Să nu visezi! sau Întâmplări din realitatea imediată

Comentariu Virgil Diaconu la cartea "A unsprezecea poruncă"

Mulţumesc, Virgil, pentru bunăvoinţa de care ai dat dovadă şi, în consecinţă, nu ai dat tare (exigent cum te ştiu:), încercând să evidenţiezi cele bune ale cărţii. 

A unsprezecea poruncă, cea de a patra carte a Florentinei-Loredana Dalian (Editura Rafet, 2012), continuă seria povestirilor din volumele anterioare* în acelaşi „stil” al apropierii de viaţă, de experienţele existenţiale fireşti, „palpabile cu mâna”; un fel de „întâmplări din realitatea imediată”, ca să-l cităm, „deformat”, pe Max Blecher; întâmplări care sunt pigmentate pe alocuri cu scurte „meditaţii” şi „luări de poziţie”.

O tehnică narativă…

Autoarea nu are nevoie – pentru a-şi consuma/arde fraza epică – decât de câteva pagini. În patru pagini este rezolvată, de exemplu, proza A unsprezecea poruncă.

Ceea ce este însă mai important decât această economie textuală este modalitatea de construcţie. Comentariul asupra câtorva scene-tablouri sau elemente separate – camera dragostei, Crăciunul, cartea, Marele Oraş, pasărea, omul de zăpadă, Revelionul, poarta întredeschisă – reprezintă modalitatea de a compune o poveste de dragoste din bucăţi, din piese oarecum independente.

Astfel, în camera dragostei de la malul mării se deschid, simbolic, draperiile ca „Să intre marea în casă”, Crăciunul aduce în scenă o pictură cu Maica Domnului cu Pruncul şi o alta fără prunc, motiv de a insera ideea lipsei de sens a unei femei fără prunc, apariţia unei cărţi divulgă postura de scriitoare a îndrăgostitei şi ideea-sentiment că „rămâne ceva după tine”, Marele Oraş creează pe de o parte sentimentul înstrăinării şi al micimii – „Acolo te pierzi. Eşti mic.” –, iar pe de altă parte acelaşi oraş o atrage pe femeia îndrăgostită, pentru că acesta îl reprezintă, de fapt, pe el – „Acolo era el. Erau împreună”… Şi tot aşa, pasărea ceriului, găsită îngheţată, care s-ar putea să fi murit „de singurătate”..., este o „frumuseţe mai puţin de care nu-i pasă nimănui”, omul de zăpadă, care iniţial îţi trezeşte sentimentul bucuriei, este părăsit în curând de către copii, tot aşa cum şi oamenii îşi părăsesc iubirile, Revelionul, care i-a apropiat într-un dans pe „eroii” poveştii îndrăgostite, i-a şi îndepărtat în aceeaşi măsură, motiv pentru care femeia se compară cu „o ambarcaţiune care se depărtează de mal”, poarta întredeschisă „e o cruzime”, pentru că nefiind nici închisă, nici deschisă, ea sugerează ambiguitatea unei relaţii – „în timpul acesta nici nu se moare nici nu se trăieşte. Rămâi şi tu întredeschis. Jumătate spre viaţă, jumătate spre neviaţă”; şi, în fine, visele, de fapt visurile „pe care şi le făureşte omul” o conduc pe  femeia, a cărei dragoste este respinsă, la o concluzie îndreptăţită: „Ce vipere aceste vise care muşcă din noi! De ce nu ai dat, Doamne, şi-a unsprezecea poruncă? – Să nu visezi!”

Zădărnicii de apartament şi simbolurile lor

Toate scenele-tablouri şi elementele disparate abia prezentate îşi capătă coerenţa prin referentul comun pe care toate îl au şi la care se raportează: cei doi, cuplul. De fapt, mai toate scenele-tablouri care compun această poveste funcţionează ca simboluri ale unei iubiri care nu se leagă, ale unei iubiri răvăşite, devastate, neputincioase, care dacă îşi atinge obiectul adoraţiei este doar pentru a constata că, în acelaşi timp, el se depărtează ca o barcă de mal, că este ambiguu asemenea unei porţi întredeschise, că toate speranţele şi visurile pe care ni le-am făcut nu sunt altceva decât nişte „vipere care muşcă din noi”. De aici şi interdicţia imaginată, pusă în gura divinităţii: Să nu visezi!

Dacă povestea Florentinei Dalian poate fi socotită o istorie ruptă, discontinuă – istoria pe sărite a unui cuplu scindat –, ea îşi recapătă totuşi unitatea prin simbolurile care o potenţează.  

M-am oprit la această povestire de dragoste nu doar pentru sentimentul dulce-amar pe care îl provoacă, nu doar pentru că ea ilustrează o zădărnicie de apartament, pe care, la urma urmelor, vom fi probat-o mulţi  dintre noi, ci pentru tehnica în care autoarea îşi comunică „drama”, sentimentele, ideile.

În realitatea imediată…

Celelalte povestiri ale cărţii divulgă preferinţa autoarei pentru relatarea directă a experienţelor sale „epice”. Povestirile acestea sunt întâmplări în realitatea imediată, iar nu ficţiuni: Să pleci. Niciodată să rămâi este o poveste a copilăriei, Poveştile Gării de Nord. Maria, relatează o întâlnire ratată a unei fete venite în Bucureşti – în Gara de Nord – pentru a-şi întâlni iubitul, Mereu alţi călători este o scenă cu un orb dat jos din tren de către „naş”, şi aşa mai departe.

Peste tot, autoarea îşi evidenţiază priza pe care o are la real. Ea nu ajunge cu povestea la realitate, ci pleacă de la ea, de la experienţa în real: povestirile sunt provocate de realitate, de existenţă. Inserţiile meditative, şarjele revoltate sau cele moralizatoare, care îşi scot capul pe alocuri, sunt replicile pe care autoarea le dă realităţii, scenelor sau situaţiilor, uneori deranjante în ordine morală, pe care le relatează. Ele sunt totodată câteva dintre caracteristicile povestirilor Loredanei Dalian, mai întotdeauna nemulţumită de ceva şi tocmai de aceea revoltată. O cizelare a frazei şi exploatarea mai largă a imaginarului, apăsarea pe mai multe clape ale prozei şi armonizarea simfonică a acestora, dimpreună cu forţa ideatică şi existenţială a unor subiecte, vor redimensiona proza autoarei şi vor face ca sensibilitatea, elementul central al construcţiilor sale, să fie mai bine pusă în evidenţă şi eficientă epic.

Virgil DIACONU 

Piteşti, februarie 2014

* Şi copiii se îndrăgostesc  (Editura Clubul Saeculum, Beclean, 2008), Aceeaşi lună peste sat (Editura Remus, Cluj Napoca, 2010) şi Scrisori netrimise (Editura Fundaţiei Culturale Antares, Galaţi, 2011).