Câmpiile verticale prin munţi

Braşov, Câmpina, 14-15 februarie 2014

„Consiliul Judeţean Braşov şi Muzeul Judeţean de Istorie Braşov în parteneriat cu Consiliul Judeţean Ialomiţa  şi Muzeul Judeţean Ialomiţa vă invită, vineri, 14 februarie 2014, ora 12:00, la Casa Sfatului Braşov, la vernisajul expoziţiei CAMPIILE VERTICALE. MONUMENTE ISTORICE ŞI ARHEOLOGICE IALOMIŢENE.   Monumentele istorice şi siturile arheologice: Piscul Crăsani, Oraşul de Floci, Popina Borduşani, necropola tumulară de la Stelnica, Crucea de piatră de la Chirana, Mănăstirea Balaciu-Piteşteanu vor fi dezvăluite publicului nu doar din perspectiva arheologului care adună informaţii din orice urmă materială, ci a artistului, din lucrările căruia se reflectă emoţia întâlnirii cu mărturii din trecutul ialomiţenilor.

         Născut în Câmpia Bărăganului, proiectul cultural ,,Câmpiile verticale. Monumente istorice şi arheologice ialomiţene”  se înscrie în programul demarat odată cu lansarea în 2008 la Muzeul Municipiului Bucureşti a cărţii ,,Câmpiile verticale” de Valeriu Stoica.

         A continuat vreme de 6 ediţii la Centrul Cultural UNESCO ,,Ionel Perlea” din Slobozia, la Galeriile de Artă ale Municipiului Bucureşti, la Palatul Şuţu din Bucureşti, la Galeriile de Artă L’Espace Contemporain din Montreal-Canada, la Muzeul Judeţean Ialomiţa, iar acum la Muzeul Judeţean de Istorie Braşov.

         Proiectul reuneşte valori ale spiritualităţii ialomiţene, creştine, istorice, plastice, muzicale, literare, arheologice şi se înscrie în proiectul cultural al Consiliului Judeţean Ialomiţa: ,,IALOMIŢA DINTOTDEAUNA PENTRU TOTDEAUNA”.

         Acest proiect expoziţional este coordonat de artiştii plastici Valeriu Stoica, Melania Florescu, Ana Maria Vasilescu şi asistent de proiect dr. arhg. Florin Vlad. Din acest proiect mai fac parte: Carmen Smutneac, Tania Moroianu, Ştefania Pop, Nicolae Nestor, Maria Iacob, Elena Constantin.

         În cadrul vernisajului va avea loc un recital de versuri aparţinând  poeţilor din Zodia Helis: Gheorghe Dobre, Florentina-Loredana Dalian, Florin Ciocea, Valeriu Stoica, Dan Elias, Ilie Comăniţă (Ilie Cioacă).

         Doamna Ioana Marin, interpreta de muzică populară  va susţine un recital de muzică tradiţională ialomiţeană. În cadrul acestui eveniment cultural de excepţie, scriitoarea Lucia Ovezea va lansa romanul ,,La braţ cu ursul”.

         Deschiderea proiectului cultural va fi făcută de gazda evenimentului, dr. Radu Ştefănescu, director al Muzeului Judeţean de Istorie Braşov.”

         Mai sus, am preluat comunicatul de presă dat de Muzeul Judeţean Ialomiţa, comunicat care descrie complet evenimentul cultural ce a avut loc vineri, 14 februarie 2014, la Muzeul Judeţean de Istorie Braşov. Cu mici excepţii, cum ar fi absenţa, bine motivată, a poetului Dan Elias. Nu ne vom rezuma la informaţia specifică stilului gazetăresc, dar vom încerca să nu o reluăm/ repetăm în cadrul acestui articol care se vrea mai mult un text de impresii personale în urma evenimentului.

         Călătorim cu maşina lui Florin Ciocea, numit în continuare Florin C (distincţie necesară, întrucât, pe parcursul textului, vor mai apărea doi… florini). A călători cu maşina lui Florin este echivalent cu a face alpinism fără dotările necesare. Îţi trebuie mult curaj, e nevoie să ţii ochii bine închişi, urechile astupate şi să-ţi faci cruce cât mai des posibil. Deşi bătut la cap cu două săptămâni înainte, de Gică, Florin a reuşit (o izbândă deloc dificilă în cazul lui) să plece cu roţile neechilibrate, un far chior şi cine ştie câte altele nedescoperite. Mă întreb dacă a trăi la limita siguranţei personale (că, atunci când vine vorba de siguranţa celor din jur, asta deja devine inconştienţă, ca să mă exprim elegant) este o lecţie care se învaţă la şcoala de marină sau ţine pur şi simplu de gustul fiecăruia în ce priveşte modul de existenţă. Las întrebarea fără răspuns. Nu e important. Pe cât nu te poţi baza pe el la drum, pe atât îţi poţi pune toată nădejdea când vine vorba de mâncare şi băutură. Lângă Florin, nimeni, niciodată nu moare de foame sau de sete. Poate doar de infarct sau atac cerebral… În timp ce omul s-ar zbate între viaţă şi moarte, mi-l imaginez pe Florin ţinându-i lecţii despre cum ar fi trebuit să procedeze ca să nu ajungă până acolo. Glumesc! L-am văzut sărind în ajutorul unui prieten comun foarte „leşinat”.

