La Medeleni - întoarcerea la puritate

Cu excepţia cazurilor când dorm, îmi este greu atunci când mintea nu-mi e ocupată cu ceva. Dar sunt şi activităţi (cum ar fi călcatul rufelor sau curăţatul unghiilor) în timpul cărora, mâinile şi ochii fiind implicate, nu te poţi folosi decât de auz pentru hrana minţii şi a sufletului. De obicei, în timpul unor astfel de activităţi ingrate, ascult muzică. Dar astăzi (adică ieri, e trecut de miezul nopţii acum, când scriu) am avut chef să ascult altceva. M-a apucat un dor de întoarcere la copilărie, la puritate. La Medeleni. Cine a citit romanul lui Ionel Teodoreanu, ştie ce spun. Cine nu l-a citit, să facă bine să-l citească. Nu ştiam că fusese dramatizat pentru radio, dar am primit pe mail o listă cu piese de teatru radiofonic, astfel că am aflat. Şi, timp de trei ore aproape, am ascultat (cu oarece întreruperi, desigur) această bijuterie radiofonică, a cărei dramatizare e semnată de regizorul Titel Constantinescu, având o distribuţie de excepţie şi interpretare magistrală. Balsam pe suflet. 

Am citit "La Medeleni" la vârsta de 16 ani. Şi am fost tot timpul convinsă că am avut şansa de a citi acest roman exact la vârsta potrivită. Că mai devreme nu l-aş fi înţeles, iar mai târziu mi s-ar fi părut naiv sau depăşit. Ei bine, greşeam. După... 30 de ani (aoleu!), Medelenii, intraţi de data aceasta pe poarta sufletului prin intermediul teatrului radiofonic, nu al cuvintelor citite, mi-au produs aceeaşi minunată stare de bine, de mângâiere, ca şi atunci, în adolescenţă. Să fie acesta semn că nu m-am schimbat, că n-am evoluat intelectual, că am dat în mintea copiilor? Pentru binele moralului meu, vreau să cred că, de fapt, neschimbată a rămas doar acea parte din noi care nu are vârstă, care nu intinereşte dar nici îmbătrâneşte: sufletul. Opera lui Ionel Teodoreanu acolo ţinteşte: în suflet. Mi-e dor de Medelenii în care nu am trăit, dar pe care i-am purtat mereu în mine. Atâta delicateţe în tot şi în toate, dar mai ales în relaţiile dintre oameni! Mă gândesc cu tristeţe ce mult s-au schimbat (a se citi "degradat") acestea până în zilele noastre. 

Mi-a plăcut şi "Lorelei" (citită, zic eu, tot la vârsta potrivită: 18 ani); am reţinut pe de rost fraza care m-a urmărit de-a lungul vieţii: "Anii mei tineri au sunat a cântec, dar am trecut pe lângă ei cu dragostea de mână; şi am rămas cu mâna întinsă ca a regelui Lear". Dar Medelenii au fost visul meu frumos. Poezia vieţii!

În tinereţe, mai ales atunci, când citeşti, încerci să te identifici cu unul dintre personaje. Alesesem fără dificultate între Monica - o apă limpede şi lină, lângă care sufletul se simte odihnit -  şi Olguţa - apă învolburată, în stare să rupă zăgazuri, dar care, fără a fi bănuită, ştie să iubească la fel de năvalnic precum îi e firea. Hm... cine mă cunoaşte cât de cât, ştie ce am ales. Şi, după trei decenii, constat că nu dădusem greş. Şi azi m-am regăsit în Olguţa (evident, până la un punct; felul în care a sfârşit nu mi-a plăcut). Acum întrebarea e: m-am regăsit în ea sau a constituit un model pentru mine, ştiut fiind că în adolescenţă tinerii îşi aleg (sau măcar îşi alegeau cândva) modele - poate chiar involuntar -   şi din literatură. Răspunsul nu contează decât în măsura în care ne-ar putea lămuri asupra impactului pe care îl are literatura în viaţa noastră. 

Cum spuneam, mi-e dor de Medelenii în care nu am trăit, dar pe care i-am purtat totdeauna în mine. În care mi-ar fi plăcut să trăiesc şi în realitate. Faţă de care port o dragoste pe care nu mi-o explic decât astfel: 
"Dragostea este nostalgia faţă de ceva necunoscut, în care presimţi frumuseţea." (Ionel Teodoreanu - La Medeleni)

La Medeleni - teatru radiofonic