Cu cât dai îmbrăţişarea asta?

Sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel mi-a amintit de icoana în care aceştia apar îmbrăţişaţi. O icoană deosebită, care transmite mult, cum de altfel transmite orice îmbrăţişare sau măcar imagine a ei.

E un fapt dovedit – şi chiar nu e nevoie de demonstraţii ştiinţifice, aşa cum se chinuie unii să ne convingă – că îmbrăţişările au efecte absolut uimitoare, terapeutice chiar, atât pentru om cât şi pentru... maimuţă;

pentru orice fiinţă vie, fie plantă, animal sau... dihanie vorbitoare. Pentru că îmbrăţişarea e, de fapt,  „traducerea” iubirii. Despre ce şi cum se-ntâmplă, vorbesc alţii destul. Eu voi lăsa doar imaginile şi câteva amintiri/ impresii personale.

Când eram mai tânără şi suficient de prostuţă (între timp, am mai îmbătrânit) încât să mă iau după teoriile care ne învăţau cum să nu ne alintăm copii, cum să-i învăţăm să doarmă singuri, să nu-i legănăm, etc., mi-a venit şi mie ideea (inteligentă, cum altfel?) să-mi obişnuiesc fiul de 4 ani să doarmă singur. Că doar aşa zicea la carte. Nu din alt motiv (măcar de l-aş fi avut!), că eu beneficiez de avantajul burlacului, de vreo... în fine, peste 15 ani. Nu ştiţi care-i avantajul burlacului? Că se poate da jos din pat pe oricare parte a acestuia. Sâc! Păi, e puţin lucru, să cobori pe unde vor muşchii tăi? Dar să lăsăm autoironia şi să revin la ce spuneam. Copilul meu – destul de ascultător din fire – când l-am anunţat că „de azi înainte” va dormi singur, n-a zis nimic. M-a privit numai cu nişte ochişori de copil lăsat în gară, dar s-a culcuşit cuminte în patul pe care i-l pregătisem, în aceeaşi cameră cu al meu. În timp ce mă foiam pe lângă patul meu, m-a strigat: „Mami, dar eu, când dorm, trebuie să ţin pe cineva în braţe!” Şi eu la fel, dar... asta e! Uite, vezi, ăia, în carte, nu-mi spuseseră treaba asta. Dar cum mă ştiam deşteaptă şi descurcăreaţă, m-am orientat repede la un simpatic urs de pluş pe care i l-am plasat pe pernă, cu indicaţia preţioasă: „Ţine-l pe Ursi!” Copilul, mai deştept decât mumă-sa, l-a luat, s-a străduit sau măcar a mimat (aici nu sunt sigură) concilierea cu numitul Ursi, după care a conchis, pe acelaşi ton, uşor plângăreţ: „Mamiii, pe cineva viu!” 
Pe cineva viu!!! Nu voi uita niciodată lecţia primită de la un copil de 4 ani care, în cuvintele lui puţine, a reuşit să transmită esenţa îmbrăţişării. Va să zică, surogatul pe care i-l ofeream pe post de mamă putea să fie oricum, putea să fie şi un urs, un hipopotam, o girafă, dar să fi fost măcar VIU! Să aibă, aşadar, suflare de viaţă. Doar astfel va fi fiind în starea de a trasmite acea energie, acel miracol absolut încântător pe care numai îmbrăţişarea îl transmite. Da, cred că îmbrăţişarea este forma cea mai sigură şi eficientă prin care se transmite dragostea. Nu vorbele, nu faptele de eroism, nu ... urşii de pluş.

Poate nu întâmplător oamenii au ajuns să lanseze zile ale îmbrăţişării. Poate nu întâmplător, o tânără din America scoate bani frumoşi cu o afacere cu... îmbrăţişări. Atât. Fără nicio conotaţie sexuală, spune articolul, fără nimic altceva. Îmbrăţişări simple, curate. Şi cu tarif. Atât ora. Unde am ajuns? Cât de mult am fugit de iubire, cât de departe ne-am ascuns de gesturi de tandreţe faţă de semenii noştri, dacă îmbrăţişările au ajuns fie să se ofere gratuit (încă) de necunoscuţi la colţ de stradă, fie să se vândă cu ora. Sau la kilogram.

De ce ne temem să iubim? De ce ne e frică să îmbrăţişăm? Eu n-am răspunsuri, ci doar întrebări. Şi o propunere: Să dăm cu urşii de pluş de toţi pereţii, să îmbrăţişăm viu şi adevărat, cu sufletul, cu mintea, dar şi cu trupul, cu braţele, cu ochii, cu... inima.

Sunt două categorii care n-au problema asta: animalele şi copiii.

Atât de frumos ştiu să îmbrăţişeze. Ce-ar fi să redevenim şi noi copii? Să redescoperim copilul din noi. Că, de „animalul” din noi – nu ducem lipsă.

        

         

         Fie ca Sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel să fie tuturor cu pace, cu bucurii şi, dacă nu costă prea mult, cu cât mai multe îmbrăţişări!

Slobozia, 28 iunie 2013

Imaginile sunt preluate de pe internet. Îmi cer scuze, nu cunosc autorii. Dacă se ştiu, pot să-şi prezinte numele sau un link spre o locaţie care-i reprezintă. Totodată, îi rog să primească felicitările mele. Dacă le-am preluat fotografiile, înseamnă că mi-au plăcut. 

Înainte de magnolii (18)

Umbre

Înainte de magnolii (17)

Claudiu mi-a dat de înţeles că terminase povestea. Arăta obosit, de parcă o trăise. Într-un anume fel, chiar aşa era. Cât despre mine... O mie de gânduri îmi străpungeau raţiunea, fără să pot pune ordine în ele. Dacă ar fi fost numai gândurile! Mai erau şi simţămintele, acelea care nu ascultau de nicio raţiune. Credeam că auzind povestea lui David, că aflând ce s-a petrecut cu el, că palpând această realitate a existenţei sale care îmi fusese până atunci străină, voi reuşi să mă dezleg de el. N-a fost să fie. Acum alt soi de incertitudini, de întrebări la întrebări îmi tulburau sufletul.

-         Şi totuşi, m-ai lăsat fără final. Nu mi-ai spus unde a plecat.

-         Nici eu nu ştiu mai mult. A insistat să nu cunosc nici măcar eu acest amănunt. Nu ştiu de ce. Mi-a spus atât: „La o Mănăstire”. Nici măcar nu ştiu dacă e una din ţară sau din afara ei. L-am rugat să lase, totuşi, o adresă, un reper, cu promisiunea că nu-l voi deranja, că nu voi spune nimănui. Dar n-a vrut. Mi-a şi explicat oarecum. Mi-a spus că simţea că nu s-ar fi putut rupe de tot de lume, câtă vreme ar fi ştiut cineva adresa lui. Chiar dacă nimeni nu l-ar fi vizitat, el ar fi fost într-o aşteptare. S-ar fi gândit că cineva, într-o seară cu miros de tei, ar fi putut apărea pe alee. Cred că se gândea la tine, deşi nu s-a exprimat astfel. De fapt, sunt sigur că la tine se gândea. N-a vrut să-şi păstreze nici măcar cea mai mică iluzie. Oricum, n-ar fi avut ce face cu ea. David s-a comportat ca un chirurg de suflete, care operează pe el însuşi. Aşa mi-a lăsat impresia. A luat bisturiul, l-a înfipt în el, a tăiat, a curăţat, a eliminat tot ce-i era de prisos. Îţi trebuie mult curaj ca să operezi pe tine. Fără niciun fel de anestezie...

-         Ce te-a pus să faci cu banii?

-         Am donat nişte sume pe la şcoli, biserici, aziluri, orfelinate. Şi am înfiinţat... o şcoală de balet. „Vera Zorina”. Am instituit şi o bursă care va fi oferită anual celei mai bune balerine din şcoală.

Tot plânsul pe care-l ţinusem în mine s-a revărsat şuvoi la auzul acestei veşti pe care Claudiu mi-o dăduse firesc, de parcă ar fi zis; „Afară s-a înserat”. Am ieşit în grădină şi i-am făcut semn lui Claudiu să nu mă însoţească. Am plâns rezemată de trunchiul unui stejar, până când am dat afară din mine tot amarul care-mi îneca sufletul. Aşadar, David m-a iubit?

-         David m-a iubit?, l-am întrebat după ce am revenit.

-         Ai vreo îndoială?

-         Păi...

-         Te ştiam inteligentă. Ce n-ai înţeles?

-         Nimic! N-am înţeles nimic!, i-am spus revoltată. Fuga asta a lui, ce a vrut să însemne? A plecat, a revenit, iar a plecat, m-a întâlnit întâmplător de vreo două ori. De fiecare dată a fugit de mine. Tu ce înţelegi din asta?