         Suntem întâmpinaţi cu multă căldură la pensiunea „Memo” din Braşov, un loc elegant şi liniştit. Ne aşteaptă un reprezentant al Muzeului braşovean şi „ai noştri”: Florin V (Vlad), Ioana, Nestor, Valeriu şi „fetele”  lui, cum îşi numeşte pictoriţele (Ami sau Ana-Maria, Maria, Tania, Elena; Melania avea să sosească a doua zi) care deja aranjaseră expoziţia. De data aceasta, ne cunoaştem mai bine, petrecând o seară frumoasă împreună, din care, bineînţeles, nu au lipsit muzica şi poezia. După ciondănelile de rigoare (păi nu se poate să fie totul perfect!), stabilim programul pentru a doua zi. În sfârşit, după ce deja ne-am consolat cu nişte floricele (de porumb; nu ne-am apucat încă de păscut), apare şi Florin C de la Bastion, cu nelipsitele sale ceaune şi crătiţi. Gata cu poezia!

         A doua zi, înainte de ora stabilită pentru începerea evenimentului, ne prezentăm la Muzeu. Am mers pe jos, eram în plină primăvară. Am fost prezentaţi domnului director, dr. Radu Ştefănescu. În ţinuta sa elegantă, mi-a părut un domn al altor timpuri, coborât parcă din paginile „Crailor de curtea veche” ai lui Mateiu Caragiale. O instituţie impune respect inclusiv prin conducătorul ei. Când l-am văzut pe domnul doctor Ştefănescu, nu am avut niciun dubiu că evenimentul se va petrece într-o atmosferă elegantă şi sobră, aşa cum s-a şi întâmplat, spre încântarea noastră, a tuturor. Să-i lăsăm pe alţii să vorbească despre reuşita expoziţiei, despre cât de frumos au sunat melodiile Ioanei sau versurile poeţilor din Zodia Helis. Personal, mi-au plăcut în mod deosebit, deşi le mai văzusem/ auzisem. Atât picturile, parcă le-am văzut într-o altă lumină, şi mai frumoase şi mai reprezentative, cât şi cântecele populare ialomiţene (acustica mi s-a părut excelentă! Şi, vorba lui Dobre, adresându-se Ioanei: „Doamnă, vă ascult de multă vreme, dar de fiecare dată se zbârleşte părul pe mine.”) şi versurile celor trei crai … de la răsărit (păi, nu de acolo veneam?): Gheorghe Dobre, Florin C şi Ilie Comăniţa. Înainte de spectacolul propriu-zis, au fost discursurile, scurte şi la obiect, ale celor doi directori de muzee: dr. Florin Vlad şi dr. Radu Ştefănescu, precum şi salutul preşedintelui CJ Ialomiţa pentru braşoveni, transmis de Ilie Comăniţa (Cioacă).

Puţin buclucaşă a fost lansarea cărţii Luciei Ovezea – „La braţ cu ursul” – începută după terminarea momentului şi împrăştierea publicului, din motive de trenuri întârziate. Aşadar, până la urmă, tot mai bine-i cu maşina lui Florin!

Nu ştim cine-i ursul, dar mie mi-a povestit Valeriu cum era să se „împrietenească” el cu un urs, pe cărările unei păduri din preajma unei mănăstiri. Valeriu spune că n-a aplicat tactica pe care am învăţat-o încă din şcoală: dacă vezi ursul, să te prefaci mort şi să-ţi ţii respiraţia, ca să nu te mănânce. Argumentul său e unul cât se poate de logic: „Dacă ursul nu ştia că nu trebuie să mă mănânce când mă prefac mort?”. Aşa că a ales fuga. Oricâtă imaginaţie aş avea (şi am!), nu mi-l pot imagina pe Valeriu fugind. Sau poate doar şi-a închipuit că fuge. Pesemne s-a înduioşat şi ursul când l-a văzut şi a hotărât să-l lase în pace. Ori poate era un urs creştin. Numai să nu fi fost creştin ca ursul acela din bancul cu ateul care, disperat că fusese înhăţat de urs, îşi aduce aminte de Dumnezeu şi Îl roagă să transforme ursul într-un bun creştin. Iar Dumnezeu îi îndeplineşte cererea. Astfel că ursul îi dă drumul, ia o atitudine pioasă şi îl binecuvântează pe ateu, făcând semnul crucii asupra lui şi rostind: „Binecuvântează, Doamne, hrana aceasta şi sfinţeşte pe cei care vor gusta din ea! Amin!”

