Înainte de magnolii (16)

Cina neterminată

Înainte de magnolii (15)

Îi povestise traseul lui, de la despărţirea lor, până la plecarea din Mănăstire. Claudiu ascultase atent, fără să pună întrebări. Picta, cum făcea de obicei când purta conversaţii în atelier. Un ochi atent ar fi observat cum îi tremura mâna pe penel. Când David se oprise, pentru că nu mai ştia cum să continuie, poate obosise, ori poate nu-i făcea plăcere, Claudiu începu interogatoriul.

-   - Spune-mi, dorul de preoţie nu te-a încercat niciodată? Erai atât de plin de zel. Ce s-a întâmplat cu vocaţia ta, pe care o simţiseşi în tine încă din copilărie?

-  - Am îngropat-o. Adânc în memorie, departe-n suflet. Ca şi cum n-ar fi existat.

-         Ca şi cum!

-         Am uitat de ea.

-         Minţi! Nu-i nevoie să-mi spui mie, eu suport orice. Dar măcar pe tine nu te minţi!

-         Îmi faci rău. Taci!

-         Am tăcut. Spune mai departe!

-         Mai departe nu-i nimic interesant. Sau care să-mi facă cinste. Am mers din rău în mai rău. Evident, nu financiar. Curba exponenţială a creşterii mele financiare e invers proporţională cu cea a căderii mele ca om. Am intrat în afaceri, am şantajat, am mituit, am înşelat, dar ce n-am făcut! Acesta sunt acum, eu, cel din faţa ta. Acesta, nu cel pe care l-ai cunoscut înainte de magnolii. Aşadar, nu-ţi face procese de conştiinţă că m-ai ales pentru model de Iuda. Ai văzut bine. Nu degeaba ai ajuns celebru. Acum ai două variante: să îmi dai un şut în fund, să mă zvârli pe uşa aia, sau să mă zvârli pe uşă cu-n şut în fund, după ce mă pictezi. A doua variantă pare mai avantajoasă. Iată-mă-s, la dispoziţia ta! Iată tră-dă-to-rul! Dar vezi că n-are timp mult de pierdut. Are afaceri grele, treburi importante de la care nu poate lipsi. Ei, dacă-ţi spun că mi-am băgat nasul şi-n politică, ce mai zici? Sunt mânjit iremediabil. Chiar dacă bineînţeles că nici acolo nu mi-am găsit locul, m-am mutat de la un partid la altul, cerând, pretinzând, ameninţând. Hai, spune repede, pe care dintre variante o alegi? Rămân sau nu să-ţi pozez?

-         Şi dac-am s-o aleg pe a treia?

-         A treia nu există.

-         Asta n-o hotărăşti tu! David, ai fost şi rămâi prietenul meu. Noi aveam o idee înaltă despre prietenie. Să ştii că eu nu mi-am schimbat-o. Şi nici tu. Doar te faci. Dă naibii crusta aia jos! Cu mine, n-ai nevoie de ea.

-         E problema ta dacă te încăpăţânezi să vezi în mine pe cel care am fost. Eu te-am prevenit.

-         M-ai prevenit pe naiba. Pe mine mă interesează ce-i acolo, adânc în tine. Amănuntele prefacerii tale sunt numai formale. Eu stau de vorbă cu David, prietenul meu.

-         Şi nu-ţi este teamă c-ai să regreţi?

-         Ha, ha! Ce glumă bună! Eu nu mai am, băiete, ce regreta! Mi-am trăit toate regretele din viaţa aceasta. Pe toate, pe rând, pe îndelete. E vremea magnoliilor. Ia te uită ce splendoare!

Îi arătă un tablou cu magnolii albe şi roz, înmugurite.

-         Cine-ar putea să trădeze secretul unui boboc de magnolie? Nimeni! Căci nimeni nu înţelege misterul acestuia.

-         Te rog, fără magnolii!

-         Cu sau fără, n-are importanţă. Poate-a sosit vremea să te vindeci. Zău, Davide, nu crezi că-i timpul să te poţi ierta? Încercam să-ţi spun că lucrurile cu adevărat importante sunt altele. Cele cu adevărat importante nu se trădează de către nimeni şi de către nimic. Noi, oamenii, ce suntem? Nişte furnici. Contăm? Aşa că de ce să ne supărăm din fleacuri? Ştiu, tu ai trăit o tragedie. Dar încă n-ai murit. Gândeşte-te cum ai putea recupera, cum şi ce anume ai mai putea schimba, câtă vreme… încă mai e vreme. Eu acum trăiesc clipa. Şi clipa aceasta, a mea cu tine, nu mi-o poate lua nimeni. Mă bucur de ea.

-         Clipa ta cu Iuda. Aţi devenit de-a dreptul intimi.