-         Zorina, a fost un contratimp. Acum eşti tulburată, dar dacă vei lua faptele cronologic şi le vei studia cu atenţie, ca un avocat ce eşti, vei vedea că David te-a iubit mult, dar l-a învins contratimpul. Tu i-ai apărut în momente ale existenţei lui în care – într-un fel sau altul – îi erai interzisă.

-         Ascultă, Claudiu, la ce foloseşte la doi oameni – bărbat şi femeie -  iubirea dintre ei, dacă ea nu poate fi împlinită?

-         Şi crezi că împlinirea ei, ţi-ar fi ajutat la ceva?

Am ridicat din umeri. Nu ştiu. Dar măcar aş fi aflat. Aşa, am trăit o viaţă cu întrebarea aceasta: cum e să ai norocul să întâlneşti omul pe care-l simţi pentru tine şi să fii toată viaţa cu el. N-am mai zis nimic. Simţeam că pe Claudiu îl solicitase oricum prea mult discuţia. Pe mine, nu mai vorbesc! Dar măcar, eu eram în cauză. Am lăsat să schimbe el subiectul. A vrut să ştie despre revoluţie, sau ce-o fi fost, în acel decembrie 22, să afle cum am trăit eu evenimentul. El era deja fugit în Franţa, cu Păpuşică cu tot; David fugise şi ăsta la Mănăstire. Eu nu-l cunoscusem pe Relu. Eram încă studentă, nu-mi mai găseam rostul prin Bucureşti, frumuseţea anilor mei împreună cu ei – se dusese. I-am povestit.

Când mă gândesc la perioada aceea o văd ca pe  o gaură neagră a existenţei mele. Îmi era indiferent ce se întâmplă, dacă trăiesc sau nu. Aşa că Revoluţia m-a găsit şi pe mine în stradă. Chiar dacă nu de la început. În anul acela, ne-au dat vacanţă câteva zile mai devreme. În ultima zi de cursuri, Narcisa, o colegă bucureşteancă al cărei tată era redactor la „Scânteia”, ne spusese cu un firesc neobişnuit pentru acele vremuri: „Aţi auzit ce se întâmplă în ţară? La Timişoara e revoluţie.” Auzisem ceva la „Europa Liberă”, dar mi se păruse o poveste de „Noapte bună, copii”. După un moment de tăcere, Narcisa a adăugat: „Şi noi ce facem? Stăm şi ne îngrăşăm?” Toată ziua vorbele ei mi-au răsunat în urechi. Şi în zilele următoare când mă întorsesem acasă, în provincie. Astfel că, în momentul când au sunat goarna la TV să vină studenţii, să apere ţara, m-am urcat în primul tren, în ciuda protestelor alor mei, şi dusă am fost. Am plecat de la masa de Crăciun, când n-am putut înghiţi nimic, cu vorbele Narcisei răsunându-mi în urechi: „Noi ce facem? Stăm şi ne îngrăşăm?” Am spus: „Plec. Pregăteşte-mi ceva să iau la mine!” La protestele mamei, i-am dat de ales între două variante: să mă ştie plecată cu mâncare după mine, sau să mă ştie plecată cu foamea-n traistă. În gară, eram singurul călător. Trenul abia se zărea, când a apărut din ceaţă. Parcă nimerisem într-un roman de Kafka. Totul părea ireal, de-a-ndoaselea, degeaba. Când controlorul m-a întrebat unde merg, i-am spus „la Revoluţie”. M-a privit de parcă aş fi zis „la bal mascat”. Într-un fel, aşa a fost. Niciodată n-am să uit haosul acelor zile. Dar nici haosul care se năştea în mine la gândul că poate el, David, va fi auzit şi el de pe acolo de pe unde-o fi şi sigur va veni la Bucureşti, în Piaţă, sau la Facultate. Mă cunoştea atât cât să ştie că nu eram genul care să stea după ferestre în astfel de momente. Iluzii! Toată viaţa am trăit din iluzii. Măcar de m-aş fi vindecat. O iluzie a fost şi credinţa mea că ţara are nevoie de mine. Nici în steag n-o durea pe ţară de mine!

Dar eu plecasem cu simţul datoriei în toate buzunarele. Când am coborât în Gara de Nord, o clipă m-am întrebat încotro mă voi îndrepta. Era o linişte ciudată, contrastantă chiar cu ceea ce vedeam, de acasă, la televizor. Am hotărât să merg la cămin. Acolo, şi mai linişte. M-am întâlnit cu un coleg arab care mi-a povestit cum mâncase bătaie. Studenţilor străini li se interzisese să iasă din cămine. Ăla, tembel, ieşise să-şi cumpere pâine. Confundat cu un terorist (era isteria teroriştilor pe care, până la urmă, nimeni nu i-a văzut), după ce l-au bătut măr, s-au lămurit ce-i cu el şi l-au lăsat să se întoarcă în cămin.  „Tu ce cauţi, acum? O cauţi cu luminarea, cum ziceţi voi. Dacă vrei bataie, îţi dau eu. Boate dau mai cu milă.” „Vezi, boate strig „teroristul!”, s-o mai încasezi o dată!”, i-am zis.  Am râs amândoi, i-am dat ceva de mâncare din geantă şi ne-am despărţit. Am căutat-o pe „tovarăşa” administrator de cămin. S-a uitat la mine ca la o nălucă şi mi-a zis că n-are ce face cu mine. Am hotărât să mă prezint la Statul Major de care aparţineam. Făcusem armata, îmi luasem şi gradul, în urma examenelor din vara care trecuse. Acolo, mai erau câţiva ameţiţi, majoritatea băieţi. Îl căutam pe David. Idioată! În timp ce eu căram umbra lui după mine, el măcar căuta să-şi croiască un drum. Un drum al lui. Şeful de Stat Major o tulise, nu era de găsit. Sau poate era în misiune. În lipsa lui, un „tablagiu” împărţea puşti, de parcă ar fi împărţit colaci. Fără să-mi dau seama ce se petrece, m-am trezit şi eu cu un AKM în braţe. De fapt, cred că era un model vechi, AK-47, nu mai ştiu. Le cunoşteam bine din orele de tragere, aveam groază de faptul că erau greu de armat (cel puţin pentru mine) şi aveau un recul de-ţi mutau umărul din loc. Dar cel mai înfiorător mi se păruse zgomotul pe care-l făceau în poligon, atunci când am tras cu muniţie de război,  nu cu cea de manevră pe care o foloseam de obicei. Înţelesesem atunci, în poligon, când aproape făcusem un şoc din pricina zgomotului infernal, că războiul nu-i pentru mine. Nici eu pentru el. Când mă prezentasem la Statul Major, nici prin cap nu-mi trecuse că voi fi trecută „în linia întâi”. Carne de tun. Ce să faci cu un AKM în faţa tancurilor blindate? Credeam că mă pot face şi eu utilă cumva, pe undeva. Kalaşnikov-ul îmi tremura în mâini, ca o piftie. Am întrebat într-o doară: „Ce să fac cu el?” „Să apăraţi patria! Nu de aia aţi venit?” Mi s-a repartizat şi obiectivul: împreună cu doi studenţi la Politehnică, aveam de apărat clădirea Rectoratului. Vai de apărarea noastră! Numai Dumnezeu ne-a păzit. De pe clădirile din Regie se tot trăgea. Dar nimeni nu ştia nici cine, nici în cine trage. Îmi amintesc noaptea aia neagră şi infernal de geroasă, care părea că nu se mai sfârşeşte. Mi-am dat seama curând că totul era o înscenare sinistră din care scapă cine poate. Aşteptam cu înfrigurare să se facă dimineaţă. Îmi spuneam că, dacă apuc dimineaţa, totul va fi bine. Grija mea supremă a fost să păzesc pistolul-mitralieră, să nu cumva să-i scape vreun glonţ pe ţeavă. Nici colegii mei nu s-au dat zmei cu puştile. Ulterior, în discuţii, n-a spus niciunul dintre cei care „apăraseră patria cu puşca-n mână” că ar fi tras. Şi totuşi, se trăgea. Spre dimineaţă, de undeva de pe clădirea Energeticii, o rafală puternică de foc automat ciuruise o maşină cu ajutoare, având pe ea însemnele Crucii Roşii. Muriseră oameni. Unul fluturase o batistă albă. Viaţa lui se oprise, dar batista încă mai flutura, ca un atât de inutil semn al păcii. Poate erau tineri, ca şi noi. Atunci am înţeles o dată pentru totdeauna că războiul meu era în altă parte. Că revoluţia mea nu se făcea cu arma-n mână. Şi am ţinut minte bine lucrul acesta, nemaiparticipând la niciunul dintre evenimentele tulburi care au urmat: Piaţa Universităţii, mineriadele, marşurile către ambasade, etc. Mi-am luat lecţia şi am înţeles că, la momentul acela,  eu pot fi de folos patriei într-un singur mod: învăţând; aceasta era misiunea mea. Iar mai târziu: muncind. Altă cretinărie! Aveam să aflu curând că patria n-are nevoie nici de învăţătura, nici de munca mea. Şi totuşi, eu, tot restul facultăţii, m-am încăpăţânat să merg la cursuri, la seminarii, trecând printre minerii aliniaţi, cu lămpaşul pe cască şi bâta în mână, să învăţ pentru examene, în timp ce unii dintre colegii mei strigau extaziaţi prin pieţe: „jos!” sau „sus!”, „vrem!” sau „nu vrem!”. Am înţeles că ceea ce vrem noi, cu contează. Că tot ce-am obţinut în urma acelei „revoluţii” a fost tot o iluzie: iluzia de a crede că poţi schimba lumea.  Sau că mersul lumii depinde şi de tine, o furnică. De o singură iluzie nu m-am vindecat...