După închiderea evenimentului, după ce am servit masa oferită de domnul director, majoritatea dintre noi am ales să facem o plimbare pe străzile Braşovului. Pe o vreme atât de splendidă, era păcat să stăm în casă.

Biserica Neagră, văzută de la exterior (programul se terminase) nu mi s-a mai părut atât de spectaculoasă ca altă dată. Plus că, în jurul ei, se formaseră deja noroaie. Impresionant Bastionul Ţesătorilor, construit începând din anii 1400, atestat abia după 1500  (informaţii detaliate se găsesc pe internet). Se pare că arhitectura sa este unică în lume. În prezent, la Bastion, au loc  adeseori concerte de operă, datorită calităţilor acustice excelente.

Oraşele mari şi cu putere economică se prezintă singure şi prin calitatea vitrinelor. Îţi făcea plăcere să le priveşti (măcar atât!). În orice caz, pe unde-am trecut, n-am văzut inscripţii agresive şi deprimante, gen: „Numai 49,9 lei orice pereche de ghete”, aşa cum, din păcate, vezi tot mai des prin vitrinele Sloboziei. 49,9 lei orice pereche de ghete spune mult despre nivelul la care suntem. Să aibă asta legătură cu încruntarea pe care o citeşti pe feţele celor mai mulţi din trecătorii slobozeni? Cu agresivitatea, cu nesimţirea care se fac tot mai prezente în jur? Las şi această întrebare fără răspuns.

Seara ne-am adunat din nou, am schimbat impresii, am recitat, am cântat, am râs. Vorbesc pe rând cu fetele; mi se confirmă şi reconfirmă condiţia grea a artistului zilelor noastre (dar o fi fost vreodată uşoară?). Maria se împarte între familie şi responsabilităţile casnice, temele cu fiica sa şi serviciul stresant de la Primăria Capitalei. Pictează printre picături, în bucătărie („Ce mult mi-aş dori un atelier!”), unde trebuie să fie atentă până se zvântă planşa, să nu vină pisica, ori fiica ori cineva care tocmai s-a hotărât să-şi verse cafeaua. Cel puţin din punctul acesta de vedere, condiţia scriitorului e ceva mai blândă. Te poţi băga cu foaia şi pixul în şifonier, aşa cum mi-a povestit Carmen Tănase că făcea când era copil şi nu avea unde să scrie în casa în care mai mişunau câţiva fraţi. Maria şi-ar dori nişte lecţii de tehnică, dar nu are timp de aşa ceva. Valeriu susţine că n-are nevoie de ele, că „s-ar prosti”. Arta nu se face cu tehnici.

Mai norocoasă, degrevată de alte responsabilităţi, Tania s-a înscris la Facultatea de Arte Plastice. Povesteşte amuzată cum, la anii ei, are colegi de 18-19 ani care îi transmit o minunată infuzie de tinereţe, ba încă o mai molipsesc şi când vine vorba de exprimare.

Ami, absolventă de Arte Plastice, lucrează în diverse colaborări. Portocala (cum a numit-o Valeriu) joacă şi în telenovele. Când îi spun că eu nu urmăresc, îmi confirmă scurt: „Nici eu!”.

Elena face pictură bisericească. Îmi spune că, uneori, acest privilegiu se plăteşte scump. Locuieşte la mănăstire, departe de „lumea dezlănţuită”, dar nu pare deloc stângace în lume. Aş întreba-o multe, dar nu e timp sau poate nu-i momentul.

Nestor îmi promite (ca toţi bărbaţii!) să mă înveţe limba rusă. Am început bine, cu trei cuvinte şi o propoziţie. Dacă ne-o mai da Domnul vreo trei sute de ani la fiecare, poate reuşim, în ritmul acesta.  Îşi pierduse borseta cu actele şi banii, rămasă într-un taxi. Părea liniştit (ca orice om cu credinţă), iar eu i-am spus că le va găsi. L-a sunat taximetrista şi i le-a înmânat.

Valeriu povesteşte amuzat cum, în clasele primare, când deja reproducea chipurile lui Eminescu şi altor scriitori, după fotografii, avea nota 4 la desen, pentru că nu făcea trei beţe şi două cercuri, cum le cerea învăţătoarea. Normal că se plictisea la desen şi nu avea ce să înveţe de la „tovarăşa”. Doar că tovarăşa nu putea să ierte asta! Din păcate, se mai întâmplă şi astăzi astfel de anomalii în învăţământul românesc, unde  iluştri mediocri încurajează mediocritatea.