-         Termină! Povestea cu Iuda e una încheiată. Acum, că ştiu cine eşti, nu mai văd în tine trăsăturile care te făceau apt pentru a-mi servi drept model. Pesemne aşa o fi dat, pictura aceea să rămână neterminată. De altfel, uite chiar acum mi-a venit ideea. Tabloul va rămâne aşa. Se va numi „Cina neterminată”. Nici nu-l voi vinde, nici nu-l voi păstra. Îl voi oferi la muzeu. Voi reuşi, astfel, să mă dezleg de el, să-l dau afară din mine. Era singura mea legătură, singura obsesie de care nu reuşisem, până acum, să scap. Obsesia, de fapt, mi-a venit de la Iuda. Personajul m-a fascinat dintotdeauna. În egală măsură m-a fascinat şi m-a intrigat. Acum ştiu, acum ştiu! Obsesia vine încă din copilărie, când bunica îmi spunea Biblia ca pe o poveste. Nu ştiu de ce, majoritatea poveştilor pentru copii sunt triste. Uneori de-a dreptul sadice. Lupul mănâncă iezii, moşul bate cocoşul, Albă-ca-Zăpada e-ameninţată cu moartea, noroc cu vânătorul acela milos, Cenuşăreasa n-are voie la bal. În fine, dintre toate poveştile, aceasta mi se păruse cea mai tristă. Aceasta cu Iuda şi plecarea lui de la Cină. Aveam obiceiul de a schimba finalul poveştilor. Al acelora care se sfârşeau rău. O dată, am construit o căsuţă pentru un iepuraş dintr-o poveste în care se spunea că avea o căsuţă de gheaţă care se topea odată cu venirea primăverii. O pusesem în grădină şi chiar credeam că animalul va veni să locuiască în ea. Mă duceam zilnic să controlez. Până când, într-o zi, n-am mai găsit-o. Ardea pe foc, sub cazanul de ţuică. Aşa sfârşesc cele mai multe dintre bunele noastre intenţii. „Povestea” cu Iuda îmi doream cel mai tare s-o schimb şi nu puteam. Prea o auzeam spusă peste tot, o vedeam reprezentată în biserici, deasupra uşilor împărăteşti; părea că nimeni nu poate, că nimeni n-are voie s-o schimbe. Aşa cred c-am căpătat obsesia aceasta. Mi-am imaginat de mii de ori cum ar fi fost Cina fără Iuda. Şi în mod inconştient, tabloul meu a recuperat ceva din visul copilăriei. Aşadar, n-a fost adevărat că, timp de ani buni, eu n-am găsit model pentru Iuda, ar fi şi absurd. Ci nu am vrut să-l găsesc. Dar mă minţeam, aşa cum şi tu te minţi acum c-ai fi altul decât cel care eşti. Îţi mulţumesc, Davide, că m-ai ajutat să-nţeleg aceasta.

O vreme, s-a lăsat tăcerea. Claudiu a pus muzică. Întâmplător, sau deloc întâmplător, Valsul lui Shostakovich, cel care... din pricina căruia se stricase prietenia, dar ale cărui note sunau acum ca o dulce împăcare. De fapt, ziua de azi dovedise că prietenia nu pierduse nimic. Fusese doar o distanţă, în ani, în Kilometri, în tăceri. Dar bucuria pe care o simţise fiecare în suflet în momentul regăsirii vorbea despre altceva. Nu despre distanţe, ci de apropieri.

-         Ştii, - spuse Claudiu - să uităm că viaţa şi-a rostogolit tăvălugul peste noi! Vreau să ne-amintim de tinereţe, să vorbim de vremea de dinainte de magnolii! Ce tineri şi frumoşi eram, mai ales eu, se-nţelege. Şi ce naivi, mai ales tu, bien sủre. Hai, Davide, viaţa-i frumoasă!

-         Viaţa-i frumoasă printre pânze, modele şi culori. Dar nu aceasta e viaţa, Claudiu. Tu ai fost norocos, te-ai refugiat din faţa ei, ai fugit în artă. Dar câţi sunt ca tine?