         A doua zi, când, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al celor doi politehnişti, am reuşit să cobor de pe clădirea Rectoratului, întreagă, nevătămată şi cu încărcătorul cu toate gloanţele în el, m-am dus – tot glonţ – la Statul Major şi am predat arma. Nimeni nu scrisese nicăieri ce arme şi cui s-au dat, nu exista absolut nicio evidenţă. Dacă plecam cu ea acasă, nu m-ar fi întrebat nimeni. Câtă inconştienţă! Să dai unora, aproape copii, arme şi cartuşe de rezervă... Am luat geanta cu mâncare – neatinsă – şi m-am îndreptat spre metrou, cu direcţia Gara de Nord. Suspiciunea era la cote maxime. Atunci nu mi-am dat seama, dar ulterior, am priceput că inducerea celei stări de alertă, de stres şi neîncredere, făceau parte din plan. Eu fusesem unul dintre pionii idioţi care se lăsaseră mutaţi pe tabla de şah. Şi nu fusesem singura. Unii au plătit cu viaţa. Cei mai mulţi am fi plătit cu viaţa, dacă cineva nu s-ar fi îndurat de noi, să ne trimită mai devreme în vacanţă. Chiar dacă poate motivul trimiterii fusese altul. La metrou, am vrut să las mâncarea celor care asigurau paza, n-avea niciun rost să mă întorc iar cu ea pe tren. Am spus asta unui militar de acolo, care m-a privit suspicios. Voiam, va să zică, să-i otrăvesc. Mi-a cerut să mă prezint şi să prezint actele. Adică eu vreau să vă fac un bine, şi voi... Ca să-l învăţ minte pe caporalul din faţa mea, m-am prezentat ca la armată: „Sublocotenent Zorina Savin”. Instinctiv, la auzul gradului, caporalul a luat poziţie regulamentară şi a salutat. M-a umflat râsul. Dacă m-ai fi văzut aseară cum îmi tremura arma-n mână! I-am dat "pe loc repaus", adăugând: „Nu e nevoie să salutaţi. Sunt subofiţer în rezervă. Pe noi, rezerviştii, ne cheamă patria doar atunci când n-are încotro”. Şi totuşi, i-am întors salutul, tot instinctiv, uitând că n-aveam chipiu. Revenindu-şi, mai ales că eram în civil şi caporalul n-avea nicio garanţie că spun adevărul, m-a scotocit la acte, în geantă, mi-a pus o mie de întrebări, şi tot n-a luat mâncarea. Mă aşteptam să mă pună s-o mănânc pe toată în faţa lui, să se convingă că nu-i otrăvită. Bine că nu i-a venit ideea! Sau poate livretul militar, pe care i-l arătasem între timp, m-a salvat. De altfel, s-a oferit să-mi dea un soldat să mă conducă până la gară. „Că e periculos a umbla o domnişoară singură pe astfel de vremuri tulburi, şi neînarmată.” Lasă, că şi înarmată...

        

Claudiu s-a amuzat dar s-a şi cutremurat de poveştile mele. Eu doar am plâns la poveştile lui. Ne-a venit greu să ne despărţim, şi totuşi a venit şi momentul acela. Ne-am îmbrăţişat şi ne-am promis că ne vom revedea la expoziţia ce urma să fie vernisată în curând. Expoziţia lui cu lucrări din vremea studenţiei noastre, pe care o intitulase, la sugestia mea „Înainte de magnolii”. Mai aveam de umblat printre umbre...

Slobozia, 23 iunie 2013

Cum să nu-l seduci pe Gigel - Recenzie la "Aceeaşi lună peste sat"

Autor: Geo Cojocaru

Sursa: Noi pentru noi

Am găsit pe un site, intitulat "Noi pentru noi", după ce mi-a fost semnalat de către deţinătorul acestuia - domnul Dorin Dinescu, o frumoasă surpriză constând într-o recenzie scurtă şi la obiect, părere sinceră de cititor, aparţinând autorului (autoarei?) Geo Cojocaru.  Mulţumesc Geo, mulţumesc Dorin! 
Titlul acestui articol l-am păstrat neschimbat, de altfel m-a amuzat teribil. Provine din finalul unui text din carte - "Domnişoară de onoare" - în care personajul feminin narator se întreabă: "Cum să mă îmbrac, ca să nu-l agăţ pe Gigel?"

Cum să nu-l seduci pe Gigel.... 

… sau cum să citeşti un suflet dintr-o răsuflare… căci atât durează să citeşti o poveste, exact cât te ţine oxigenul pe care-l conţine un inspir, pentru că apoi eşti captivat de personaje, de întâmplări, de felul în care se deschid în faţa ta, pentru a-şi dezveli, vremelnic şi subit, sufletul lor. Întelegi în clipa respectivă cum un suflet poate fi dărâmat de suferinţă, cum altul refuză să cadă pradă păcatului de a nu iubi, sau cum, iubind prea mult, alege moartea pentru a rupe colivia în care îşi ţinea închis obiectul iubirii. Şi apoi expiri.

Sunt poveşti despre iubire, dăruire, suferinţă, sentimente atât de cunoscute, pe care le întâlnim la tot pasul, dar pe care alegem să le ignorăm. Suntem prea ocupaţi cu viaţa ca să mai avem timp să trăim. De ce să visăm să-l jucăm pe scenă pe Hamlet, sau oricare alt rol, când ne putem juca pe noi? Când putem excela în singurul rol pe care viaţa ni-l oferă: al nostru.

Dar le găseşti apoi într-un azil de bătrâni, în suflete tinere pentru care viaţa se rezumă doar la marea iubire, pentru ea au fost în stare să sacrifice oricât şi orice. Un general care a refuzat stele pe epoleţi pentru a rămâne “căpitanul” marii lui iubiri, o adiere de femeie care duce dorul unui lan de floarea sorelui şi pentru care viaţa nu are acum decât o singură floare galbenă, un ceasornicar pasionat de poveşti, care a păstrat într-o cutie o colecţie de fărâme de suflete, bucăţi de timp în loc de bucăţi de aur, ca şi cum ar fi încercat să fure uitării toate emoţiile care au marcat fiecare ceas.

Iar dacă pentru o clipă rămâi singur şi uiţi de toţi şi Îl întrebi cu obidă “unde eşti, Doamne?” îţi va răspunde, ca prin vis “în tine!”. În toţi şi-n fiecare. Exact ca iubirea.

„Aceeaşi lună peste sat”, de Florentina Loredana Dalian a apărut la Editura Remus, Cluj-Napoca, în anul 2010.

Geo Cojocaru

iunie 2013

Eu, servitoarea (1)

Fủr Elise

Mă cheamă Lina şi sunt servitoare din mamă-n fiică. Aşa mi s-a spus încă de copilă: „Tu eşti servitoare din mamă-n fiică, să-ţi intre bine asta in cap şi să-ţi iasă alţi gărgăuni!” Gărgăunii mei au fost să merg la şcoală, să învăţ şi să mă fac actriţă. Dar mama zicea că şcoala e pentru boieri, iar tata – că actriţele sunt curve. Cum noi n-am avut în familie boieri niciodată, iar curve, şi dacă am avut, n-am spus la nimeni, se înţelege că eu n-aveam ce să caut la şcoală şi nici actriţă nu-mi era îngăduit să mă fac. Când mai plângeam şi mă revoltam, spunându-le cât de mult îmi place să învăţ, mai ales să citesc romane, că nu vreau să rămân toată viaţa la coada vacii, mama se răstea la mine: „Atunci pune mâna pe coada măturii, dacă nu vrei să rămâi la coada vacii!” Coada măturii era aspiraţia supremă în familia noastră, către care putea să tindă o reprezentantă a sexului frumos (care numai frumos nu mai era, după o zi de muncă de rânit prin casele şi curţile altora). Aşa că, vrând-nevrând, m-am consolat cu statutul de servitoare, devenit, în zilele noastre, „menajeră” sau „doamna de serviciu” (vai de domnia şi de serviciul ei!). Dar asta nu m-a împiedicat să mă instruiesc, să citesc, să aflu. A trebuit numai să am grijă să nu las să se vadă asta, mai ales când aveam de-a face cu indivizi mai proşti decât mine, sau hai să le spunem mai puţin dotaţi intelectual, dar care, trecuţi prin şcoală şi ajunşi în funcţii măreţe, aveau tot soiul de pretenţii şi gărgăuni. În niciun caz nu puteam să m-arăt mai deşteaptă sau mai instruită decât dânşii. Ar fi însemnat să îmi pierd serviciul. Cu deştepţii o mai scoţi la capăt, dar cu proştii gomoşi – în niciun caz. Aşa că cele ce ştiu am preferat să le ţin pentru mine, prea rar mi s-a întâmplat să mă dau de gol şi atunci am avut grijă să dreg busuiocul la timp, încât oamenii să uite repede.

