Plecările

 Azi, m-am întâlnit cu Cristofor în poarta bisericii. Eu plecam, el mă căuta. L-am întrebat de şcoală, de note, de prieteni. Tâmpite întrebări le mai punem copiilor! Ce-ai mâncat la grădiniţă, ce note ai luat la şcoală, ce lecţii s-au mai predat, ţi-a fost cald, ţi-a fost frig... Ne adresăm cu precădere trupului şi, în cazurile fericite, şi minţii. De sufletul lor nu prea ne pasă. Nu le vedem sentimentele, lacrimile, zâmbetul. Şi, mai târziu, ne întrebăm de ce nu se mai deschid. Ce să ne spună? Ce-au mâncat, ce-au băut, dacă le-a fost frig sau cald? Sunt sătui de asemenea răspunsuri.

 Când mă pregăteam să plec, mi-a aruncat din senin:

-         - Doamna, mie îmi venea să plâng atunci, când am coborât din autobuz.

Pentru câteva clipe, am rămas blocată, încercând să aflu ce vrea să-mi transmită. Apoi, mi-am dat seama că se referea la întoarcerea din excursia în care fusesem împreună.

-         De ce, Cristofor?

-         Pentru că voiam să nu se mai termine niciodată!

M-a aruncat într-un spaţiu/ timp al copilăriei mele, când şi eu voiam să nu se

mai termine. Fiecare plecare parcă rupea câte un colţ de inimă. În fiecare loc, am lăsat câte o parte din mine. În locuri, în oameni, în întâmplări. Fiecare plecare se lăsa cu lacrimi. De cele mai multe ori interioare, nearătate nimănui. Cu ce se vindecă o plecare? Cu o întoarcere? Cu o altă plecare? Poate cu vorbele lui Garcia Marquez: „Nu plânge că s-a terminat, zâmbeşte că s-a petrecut!” Dar eu nu sunt în stare să mă pliez acestei înţelepciuni nici măcar acum, la anii mei. Cum să o „predau” unui copil de 13-14 ani? Ar suna atât de fals! Precum reclama pe care o face vânzătorul la caviarul din care n-a gustat niciodată! Copiii te prind cu falsurile negreşit, cu un simţ al lor care, din păcate, începe să se tocească odată cu vârsta, când învaţă şi ei arta dedublării. Am ales să-i spun adevărul, impresionată de sinceritatea lui:

-         Ştii, Cristofor, şi mie îmi venea să plâng, atunci, când am coborât din autocar.

-         De ce, doamna?

-         Pentru că voiam să nu se mai termine niciodată.

Doar că între timp, eu am învăţat să transform lacrimile în poezie. Dacă aş fi fost compozitor, probabil aş fi compus un cântec ca acesta... Je suis malade. Atunci când plec, je suis malade.

(Solista Andreea Călin este elevă a Liceului de Arte "Ionel Perlea" din Slobozia)