"Amiralul" şi "Fata fără zestre"

Două filme ruseşti de excepţie, pe care le-am revăzut (se găsesc pe internet, cu traducere în română) şi care m-au emoţionat şi încântat la fel de mult ca prima dată. Teribil exerciţiu al smereniei! (chiar dacă nu acesta e scopul). Când vezi astfel de capodopere, te întrebi (adică mă întreb): Eu de ce mai scriu? Îmi răspund tot eu: pentru că nu mă pot lăsa, cum nu mă pot lăsa de fumat (aici e o chestiune de nuanţă între "pot" şi "vreau", dar nu se pune). Şi totuşi, blocajul se produce. Cum să mai scriu, când ceea ce-mi iese din condei e cât un amărât de fir de nisip pe lângă tot ce s-a scris magistral înainte? În fine... ies eu şi din asta. Dar asta presupune un "post" de bijuterii artistice: să nu mai văd, să nu mai aud, să nu mai citesc o vreme... capodopere. Altfel, mă trezesc zicând şi eu ca şoricelul pe lângă elefant: "Măi elefantule, ce mai tropăim noi doi!" 
Să revenim la filme. 

"Amiralul" - inspirat din realitate, din tragicul destin al amiralului Kolceak (Aleksandr Vasilievici Kolceak), cel care a încercat (fără succes) să organizeze rezistenţa împotriva revoluţiei bolşevice; un film despre război, dragoste, onoare, dragoste,  jertfă, dragoste, trădare, dragoste...   

"Fata fără zestre" - după romanul omonim al lui Alexandr Ostrovski, cu un subiect aparent banal, dar de o profunzime sfâşietoare; iar dragoste (asta chiar se bagă peste tot?), complexe, sacrificiu, neputinţă, contratimp şi, până la urmă, despre dramele noastre cele de toate zilele. 

Marele merit al filmului (de fapt, al ambelor) constă în modul de realizare. Mă gândesc ce mai telenovelă ar fi ieşit din el, dacă în spatele condeiului şi al camerei de filmat ar fi stat... altă naţie. Nu, nu mă refer la români. Dimpotrivă, noi cred că reuşim să ne apropiem cel mai bine de spiritul rus (îmi place chiar să cred că ne asemănăm mult), să creem acea atmosferă specifică, mai ales când vine vorba de artă. Pe vremea studenţiei, două piese de teatru m-au convins în acest sens: "Amintiri", la Teatrul Bulandra, cu Gina Patrichi şi Ion Caramitru şi "Karamazovii" jucat la "Nottara". Ai fi jurat că pe scenă sunt ruşi; doar că se vorbea româneşte. E drept că nu acelaşi lucru l-am putut constata şi în cazul piesei cehoviene "Livada de vişini" jucată la Naţional. Dar Naţionalul (bucureştean, evident) o cam dădea constant în bară cu graţie, cel puţin pe vremea când îl frecventam. 

Mai jos, una, respectiv trei secvenţe "cântate" din filmele amintite. Dar chiar merită văzute în întregime!