         Totuşi, Dumnezeu mi-a ajutat într-un anume fel. Dacă mi-a văzut dorinţa şi dragostea pentru cultură şi artă, m-a ajutat să intru, chiar şi numai pentru a duce tava, în lumea pe care mi-am dorit să o iau cu asalt şi pe care, până la urmă, am luat-o: cu mătura-n mână, cu tava şi pămătuful de praf. Cred că eu n-am ştiut cum să-I cer. Îi spusesem că vreau să trăiesc printre artişti, dar nu-i zisesem şi cum. Astfel, am tot făcut menajul prin case de artişti şi, în acelaşi timp, sunt femeie de serviciu la Casa de Cultură. Păi e puţin lucru? Am şi eu, astfel, ocazia, să văd spectacole, să asist la serate muzicale, la seri de literatură, cenacluri, lansări de carte, expoziţii şi ce alte evenimente se mai petrec într-o astfel de instituţie. Şi sunt chiar fericită cu asta, chiar dacă uneori îmi vine să le pun ălora tava-n cap. Îmi reprim imboldul, le zâmbesc frumos, îi servesc şi trec mai departe. E drept, o dată am reuşit, fără să fi încercat,  să-i plasez unuia tava-n poală. De fapt, numai cafeaua fierbinte.

         Acum îmi vine să râd, deşi atunci credeam c-am sfeclit-o. Servind eu la mese, cum fac de obicei, fără să mă fac simţită de nimeni, deranjând cât mai puţin (mama aşa mă învăţase – şi ea servitoare din mamă-n fiică: „O servitoare nu trebuie să-şi facă simţită prezenţa în niciun fel. Ei nu trebuie să i se simtă prezenţa, ci doar absenţa. Când nu e, când lucrurile nu sunt cum trebuie, atunci se vede că ea n-a fost pe-acolo), rămăsesem holbată şi trăgând cu urechea la conversaţia dintre doi scriitori. Unul în vârstă, trecut de 70 de ani, i se văita altuia de vreo 40, că ce vremuri au mai trăit ei cândva, pe-acolo, pe la Uniunea Scriitorilor. Ce viaţă, ce mai premii, ce poezii plătite ca să le publici la ziar. Ăsta tânăr părea să nu înghită prea uşor ce-i spunea confratele, aşa că i-o cam tăiase:

-         Ce vremuri, domnule? Vă plătea statul să-l pupaţi în fund pe nea Caisă şi partidul lui unic. Şi pentru asta, câştigaţi bani luaţi de la gura poporului amărât. Acum, n-aveţi măcar bunul simţ să vă retrageţi, să staţi în banca voastră şi să-i lăsaţi pe alţii să scrie! Ascultă: „Foaie verde ca molidul/ Dacă n-ar fi fost partidul/ N-am avea pe masă blidul”. Versuri extrase dintr-o antologie apărută în 1954. Să nu-mi spui că dumitale ţi s-au oferit bani şi avantaje pentru vreun „Luceafăr” şi nu tot pentru elucubraţii de genul acesta!

Nu ştiu ce-ar fi răspuns bietul ins încolţit, ori ce-a avut de gând să facă; şi dacă o fi avut vreun gând, ăla i-a zburat când eu, zguduită de râs la auzul „poeziei” cu blidul şi partidul (molidul era şi el, doar de figuraţie pe-acolo), i-am vărsat nostalgicului cafeaua fierbinte în poală, fix în locul în care pantalonii se umflă de obicei, cu sau fără motiv. După ce a răcnit ca o walkirie înjunghiată, a început să se înfoaie la mine. Eu, jumătate râs, jumătate plâns, am dat a-mi cere scuze, făcând, ca de obicei, pe proasta:

-         Vă rog să mă iertaţi, domnu’ scriitor! Am vrut să nu vă deranjez şi să vă servesc prin dreapta, cum se face, numai că am uitat că sunt stângace şi am făcut-o de oaie...

-         De oaie, zici?, s-a răstit ăla, după ce părea că-şi mai revenise. De oaie? Să-ţi spun eu, duduie, de ce-ai făcut-o! Ai făcut-o de c...oaie, nu de oaie, că p-alea mi le-ai opărit.

-         Vai, ce rău îmi pare! Dar cum e posibil să folosiţi cuvinte atât de obscene? Eu credeam că scriitori au testicole, nu...

-         Nu stă omenirea-n loc de ce credeai tu! Bagă bine la cap: scriitorii au coaie! Sau măcar au avut, pân-ai vărsat mata cafeaua pe ele. Şi dacă vrei să mai ştii, află că poeţii au şi p..., duduie! Sper că nu te-ai ruşinat prea tare.

-         Nu, domnule. Eu sunt fată de la ţară, mă ruşinez atunci când aud „penis”. Chestia aia de-aţi numit-o dumneavoastră e scrisă, la ţară, pe toate gardurile, şi la wc. Aşa că, vedeţi, sunt învăţată cu ea de mică, ... cu el, cuvântul, vreau să spun...

Şi chiar m-am înroşit la faza asta. Dar pe cine mai interesa? Scriitorul părea preocupat să-şi oblojească cele opărite, iar celuilalt, tânărului pare să-i fi plăcut faza la nebunie, întrucât mi-a strecurat un bacşiş de 10 lei. Zece lei de la un scriitor! Asta da surpriză! De obicei, nu văd nimic de la ei. Majoritatea sunt sărăcii şi, chiar dacă nu sunt, le place să pară. Fac pe boemii, pe neînţeleşii, pe inadaptaţii. Unora, le mai dau eu de tramvai, sau de-o pâine, când îi aud cum se vaită. Opăritul s-a ridicat ofuscat de la masă, după ce a ameninţat toată asistenţa – „Îmi bag p... în ea de poezie!” – apoi, după ce i-a aplicat acelaşi tratament verbal pălăriei pe care şi-o uitase, fiind nevoit să se întoarcă după ea, a ieşit, trântind uşa.

Am crezut că Domnişoara o să mă dea afară. Da’ de unde! A râs după aia, de s-a prăpădit. Nici ei nu-i e prea drag, mai ales că se tot dă fante pe lângă ea, uitând că putea să-i fie bunic. Domnişoara Eliza e directoarea, şefa mea. Are 35 de ani, vârsta la care o femeie arată cel mai interesant, dar ea tot singură este, în ciuda atâtor indivizi care se tot învârt precum moriştile pe lângă ea. Ăla nu-i place, ăstuia nu ştiu ce-i lipseşte, pe altul nici măcar nu-l vede şi tot aşa. Eu cred că Domnişoara, de fapt, n-a fost îndrăgostită niciodată. Şi tare-mi e că, până la urmă, să nu-i pice fix pe cine nu trebuie. Dacă nu cumva i-o fi şi picat, am mirosit eu ceva, dar asta nu mă priveşte. Câtă vreme cu mine se poartă frumos, nu mă interesează ce face. În timpul liber, mai fac menajul la ea acasă, cum, de altfel, şi pe la alte case. Nu-mi dă mâna să trăiesc numai din salariu, sau poate că mi-ar da, însă nu vreau ca fiica mea să fie tot servitoare. Am nevoie de bani, ca să-i plătim studiile. Larisa va fi prima care va rupe lanţul de servitoare din neamul nostru. Eu n-am avut inima să-i spun, când m-a anunţat că vrea să fie dentistă: „Tu te-ai născut într-o familie de servitoare din mamă-n fiică şi aşa trebuie să rămâi!”, cum mi s-a repetat mie de atâtea ori, încât chiar şi atunci când nu mai depindeam de nimeni şi aş fi putut să-mi continui studiile, ca să devin altceva, n-am făcut-o, deoarece ajunsesem să fiu convinsă de adevărul acesta: că am fost „ursită” să servesc şi că nu aveam voie să mă opun ursitei.