Dimineaţa ne-am luat la revedere după micul dejun. Fiecare pe drumul său. Valeriu, Nestor, Elena şi Ioana la o mănăstire din Maramureş, unde pictorii sperau să obţină de lucru. Bucureştenii… către Bucureştiul lor poluat şi stresant. Iar noi, trei crai şi o crăiasă, luând drumul înapoi, am făcut un popas în Câmpina, la prietenii noştri: poetul Florin D (Dochia), directorul Casei de Cultură din localitate şi epigramistul Al. Saşa. După vizitarea expoziţiei de pictură vernisată în ziua aceea, am petrecut un timp agreabil împreună  la o cafenea, am făcut schimb de cărţi şi reviste, Saşa ne-a încântat cu epigrame, Ilie Comăniţa cu sonete, iar Florin D cu o poezie luuungă (şase strofe a câte opt versuri fiecare, şi cu rimă, unde mai pui!), pe care cică mi-a dedicat-o (şi mie, dar nu numai). Îi dedic şi eu un distih (că inspiraţia mea atât ţine, cât două versuri): Nu e munte ca câmpia/ Nici poet cum e Dochia. Să nu ziceţi că nu v-am spus! Iar cacofonia e intenţionată, ca să se înţeleagă mai bine cât sunt de poetesă.   

         Un moment special al vizitei la Câmpina l-a constituit vizitarea Muzeului Hasdeu şi a Muzeului Grigorescu. Ştiam povestea Iuliei Hasdeu, a destinului său neobişnuit şi tragic. Dar acolo, în Castelul dedicat memoriei sale, povestea emoţionează mai puternic. La aceasta a contribuit şi tânărul ghid, un profesionist prin excelenţă, parcă făcut pentru această profesie. Cât adevăr, câtă legendă? Rămâne întrebarea: de ce geniile trăiesc atât de puţin? Poate pentru că ard etapele într-un timp mult mai scurt decât restul lumii, poate pentru că misiunea lor se încheie rapid, după ce au atras atenţia prin genialitate. Dumnezeu ştie!

         Muzeul Grigorescu îl văd în premieră. Acolo e de mers şi de văzut, nu de povestit. Atâta doar: mi-a atras atenţia povestea boului-model (există, da, şi boi model!), cel care i-a servit pictorului drept model pentru tablourile sale în care înfăţişează care cu boi. Se povesteşte că animalul obişnuia să vină la fereastra pictorului, unde stătea un timp, pentru a fi pictat. Acest obicei şi-l păstrase şi o vreme după ce artistul a trecut în veşnicie, continuând să vină la fereastra dincolo de care nimeni nu mai picta. Tot e bine dacă, după moartea ta, îşi mai aduce aminte de tine măcar un bou!

         În fine, ajungem acasă, întregi şi nevătămaţi, poate doar niţel zdruncinaţi. I-am mulţumit, care cum ne-am priceput, lui Florin C, că ne-a adus acasă vii şi fără deteriorări majore. Dobre a ţinut cel mai mult să-şi manifeste gratitudinea, printr-un portbagaj trântit în capul lui Florin (neintenţionat, aşa cum a reieşit la o primă anchetă).

         Concluzie: Evenimentul a fost unul reuşit, care sperăm că a transmis braşovenilor un dram de câmpie, de spirit ialomiţean, acolo, la poalele Tâmpei (cineva întreba dacă Tâmpa are şi un tâmp). Păcat că publicul nu a fost atât de numeros pe cât ar fi meritat, ori pe cât ne-am aşteptat. Data viitoare, să sperăm că va fi. Mulţumiri gazdelor noastre ospitaliere, domnului director Radu Ştefănescu, felicitări iniţiatorului proiectului, pictor Valeriu Stoica, directorului muzeului judeţean - Florin Vlad, asistent de proiect, tuturor protagoniştilor şi publicului care, deşi puţin, a dovedit calităţi de elită!

Actualizare mai 2014: Dumnezeu să-l odihnească pe Radu Ştefănescu! S-a stins la 25 aprilie 2014, la două luni şi un pic după întâlnirea noastră. 

         La întoarcere, aproape de urbea noastră, ne-a întâmpinat o lună mare, portocalie şi … atât de jos, încât aveai impresia că o poţi prinde cu mâna. Dacă aş fi fost pictor şi aş fi pictat-o, i-aş fi zis: tablou cu lună la câmpie. Câmpie verticală, cum altfel? 

Fotografii: Maria Iacob, Melania Florescu, Florin Dochia, Gheorghe Dobre

Mulţumiri!