Florentina Loredana Dalian

duminică, 9 februarie 2014

La Medeleni - întoarcerea la puritate


Cu excepţia cazurilor când dorm, îmi este greu atunci când mintea nu-mi e ocupată cu ceva. Dar sunt şi activităţi (cum ar fi călcatul rufelor sau curăţatul unghiilor) în timpul cărora, mâinile şi ochii fiind implicate, nu te poţi folosi decât de auz pentru hrana minţii şi a sufletului. De obicei, în timpul unor astfel de activităţi ingrate, ascult muzică. Dar astăzi (adică ieri, e trecut de miezul nopţii acum, când scriu) am avut chef să ascult altceva. M-a apucat un dor de întoarcere la copilărie, la puritate. La Medeleni. Cine a citit romanul lui Ionel Teodoreanu, ştie ce spun. Cine nu l-a citit, să facă bine să-l citească. Nu ştiam că fusese dramatizat pentru radio, dar am primit pe mail o listă cu piese de teatru radiofonic, astfel că am aflat. Şi, timp de trei ore aproape, am ascultat (cu oarece întreruperi, desigur) această bijuterie radiofonică, a cărei dramatizare e semnată de regizorul Titel Constantinescu, având o distribuţie de excepţie şi interpretare magistrală. Balsam pe suflet. 


Am citit "La Medeleni" la vârsta de 16 ani. Şi am fost tot timpul convinsă că am avut şansa de a citi acest roman exact la vârsta potrivită. Că mai devreme nu l-aş fi înţeles, iar mai târziu mi s-ar fi părut naiv sau depăşit. Ei bine, greşeam. După... 30 de ani (aoleu!), Medelenii, intraţi de data aceasta pe poarta sufletului prin intermediul teatrului radiofonic, nu al cuvintelor citite, mi-au produs aceeaşi minunată stare de bine, de mângâiere, ca şi atunci, în adolescenţă. Să fie acesta semn că nu m-am schimbat, că n-am evoluat intelectual, că am dat în mintea copiilor? Pentru binele moralului meu, vreau să cred că, de fapt, neschimbată a rămas doar acea parte din noi care nu are vârstă, care nu intinereşte dar nici îmbătrâneşte: sufletul. Opera lui Ionel Teodoreanu acolo ţinteşte: în suflet. Mi-e dor de Medelenii în care nu am trăit, dar pe care i-am purtat mereu în mine. Atâta delicateţe în tot şi în toate, dar mai ales în relaţiile dintre oameni! Mă gândesc cu tristeţe ce mult s-au schimbat (a se citi "degradat") acestea până în zilele noastre. 

Mi-a plăcut şi "Lorelei" (citită, zic eu, tot la vârsta potrivită: 18 ani); am reţinut pe de rost fraza care m-a urmărit de-a lungul vieţii: "Anii mei tineri au sunat a cântec, dar am trecut pe lângă ei cu dragostea de mână; şi am rămas cu mâna întinsă ca a regelui Lear". Dar Medelenii au fost visul meu frumos. Poezia vieţii!

În tinereţe, mai ales atunci, când citeşti, încerci să te identifici cu unul dintre personaje. Alesesem fără dificultate între Monica - o apă limpede şi lină, lângă care sufletul se simte odihnit -  şi Olguţa - apă învolburată, în stare să rupă zăgazuri, dar care, fără a fi bănuită, ştie să iubească la fel de năvalnic precum îi e firea. Hm... cine mă cunoaşte cât de cât, ştie ce am ales. Şi, după trei decenii, constat că nu dădusem greş. Şi azi m-am regăsit în Olguţa (evident, până la un punct; felul în care a sfârşit nu mi-a plăcut). Acum întrebarea e: m-am regăsit în ea sau a constituit un model pentru mine, ştiut fiind că în adolescenţă tinerii îşi aleg (sau măcar îşi alegeau cândva) modele - poate chiar involuntar -   şi din literatură. Răspunsul nu contează decât în măsura în care ne-ar putea lămuri asupra impactului pe care îl are literatura în viaţa noastră. 

Cum spuneam, mi-e dor de Medelenii în care nu am trăit, dar pe care i-am purtat totdeauna în mine. În care mi-ar fi plăcut să trăiesc şi în realitate. Faţă de care port o dragoste pe care nu mi-o explic decât astfel: 
"Dragostea este nostalgia faţă de ceva necunoscut, în care presimţi frumuseţea." (Ionel Teodoreanu - La Medeleni)

La Medeleni - teatru radiofonic


2 comentarii:

  1. De unde trag concluzia că ești foarte romantică și sentimentală. Nu pot spune că n-am visat alături de Olguța, Monica, Dănuț, Mircea, Pătru, Ionică, Puiu, moș Gheorghe, tanti Alice ș.a., cu gândul în alte zări, cînd lăsam cartea de-o parte să/mi alunece printre degete, dar pot striga tuturor că INSULA COMORILOR, a lui R.L. Stevenson a fost cartea mea de căpătâi. Încă îi mai visez pe eroii din copilăria de atunci. Eram chiar încântat. apoi am plâns cu V. Hugo și Al. Dumas în MIZARABILII și CONTELE DE MONTE CRISTO, cum m-am speriat de moarte cu E.A.Poe în ÎNGROPAȚI DE VIU.
    Tinerii de azi, ce-or fi citind oare? Nu-i așa că ar fi interesant să aflăm?

    RăspundețiȘtergere
  2. Da, ar fi interesant. Eu mai merg prin şcoli şi sunt surprinsă plăcut să aflu că, indiferent ce citesc, totuşi există şi tineri preocupaţi de lectură. Desigur, în funcţie şi de profesorii pe care îi au şi de priceperea acestora de a-i atrage către actul lecturii.
    Personal, de curând am fost puţin bulversată când fiul meu m-a întrebat dacă avem Divina comedie a lui Dante, iar la răspunsul meu negativ, m-a trimis la bibliotecă să i-o aduc. N-am putut scoate de la el de unde i-a venit ideea, atâta doar mi-a spus că nu i s-a cerut la facultate (acolo - Shakespeare, Goethe, specific secţiei engleză-germană), dar l-am văzut citind şi a mai şi luat-o la el, când a plecat din vacanţă.

    RăspundețiȘtergere