Odată, când făceam menajul la Domnişoara acasă, a venit Don Alfonso, personajul ăla atât de important încât ne e frică şi să-i pronunţăm numele. Alfonso e motanul Domnişoarei, pe care l-a numit după eroul intrigant din opera Cosi fan tutte. Personajul important, eu l-am poreclit astfel, după motan, că prea cerşeşte atenţia Domnişoarei mai ceva decât motanul grăunţele din punga de mâncare pentru pisici. Când am anunţat-o că m-am uitat pe vizor şi am văzut moaca lui Alfonso dincolo de uşă, Domnişoara, altfel stăpână pe ea, a intrat în panică. Îşi tot freca mâinile şi mă ruga s-o scap de el cum oi şti. Când i-am spus că n-are nevoie de mine, că poate să scape şi singură, aşa cum face cu ceilalţi, mi-a explicat:

-         Nu înţelegi. Cu Alfonso nu-i atât de uşor. Depindem de el, toată instituţia. Ştii bine  că statul nu ne dă bani suficienţi, iar el sponsorizează multe evenimente cu atâta generozitate. Eu pot fi amabilă cu el, mai sacrific un zâmbet, îmi mai expun sărutărilor lui ba mâinile, ba obrajii, dar nu se poate mai mult. La serviciu, pot scăpa mai uşor de el, dar aici, acasă, dacă o să pretindă mai mult? Şi nu vreau să mă enervez si să fac vreo greşeală. Dacă ne taie ţeava de bani, n-o să fie bine. Găseşte repede o soluţie!

-         Îi spun că nu sunteţi acasă.

-         Nu-i poţi spune asta. Maşina e în curte şi ştie că nu ies fără ea. Apoi, la câte relaţii are, e în stare să afle unde sunt în orice moment.

Când i-am deschis lui Alfonso, habar n-aveam ce-o să-i spun. Îmi urlau în cap lecţiile primite de la mama şi bunica mea: „O servitoare bună trebuie să ştie în orice moment să-şi ajute stăpânii. Nu contează că se expune pe ea, că minte, că fură....” Dar n-aveam nici cea mai mică idee cum aş putea eu să scap de individul pomădat din faţa mea. Îmi era şi milă de el, aşa gătit cum era, cu un coş de flori roşii în braţe. Şi cu portofelul doldora de bani, gândeam. Aşadar, trebuia s-o scap pe Domnişoara de el o dată pentru totdeauna şi, totodată, să-i putem stoarce banii în continuare. Greu, dacă nu cumva imposibil!

-         Bună ziua, domnule... (şi aici i-am pronunţat numele, prenumele, gradul şi funcţia cu denumirea completă, deşi greu m-am abţinut să nu-i zic Alfonso)!

-         Aş dori s-o văd pe domnişoara Eliza, zise amabil şi cu un zâmbet care mi-a părut destul de sincer.

Al meu eşti! Dacă nu cumva m-oi fi înşelat asupra sincerităţii tale. Oamenii sinceri apreciază sinceritatea altora. În primă fază mi-a venit să-i zic „Domnişoara Eliza nu-i acasă”, să-i mai dau nefericitului o şansă, mă cucerise, recunosc. Şi mă cam fâstâcisem şi eu niţel; nu des ai ocazia, ca servitoare, să vezi asemenea personaje în uşă. Noroc cu lecţiile de la strămoaşele mele, pe care atunci nu le suportam, dar ce bine că-mi rămăseseră în minte! „Lină fată, zicea bunica, şi să nu uiţi cât oi trăi că omul e la fel peste tot, oriunde ar vieţui, în ce palate, cu orice haine s-ar îmbrăca, orice căruţe ar mâna... la fel iubeşte, la fel urăşte, la fel râde, la fel plânge”. Cu vorbele ei simple, bunica, după o experienţă de atâţia ani, în care văzuse atâtea feluri de oameni, şi mici dar şi mari (îi plăcea să se laude că a slujit pe la case boiereşti, „de boieri mari”, adică să se înţeleagă, nu d-ăia mici), voia să spună că, până la urmă, indiferent de aparenţe şi de mulţimea de lucruri materiale ce par să separe oamenii, în fondul nostru sufletesc suntem la fel, de la slugă până la boier mare. Şi am decis să iau lecţia asta ca pe o axiomă, ce nu se cerea demonstrată, când am hotărât să-l invit pe Alfonso:

-         Poftiţi, luaţi loc.

-         Mulţumesc! Sărut mâna! (Îmi venea să râd, căci îmi amintisem replica dintr-o scenetă; când musafirul zisese servitoarei „Sărut mâna”, aceasta replicase: „Mâna doamnii e-n sufragerie”)

Alfonso se aştepta ca, dintr-o clipă în alta, să apară Domnişoara, după ce nesimţita de mine ar fi catadicsit s-o anunţe. Doar că bietul de el a avut surpiza să se trezească cu mine pe fotoliul de lângă cel pe care se aşezase. A făcut ochii cam mari, dar, ca orice om educat, a continuat să zâmbească.

-         Domnule, nu ştiu cum să încep. Îmi e foarte greu, dar trebuie să vă vorbesc.

-         Dar te rog! Poate ai vreo problemă, dacă te pot ajuta, cu plăcere. Dacă doreşti nişte bani...

Şi băgase mâna deja la buzunar. Ah! Alfonso! De ce nu mă placi tu pe mine, de ce nu sunt eu cu zece ani mai tânără şi de ce mai trebuie să fiu şi măritată! Şi sclifosita asta de Domnişoară, uite în ce situaţie mă pune!

-         Nu, nu, vă rog domnule. Nu e nimic de genul acesta. Dar vă mulţumesc şi vă asigur că apreciez gestul dumneavoastră. (Toantă ce eşti!, mă certam în gând. Puteai măcar să profiţi să-i zici de intenţia de a-i cupăra fiică-tii, după terminarea studiilor, un scaun stomatologic şi toată aparatura necesară. Ăsta, ca s-o câştige pe Domnişoara, ar fi fost în stare s-o ia cu tot cu servitoare şi motan!).

-         Domnule ... (de data asta numai funcţia), ce calitate apreciaţi mai mult la un om?

Fără a se arăta surprins, ca om de lume ce era, mi-a răspuns destul de repede la întrebare:

-         Sinceritatea.

Nu ştiu cum aş fi continuat dacă răspundea altfel, dar aşa, mi-a uşurat misiunea.

-         În cazul acesta, nu veţi considera o obrăznicie din partea mea faptul că voi fi pe deplin sinceră cu dumneavoastră.

-         Dar spune odată! Ce mă fierbi atâta! De altfel, trebuie să apară Eliza şi atunci nu voi mai avea timp de discuţii cu dumneata.

-         Domnule, Domnişoara Eliza nu se va arăta. Asta voiam să vă spun.

-         S-a întâmplat ceva? Nu se simte bine?

Iar am fost tentată să-l mint, dar, până la urmă, pornisem pe un drum şi nu trebuia să mai dau înapoi.

-         Nu, domnule. Domnişoara se simte foarte bine, mulţumesc. Doar că... nu doreşte să vă vadă.

-         Am supărat-o cu ceva?

-         Nu, nici vorbă. Dimpotrivă, vă este recunoscătoare pentru tot ce faceţi pentru noi.

-         Atunci?

-         Atunci... ştiţi, se teme că aţi putea dori o anume apropiere. Pe care dumneaei n-o doreşte. Iertaţi-mă că sunt atât de directă. Totodată, n-ar vrea să vă supăraţi şi să nu ne mai sponsorizaţi. (Cu alte cuvinte, şi f... şi cu sufletu-n Rai, dar nu mă puteam exprima astfel în faţa lui Alfonso).

A părut deodată că se luminează. O umbră de tristeţe amară i s-a strecurat, totodată, pe chip.

-         De ce a fost nevoie s-o aflu de la tine? Ea nu-mi putea spune? Oare nu meritam măcar atât?

-         Ba da. Şi sunt convinsă că vă preţuieşte mai mult decât lasă să se vadă. Dar cred că nu a avut suficient curaj. În anumite momente, oamenii au nevoie de mult curaj pentru a fi sinceri. Cred că înţelegeţi...

-         Nu, nu înţeleg. Dar pot să accept. Transmite-i salutările mele şi spune-i să stea liniştită: n-am s-o mai deranjez. Iar banii vor veni ca şi până acum, fără probleme.

Îmi venea să intru în pământ.

-         Te rog primeşte dumneata acest coş cu flori, nu pentru că n-aş mai avea ce face cu el, ci ca un semn de respect pentru adevărul pe care mi l-ai spus în faţă şi pentru delicateţea cu care mi l-ai transmis. Îţi mulţumesc! A, şi asta! Să-ţi amintească de mine. Bună ziua!

Scosese din buzunar un mic glob în care ningea feeric; globul avea şi un buton pe care, când apăsai, se auzeau acordurile de pian din Fủr Elise. Beethoven n-a avut habar pe mâna cui va încăpea globul, altfel şi-ar fi intitulat melodia: Fủr Lina.

După ce i-am relatat conversaţia, pe Domnişoara a durut-o capul toată ziua. Pe mine m-au durut toate cele. Nu-i deloc uşor să fii servitoare. Dar nici domnişoară! Mă gândesc că nici personaj important nu-i uşor să fii. L-o fi durut şi pe Alfonso ceva. Poate orgoliul, poate sufletul... Pe mine, când mă încearcă vreo durere sufletească, apăs butonul de la globul în care ninge, închid ochii şi ascult Fủr Elise. Şi mă gândesc ce noroc au unele femei, să inspire opere nemuritoare...

