Altare). Se mai păstrează catapeteasma originală, partea de sculptură, veche de 200 de ani. Icoanele acesteia au fost parţial restaurate (7 dintre ele), iar restul pictate din nou, atât pictura cât şi lucrarea de restaurare fiind efectuate de Elena. Printre Maicile Stareţe care s-au aflat în fruntea mănăstirii, se numără şi Monahia Sofia Heliade, fiica lui Ion Heliade Rădulescu. Cei trei ctitori ai mănăstirii sunt: vornicul Constantin Samurcaş, generalul Teodor Ciurea (prin silinţa căruia a fost refăcut aşezământul, pe cheltuiala Statului) şi Patriarhul Justinian Marina. 

  

          

   Mă întorc la poveştile mele. A doua zi, după Sfânta Liturghie, l-am vizitat, în atelierul său, împreună cu Elena, pe colaboratorul ei într-ale tâmplăriei, domnul Nicu. Avusesem onoarea mai devreme, când m-a căutat în atelierul Elenei să mă întrebe dacă maşina roşie e a mea. Am confirmat, mândră foc. "Şi de ce aţi lăsat geamul deschis cam aşa?" - îmi arată distanţa deschiderii, pesemne măsurată cu şublerul. Bravo mie! Mai încolo, un alt domn: "Dumneavoastră aţi lăsat maşina cu geamul deschis?" Iaca na! Pesemne voi rămâne în istoria (de scurtă durată a) mănăstirii ca ameţita cu număr de Ialomiţa care-şi lasă geamul deschis la maşină, la minus 20 de grade. La domnul Nicu am văzut cum se pregăteşte lemnul pentru pictură, am aflat că cel de tei e cel mai bun pentru pictat, cel de cireş la tăiat şi prelucrare, iar cel de brad nu ne place. Păi să nu ne placă, bradul ne mai trebuie şi la altele! Elena i-a mai dat nişte indicaţii despre două bucăţi pe care le vrea la 40/ 50, cu ramă de 1 cm. Ne-am mai plimbat prin împrejurimi, apoi am revenit la domnul Nicu să mă lămurească cum ies în autostradă, am mai schimbat vorbe cu Elena, apoi m-am reîntors la mine acasă. 

          E trecut de miezul nopţii acum când scriu. În minte am imaginea maicilor, ca nişte monumente negre mişcându-se rapid şi cu rost prin albul zăpezii mângâiat de soare. Monumente de credinţă, de stoicism, de răbdare. Poate chiar de suferinţă. Dar aceasta nu li se citeşte pe faţă. Le vezi senine sau îngândurate, zâmbitoare când te întâlnesc sau când ţi se adresează. Rugându-se, cântând la strană, făcând metanii, cărând, amestecând, împachetând, lipind, spălând, supunându-se alergăturii zilnice necesară supravieţuirii. Maica Stareţă Lucia veghează cu un ochi atent ca totul să fie cum trebuie, gândeşte la probleme, la facturi, la icoanele care mai trebuie pictate, la câte altele. Chipurile maicilor Zinaida, Paisia, Celestina, Agatia (ucenica Maicii Stareţe), a maicii de 92 de ani, a celorlalte maici, ale preoţilor slujitori se amestecă cu chipurile de pe icoanele începute sau terminate de Elena. Privindu-i, "statuete" negre mişcându-se prin albul zăpezii, gândul mă duce la Esenin şi la poezia lui. Şi-n minte-mi înfloreşte o parafrază: O, voi maici, voi maici!/ Şi voi preoţi, preoţi!

         

Slobozia, 09-10 ianuarie 2015

Sf. Cuv. Parascheva - Pictură de Elena Constantinescu

Mulţumesc Elenei pentru invitaţie, Maicii Stareţe Lucia pentru găzduire şi tuturor celor cu care am interacţionat, mai de aproape sau mai de la distanţă, pentru a mă fi ajutat să mai adaug o pagină frumoasă Jurnalului meu de risipită!