        

Slobozia, 15/16 iunie 2013

Poveşti despre Sfinţi, oameni şi câini

Ce mi-am mai amintit, pe unde paşii, viaţa mi-am mai risipit

Mănăstirea „Sfântul Mare Mucenic Pantelimon”, Frăţileşti-Sudiţi, 09 iunie 2013

Cu Sfântul Pantelimon am „făcut cunoştinţă” la vârsta de 21 de ani, ca urmare a unui accident rutier în urma căruia... nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi putut întâmpla.  Era în ziua de 27 iulie. Maşina intrase pe contrasens, după o explozie la o roată din faţă, scăpase de contactul cu camionul care venea din sens opus, se lovise de ciotul unui fost copac, se rostogolise, apoi nimerise, mai bine zis se înfundase, având roţile în sus,  cu partea din spate unde stăteam, într-un canal de scurgere, şanţ, nu ştiu ce-o fi fost, din apropierea unei benzinării. Am simţit zdruncinătura, am înghiţit lichidul cu gust de petrol, apoi am ieşit din maşină... nu ştiu cum. Un pasager a ieşit singur, pe alţi trei i-a scos şoferul camionului care oprise. Eu am ieşit prima dintre toţi, chipurile singură. Nu ştiu cine mi-a deschis uşa, cine m-a tras afară, tot ce ştiu e că nu eu am făcut aceasta. Simţeam mâinile cum se afundă în mâl, înghiţeam şi tot înghiţeam la lichid, iar la un moment dat m-am ridicat şi am văzut cerul. Niciodată cerul nu fusese mai frumos! N-am fost în stare nici măcar să-l ajut pe bietul salvator care venise cât putuse de repede, dar după momentul ieşirii mele,  şi începuse să mă interogheze: câţi mai sunt, unde sunt aşezaţi? Eram preocupată de altceva: găsisem una dintre oglinzi, ruptă şi aruncată la o oarecare distanţă de maşină, şi îmi admiram, râzând isteric, moaca înnegrită de la mizeria din care tocmai ieşisem. Atunci mi-am cunoscut dimensiunile egoismului: avusesem grijă să mă îndepărtez de maşină, convinsă că aceasta va exploda (gustul de benzină pe care îl simţisem în gură îmi crease impresia că s-a vărsat combustibilul din rezervor şi atâta ştiam şi eu ca studentă la chimie, că la o scânteie electrică, sau în anumite condiţii de temperatură, poate avea loc o explozie). Deşi gândul meu, în timpul hurducănelii care părea să nu se mai termine, fusese la Dumnezeu şi la mama (eu, nefiind, încă, mamă, pe atunci). În maşină fiind şi sora mea, iar mama avându-ne numai pe noi şi aşteptându-ne acasă, singura rugăciune pe care m-am priceput, în situaţia aceea limită, să o adresez lui Dumnezeu a fost: „Te rog, Doamne, fă ca măcar una dintre noi să scape!”. Povestind mai târziu verişoarei mele despre gândul acesta şi despre cât de expertă am fost în a mă salva, aceasta a conchis cu ironie: „Şi ce ţi-ai zis tu? Dacă tot e să scape una dintre voi, e mai bine să fii tu aceea”. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că n-a păţit niciunul nimic, altfel probabil aş fi trăit cu povara laşităţii mele toată viaţa. Bunica zisese: „V-a scăpat, mamă, Sfântul Pantelimon! Să-i mulţumiţi!” Ce-o fi visând şi baba asta? Eu ştiam că numai Dumnezeu te poate scăpa. Fără să înţeleg că El poate lucra şi prin Sfinţi sau prin oameni. Despre Sfinţi nu ştiam mare lucru. La şcoala ateistă nu ne învăţau, iar bunica era „o babă cu cinci clase”. Ce ştia ea? Şi totuşi, incredibilul situaţiei (scăpasem doar cu vreo două zgârieturi şi umflături), felul în care părăsisem maşina şi mocirla aia în condiţiile date (nici astăzi nu-mi explic), precum şi convingerea cu care vorbea bunica, m-au determinat să cred că există un Sfânt care se numeşte Pantelimon şi care „m-a scăpat” din necaz. Acum, desigur nu mai am nicio îndoială, ba încă m-am nesimţit şi am căpătat o îndrăzneală fără margini, cerându-i multe şi de toate, ca şi când aş fi adepta zicalei chinezeşti care spune că, dacă ai scăpat pe cineva de la moarte, eşti dator să ai grijă de el toată viaţa. Iar dragul meu Sfânt Pantelimon pare să fie de acord cu aceasta: îmi vindecă ba durerile de măsea, ba pe cele de cap, sau bătăturile de la pantofi. Cine nu crede, să încerce. Pe mine m-a ajutat şi atunci când nu „îl cunoşteam”, poate pentru rugăciunile şi credinţa bunicii mele...

        

Când am început să merg constant la biserică, începusem să mă gândesc intens la faptul că aş vrea să ajung la moaştele Sfântului, să mă rog şi să îi mulţumesc. Aflasem că sunt la Constanţa şi îmi propusesem să merg acolo odată. Dar până să mă urnesc eu, au venit moaştele la Slobozia. La biserica „Sfântul Dumitru”. Era prin 2009; şi de atunci, în fiecare an, de ziua hramului. Apoi, îmi intrase în cap că vreau să aflu o biserică având hramul „Sf. Pantelimon”, dar nu făceam mare lucru pentru asta. Aşteptam să vină biserica la mine, aşa cum făcuseră moaştele. Prin noiembrie 2011, o doamnă m-a întrebat dacă nu vreau să merg la un maslu, la Mănăstirea de la Frăţileşti. Am zis da, de ce nu? Pe drum, am întrebat-o ce hram are biserica (de fapt paraclisul) mănăstirii, dar nu a ştiut să-mi spună. Mi-am exprimat gândul cu voce tare: „Ce mult aş vrea să găsesc o biserică cu hramul Sf. Pantelimon!” La nici cinci minute, am văzut indicatorul: „Spre Mănăstirea Sf. Pantelimon”. Coincidenţe? Atunci sunt chiar o maestră a coincidenţelor. Plimbându-mă prin Bucureşti cu o fostă colegă, îi povesteam aceasta şi am întrebat-o dacă în capitală (ea fiind bucureşteancă) nu au o biserică a Sfântului Pantelimon. Mi-a spus că nu ştie. „Dar asta ce hram are?” Mi-a spus hramul bisericii în dreptul căreia ne aflam (nu mi-l amintesc, spre ruşinea mea) şi am hotărât să intrăm să ne închinăm. Dar, înainte de aceasta, am citit pe plăcuţa informativă de la intrare date despre sfântul lăcaş. Eu, nu ştiu de ce, nu m-am mirat când am citit că cel de al doilea hram este Sfântul Mare Mucenic Pantelimon. Însă colega mea a avut aproape un şoc, i-au dat lacrimile şi cinci minute n-a mai fost în stare să articuleze niciun cuvânt. Iar când şi-a revenit n-a putut să zică decât: „Fantastic! Extraordinar!” Apoi, cu un pic de suspiciune, m-a întrebat: „Tu chiar nu ştiai?”

         Asta a fost introducerea (lungă cât un post întreg, nu doar cât o zi de post) unui text care se putea rezuma la o frază, anume că duminică, 09 iunie 2013, am fost la Mănăstirea „Sf. Mare Mucenic Pantelimon” – la invitaţia unei prietene, şi cum era s-o refuz? – unde am participat la Sfânta Liturghie. Dar aşa ar fi sunat textul dacă era o ştire. Ori eu nu scriu ştiri. Ci poveşti, unele adevărate, ca şi aceasta.

        

Mănăstirea este construită pe terenul fostei moşii care a aparţinut boierului Aurelian Pană, între localităţile Sudiţi, Săveni şi Frăţileşti, teren care a fost donat mănăstirii de către urmaşii acestuia. Despre Aurelian Pană am găsit informaţii pe site-ul Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor (despre mănăstire aici: http://www.sf-esc.ro/index.php?page=56 ): „Aurelian Pană (n. 1880 — d. 4 mai 1951 Gherla) a fost un om politic român de dreapta, ministru al Agriculturii şi Domeniilor, preşedinte al sindicatului agricol, ucis în vremea prigoanei comuniste. Fost boier, proprietar a peste 6000 de hectare pământ arabil lângă localitatea Sudiți din Bărăgan, a devenit în 1935 preşedintele Institutului Naţional de Export, în această funcţie făcând demersurile necesare importării primelor combine în România. În perioada de guvernare a mareşalului Ion Antonescu, a deţinut funcţia de subsecretar de Stat la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor între 27 ianuarie 1941 - 19 martie 1942 şi a fost Ministrul Agriculturii şi Domeniilor, după o remaniere guvernamentală, între 19 martie 1942 -3 iulie 1943. Comuniştii îl condamnă pentru "introducerea şi încurajarea unei plante necunoscute şi inutile ţării noastre: soia". Decedează în urma schingiuirilor din închisoare. Pentru că nu a încăput în sicriu, picioarele i-au fost tăiate.” (Diabolici aceşti comunişti care, nu peste multă vreme, ne-au îndopat cu salam cu soia. Oricum, te puteau condamna şi pentru că aveai ochi albaştri, sau că depăşeai înălţimea cuvenită, nu se ştie care, depinde de împrejurări). Dincolo de aceste informaţii care pot părea sterile (deşi sunt de-a dreptul zguduitoare), eu am păstrat poveştile bunicului despre boierul Aurel Pană – cum îi spunea el (bunicii mei au locuit în Săveni, deci au fost ţărani pe moşia lui). „Am muncit pe moşia lui Pană de la doişpe ani. Tata îmi lua toţi banii pe care-i câştigam şi eu plângeam din cauza asta. O dată, m-a văzut boierul plângând şi m-a întrebat ce am. I-am spus şi mi-a zis să-l trimit pe tata la el. L-a beştelit şi l-a ameninţat că, dacă îmi mai ia din bani, nu mă mai primeşte la muncă. Apoi, după scurtă vreme, dacă m-a văzut că sunt harnic şi scuturat, m-a întrebat dacă nu vreau să merg la o şcoală de mecanici agricoli. M-a trimis pe cheltuiala lui. Eu, dacă am avut o meserie în viaţă, şi n-am stat ca prostu’ doar la coada vacii, lui i-o datorez. Era bun boierul nostru. Când nu se făcea recoltă, de n-avem de niciunele, ne dădea din hambarul lui.” Bun sau cel puţin inteligent, aş zice eu. Ştia că oamenii, ca să muncească, trebuie să mănânce. Ceea ce mulţi dintre „boierii”-făcături din ziua de azi, par să nu realizeze.  

         După Sfânta Liturghie, afară s-a pus masă pentru toţi cei prezenţi, conform obiceiului locului. Fiecare adusese câte ceva, unele doamne gătiseră până noaptea târziu.  M-am umplut de admiraţie pentru ele, pentru faptul că, atunci când am ieşit afară, totul era aranjat, mesele întinse printre copacii seculari din curtea Mănăstirii. Eu, mai mult Marie decât Martă, am preferat să mă bucur de Sfânta Liturghie, apoi de regimul „pun’te masă, scoal’te masă”. Acolo, oamenii se cunosc între ei, îşi cunosc poveştile, sunt ca într-o familie mai mare.

Stareţul Mănăstirii şi Preot slujitor este Protosinghelul Ilarion Conachi Hary. Mă intrigă numele acesta cu sonorităţi boiereşti, dar nu l-am întrebat; destul că mi-a făcut onoarea de a mă însoţi pe moşie, arătându-mi solarul, găinile şi cocoşul „cât un uliu”, văcuţele, purceii şi mai ales câinii - Lupu şi Molda, doi frumoşi, unul negru, cealaltă albă. Atâta m-au pupat şi m-au îndemnat la joacă, deşi Părintele spune, mai ales despre Molda, că sunt în stare să rupă oameni. De Lupu am scăpat numai după ce Părintele i-a dat comanda „În cuşcă!”, pe care el a executat-o fără crâcnire (La Mănăstire, până şi câinii fac ascultare). Molda m-a întâmpinat fioroasă, lătrând, gata să rupă lanţul. Părintele mă prevenise să nu mă apropii prea mult de ea. După ce i-am vorbit frumos şi am felicitat-o că e frumoasă şi hărnicuţă, s-a înmuiat de tot şi a început să se gudure. Când am plecat, mi-a fost greu să-i suport tristeţea din ochi. Am întors doar o dată capul, încă se mai uita, pierdută, după noi. Iubesc chiar şi câinii care mă latră, în egală măsură cu cei care n-o fac. Mă întreb de ce nu pot să tratez şi oamenii la fel, de ce nu îi pot suporta pe cei care latră. Păi d-aia! Că, în timp ce câinelui i-a fost dată menirea de a lătra, apărând omul şi bunurile acestuia, omului i-au fost hărăzite treburi mai înalte. Dar el preferă, uneori, să coboare, lătrând, fără să apere pe nimeni şi nimic.

N-am mai apucat să văd fazanii şi biserica aflată în construcţie. Semn că va trebui să mă mai duc. Şi dumneavoastră, dacă n-aţi fost, duceţi-vă! Peisajul e superb, mai ales vara, când eşti înconjurat peste tot de verdeaţă, copleşit de măreţia pomilor de peste o sută de ani, de un aer bun al locului; Părintele este foarte binevoitor şi răbdător cu pelerinii. De câini să nu vă apropiaţi, decât dacă vă duceţi cu gânduri bune! Nici detectorul de minciuni nu funcţionează cu acurateţe mai înaltă decât simţurile acestui splendid animal – câinele – paradoxal prin contrariile de care dă dovadă: îţi poate fi cel mai bun prieten şi, totodată, cel mai mare duşman. Depinde pe ce poziţie de luptă te situezi.

Slobozia, 11 iunie 2013

ANIMUS - Revista Colegiului Naţional "Mihai Viteazul" din Slobozia

Am primit pe e-mail, de la profesoara Loredana Stan, numărul 4 al revistei "Animus" editată de elevii Colegiului Naţional "Mihai Viteazul" din Slobozia, sub coordonarea profesorilor: Loredana Stan, Vitalie Buzu şi Alina Roman. M-am delectat cu articolele interesante, scrise cu talent şi dăruire, am aflat despre preocupările tinerilor, despre bucuriile conferite de unele evenimente importante în viaţa lor: participări la olimpiade, evoluţia în trupa de teatru, întâlniri cu scriitorii, balul bobocilor, etc. Şi, bineînţeles, m-am bucurat să găsesc interviul cu mine, luat de două dintre eleve, interviu care a obţinut premiul III la concursul "Condei de jurnalist" de la Suceava (martie, 2013). Îi felicit pe tinerii jurnalişti, poeţi, prozatori, eseişti şi pe minunaţii lor profesori care le călăuzesc paşii! 
Revista poate fi accesată aici: ANIMUS

Înainte de magnolii (17)

Întoarcerea

Înainte de magnolii (16)

Înainte de a părăsi Parisul, David a trecut din nou pe la atelier. Nu mai purta haine elegante, arăta mult mai modest şi parcă nici nu l-ar mai fi interesat, părând mai degrabă preocupat de ceva ce numai el ştia. Claudiu picta, când a intrat David.

-         - La ce lucrezi?

-        -  La un mort.

-         - Poftim?

Îi răspunse, arătându-i o fotografie mică, tip portret:

-         La un mort care mi-a fost tare drag. Din păcate, trebuie să-i recompun chipul din memorie şi din această singură şi nu tocmai reuşită fotografie.

-         Bine, dar ăsta sunt eu! Eu, acum… câţi ani?

-         Scrie pe verso.

David întoarse fotografia şi citi cu voce tare:

-         „Pe portativul inimii sunt doar note care nu pot suna fals”. Phu! Am scris eu aşa o tâmpenie?

-         Tu, cel de atunci. Şi nu e deloc o tâmpenie. Eu pe acela mă străduiesc să-l recompun pe pânză.

-         Şi-ţi reuşeşte?

-         Nu prea. Fotografia asta îngălbenită de demult şi amintirile mele frumoase cu tine nu sunt suficiente să-mi dea acea vibraţie, acea inspiraţie care să-mi conducă mâna de parcă ar merge singură, fără controlul meu. Îmi trebuie emoţia, David, şi tocmai pe aceea nu o am. Nici tu nu mi-o mai poţi transmite.

Se trânteşte resemnat într-un fotoliu. Îl invită prin gesturi şi pe David să facă la fel.

-         Spune-mi, de ce te-ai apucat să pictezi tabloul? Portretul meu de dinainte.

-         Nu ştiu. Aşa am simţit. Pe de o parte, o nevoie de recuperare, a ceva ce ai pierdut. Pe de alta, cred că vreau să te scot afară din mine. Te-am iubit prea mult, Davide, am fost prea legat de tine, mai mult decât îţi poţi închipui.

-         Văd că nu prea ai spor. Crezi că te-ar ajuta să ne mai amintim câte ceva de vremea magnoliilor? Dacă vrei, acum e momentul. Nu ştiu dacă ne vom mai vedea.

-         Ai de gând să pleci la capătul lumii?         

-         Hm, nu atât de departe. Dar, într-un fel, e mai departe de atât.

-         Nu-nţeleg. Spune-mi, eşti fericit? Se pare că ai stors destul de la viaţă.

-         Şi cine spune că asta înseamnă fericire? Nu, e un gol, un mare gol, greu de umplut.

-         Ce-ţi lipseşte?

-         Aparent nimic. Dar uneori mă simt de parcă n-aş avea nimic. Ce fiinţă ciudată şi omul! Nu, fericit n-am fost niciodată. Am întrezărit numai fericirea. Pe vremea când încă mai speram că-mi voi urma vocaţia. Aceea m-ar fi putut face, cu adevărat, fericit. Să nu te şocheze ce-ţi voi spune. Acum, că le-am încercat pe toate ale lumii, am înţeles că nu există fericire decât de la Dumnezeu. Câtă vreme ai s-o aştepţi de la oameni, sau de la lucruri, de la situaţii, vei fi un permanent nefericit în căutarea a ceva ce nu există. În teorie, cunoşteam aceasta demult. Acum pot spune că am simţit-o şi în mod real.

-         Şi, dacă ai aflat-o, îţi foloseşte?

-         Da, sper că da. Mai bine zis, sper că îmi va folosi curând.

-         Dar celor care ţi-au fost victime, directe sau colaterale, ca să folosim un limbaj beligerant, le foloseşte la ceva? La ce i-ar folosi, de exemplu, Inei înţelepciunea ta de pe urmă?  

-         La nimic. Dar, cine ştie… poate va fi o urmă cât de mică de „câştig”. Mă voi ruga pentru ea. Până în ceasul din urmă, mă voi ruga.

-         Şi crezi că Dumnezeu îţi va asculta ruga?

-         Dacă mă voi căi sincer, da.

-         Te vei căi sincer? Parcă ziceai...

-         Desigur.

-         Eşti comic, ştiai? Cum te vei căi? Printre şpăgi, mită, promisiuni electorale mincinoase, cruci în biserici, de ochii lumii, parteneriate dubioase, pipiţe dornice de avansare...

-         Stai, ascultă, n-ai auzit tot! Claudiu, am nevoie de sprijinul tău. Trebuie să punem la punct nişte chestiuni legate de bani. Şi să mă asigur că ai înţeles ce să faci cu ei, înainte să plec.

-         Unde Dumnezeu să pleci? Ce tot îi tragi cu plecarea? Mai departe de România, unde ai să te duci? Ori ai de gând să te sinucizi? Ca să fii Iuda până la capăt. Exact asta mai lipsea. În rest, le făcuseşi pe toate.

-         Stai liniştit, nici nu-mi trece prin cap aşa ceva. M-am „sinucis” destul, călcându-mi pe suflet de atâtea ori. Dar, într-un fel anume, voi fi mort lumii acesteia.

-         Într-un fel anume, eşti mort demult. Doar îţi plimbi scheletul prin lumi pomădate, cu zâmbete de gală, afişate între ore fixe.

-         N-ai înţeles. Voi merge la mănăstire.

-         Ce să faci la mănăstire?! Nu-ţi ajung bisericile din Bucureşti?

-         Claudiu, n-ai înţeles. Plec la mănăstire de tot. Mă călugăresc.

-         Iaaar? Ai băut??? Doar ce mi-ai spus cum ai plecat de acolo, cât de frică ţi-a fost...

-         E dreptul meu să mai încerc o dată. E singura mea scăpare. Înţelege, Claudiu, am întors problema pe toate părţile şi, oricum aş privi lucrurile, tot acolo ajung. Când am plecat din Mănăstire, eu mi-am întors viaţa pe dos. E momentul revenirii la mine.

-         Tu… nu glumeşti?

-         Chiar nu. De ce-aş glumi? De ce-aş glumi cu aşa ceva? Claudiu, revederea noastră şi discuţia mea cu tine m-a ajutat să sondez în adâncul sufletului meu. M-a ajutat să am curajul, pentru prima oară după atâţia ani, să mă privesc din nou în oglindă. Tu mi-ai dat oglinda, şi-ţi mulţumesc. E drept, oglinda pe care ai vrea să o spargi. Şi nu vorbesc de oglinda aceea pe care mi-ai pus-o în mâini acolo, lângă tablou, îndemnându-mă să mă compar cu cel de dinainte. Din vremea studenţiei noastre, nu mi-a mai vorbit nimeni cu atâta sinceritate. Toţi cei care mă înconjurau au fost mai mult sau mai puţin interesaţi. Îmi aplaudau succesele şi îmi treceau sub tăcere greşelile. Mă lăsam linguşit, deşi atât de bine ştiam că nu trebuie să te laşi corupt de laudele lumii acesteia. Dar ce dulce desfătare! Cine mai era ca mine? Şi totuşi, am ştiut dintotdeauna că nu e decât o minciună, una convenabilă, ce-i drept. Am avut tot timpul sentimentul dedublării, am ştiut mereu că acela nu sunt eu. Nici cel care şi-a trădat credinţa, vocaţia, prietenii. Nici cel care a intrat în afaceri şi în politică, prăvălindu-se în marile abisuri omeneşti, în timp ce îşi înălţa singur muritoarea statuie. Ştiam aceste lucruri, Claudiu. Dar nu mă puteam sustrage lor. Aşa cum o muscă nu se poate salva singură din pânza păianjenului. „Oglinda” ta m-a ajutat. Întâlnirea aceasta cu tine nu mi-a spus nimic nou, dar mi-a dat curajul. Curajul de a redeveni eu însumi, acela dintotdeauna, pe care ţie îţi place să-l numeşti cel dinainte de magnolii.

-         Te-ai gândit bine? Presupun că ştii că aceasta e o hotărâre de la care nu te mai poţi întoarce. Mănăstirea nu e vreun partid, la care să te duci când vrei, să pleci când vrei. Şi-apoi, cum vei face, din nou,  faţă acelor rigori, după ce ani de zile te-ai dedat anumitor desfătări?

-         Am luat în calcul toate aceste aspecte. Le-am luat pe rând şi le-am analizat pe fiecare. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mai mult capăt convingerea că pentru mine nu mai există altă cale. E singura modalitate de-a rupe punţile cu ceea ce am fost o vreme, de a-mi arunca în aer toate lanţurile care mă leagă de lumea coruptă în care m-am lăfăit. Rămânând în lume, nu aş putea să renunţ la nimic din ce am devenit. Şi dacă aş vrea eu, nu m-ar lăsa ei. Caracatiţa are tentacule peste tot. E mult până ai săvârşit păcatul o dată. După aceea nu mai ai cum să dai înapoi. Şantajul e la dimensiuni atât de mari şi, aş zice, aproape perfecte, încât nu te poţi sustrage, ca într-un şah mat. Oriunde ai fugi, vine peste tine. Eu, trăind în lumea în care am intrat, nu mai pot să zic: „Gata, de mâine sunt alt om. Nu mai fur, nu mai înşel, nu mai mint, nu mai…” Pentru că, oricât aş vrea eu, aceasta nu se mai poate. Decât, eventual, cu preţul vieţii. Nu că aş ţine cine ştie ce la viaţa aceasta, dar în mod sigur mai am nevoie de nişte ani ca să-mi plâng păcatele şi să îndrept ce se mai poate îndrepta. Hotărârea mea e definitivă. Aşa că nu încerca să mă faci să mă răzgândesc. Mâine te rog să avem o întâlnire cu avocatul meu – l-am chemat aici -  să punem la punct unele detalii privind ce vei face cu banii pe care îi las. Eşti singurul în care pot avea încredere că îmi vei respecta dorinţele şi că nu vei cheltui banii pe alte lucruri. Mie nu-mi trebuie nimic. Copii n-am, ca să le las moştenire, aşa că voi lua doar o sumă pentru mănăstire, iar de restul vei face ceea ce îţi spun.

Îşi lăsă capul în palme şi adăugă sfârşit:

-         Am obosit! Am obosit, Claudiu!

Claudiu se duse la el, îi luă mâinile de pe ochi, potrivindu-i capul astfel încât să-l poată privi de la şevalet, apoi se repezi frenetic la portretul început şi continuă să picteze. Acesta era David, îşi venise în sine şi nu trebuia să rateze momentul de a-l picta.

-         Te rog, David, vom discuta mâine. Acum te rog lasă-mă să te pictez. Rămâi aşa!

-         Da, mâine. Să sperăm că mâine va veni. De câteva ori în viaţă, am trăit drama unui mâine care nu s-a mai arătat. Credeam că am învăţat lecţia, dar n-a fost aşa. De-atâtea ori am rămas cu vorbe nerostite, suspendate în gât ca nişte vrăbii electrocutate pe stâlpul de telegraf. Având convingerea că le voi spune… mâine. Că întotdeauna timpul te păsuieşte. Dar eu, eu am trăit în afara timpului, minţindu-mă că sunt un om al timpului meu, făcând orice ca să mă conving, în primul rând pe mine, de aceasta. Depunând toate eforturile ca să mă smulg singurului timp care m-a găzduit pe mine cel adevărat, pe mine, David Greceanu, acela pe care până şi eu l-am iubit, cel dinainte de magnolii…

Slobozia, 03 iunie 2013