-         Şi crezi că arta o fi vreo Cruce uşor de purtat? Habar n-ai ce spui! Uită-te numai cât m-a necăjit pictura aceasta a Cinei. Şi încă nu sunt sigur c-am scăpat de obsesia ei. Artistul, Davide, are arderile accelerate. Pentru că trăieşte în două lumi care prea rar se intersectează. Una este lumea aceasta a „adevărurilor incontestabile” (vacs!), alta e lumea de dincolo de simţire, o lume imaginară pe care artistul încearcă să şi-o aducă în prim plan, încearcă şi e fericit dacă şi reuşeşte s-o reprezinte şi altora. Dar nu oricum, ci aşa cum o vede el, aşa cum e ea reprezentată în mintea lui. Arta se face cu sânge. Trebuie mare grijă, trebuie dozată bine dedublarea, ca să nu dai – Doamne fereşte! – în vreo boală psihică. Un prieten dramaturg mi-a mărturisit un lucru cutremurător. Zice: „Ştii cât consum au actorii pe scenă când interpretează vreun rol. Mulţi dintre ei se identifică atât de bine cu personajul, încât încep să iasă din ei înşişi, sau chiar să le împrumute bolile ori cutumele de care suferă. În opinia mea, actorii ar avea nevoie de recuperare precum soldaţii din garda regală, aceia care sunt obligaţi să stea nemişcaţi. Pentru 2 ore de nemişcare, îşi iau recuperare o săptămână. Cu atât mai mult, imaginează-ţi cam cum trebuie să ardă un autor de piese de teatru. Actorul e „invadat” de un singur personaj. Pe când dramaturgul e în toate, pe rând, trăieşte cu fiecare, suferă, se bucură. Acolo să vezi dedublare!” Cam aşa e şi cu pictura, şi cu muzica şi cu celelalte arte. Aşa că nu-mi spune mie ce frumoasă e viaţa de artist! A, sigur, din exterior aşa pare. Cel puţin interesantă. Şi totuşi, artistul nu poate fără arta lui. Scoate-l din ea şi pune-l să construiască şine de cale ferată şi l-ai terminat. Deşi, după cum bine ştim, în zilele noastre artistului nu-i ajunge arta pentru a supravieţui. De aceea vorbeam de două lumi diferite cărora eşti nevoit, ca artist, să te adaptezi. Eu sunt un caz fericit, poate dintre cele mai fericite, întrucât arta mea îmi permite să şi trăiesc din ea, şi încă nu oricum. Dar cei mai mulţi prieteni pe care-i am, vorbim de artişti, sunt nevoiţi să penduleze între cele două lumi, una pentru a-şi întreţine trupul, alta pentru suflet. Şi chiar dacă, aparent, rămâne tot în lumea lui, spune-mi ce-i actorul care a visat să joace pe Hamlet, atunci când se scălâmbăie într-o reclamă pentru detergent? Ce e altceva decât un biet slujbaş de rând încercând să hrănească animalul din el. Asta e. Înţeleg că şi lumea afacerilor e grea, dar până acum, n-am văzut oameni de afaceri cerşind pe la uşile artiştilor. Invers, da.

-         Arta cere vocaţie. Şi, cum bine ştim…

-         Ca şi preoţia, nu-i aşa?

-         Să lăsăm preoţia!

-         De ce s-o lăsăm? În fine, văd că doare. Dar nu abandonăm de tot subiectul. Doar momentan. Totuşi, de ce fugi de tine?

-         Te înşeli. Nu de mine fug. Ci către mine. Către acel David pe care până şi eu l-am iubit. O vreme, am încercat să uit. Spunându-mi că puterea omului stă în ceea ce-şi închipuie că e în stare să facă.

-         Prostii! Puterea omului stă în puterea pe care i-o dă sau i-o îngăduie Dumnezeu.

-         Asta e deja altă discuţie…

-         Nu, nu. Nu e deloc altă discuţie. Nu mai ocoli subiectul! Oricât ai fugi tu de el, el fuge după tine. Faci ce faci şi tot acolo ajungi. Va veni o vreme, David, când te vei răfui numai tu cu tine. Şi va trebui să recunoşti că ţi-ai aruncat mărgăritarele la porci.

-         Acestea fiind zise, ne aflăm într-o situaţie fără întoarcere. Recuperează de mai poţi mărgăritarele din troaca porcilor!

-         Ceea ce la om este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă.

-         Parcă eu am studiat la Teologie.

-     Atât de bine, încât e nevoie să-ţi aduc eu aminte ce-ai învăţat. Ai uitat, ai uitat, prietene, interminabilele discursuri pe care mi le ţineai, citatele întregi din Biblie şi din Sfinţii Părinţi? Mai ştii când ne certam pe cele două Evanghelii, că mie îmi plăcea mai mult cea după Luca, plină de poezie, de înţelesuri dincolo de înţeles, iar tu erai „admirator” al Evanghelistului Ioan? Îmi explicai că Ioan aduce în Evanghelia sa cele mai adânci sensuri teologice, că, oricum, nu e deloc lipsit de poezie. Şi îmi dădeai mereu exemplul episodului cu Maria Magdalena la mormânt. Ştii, după ani de zile, recitind Evangheliile, am ajuns să-ţi dau dreptate.

-         Lasă-mă! Lasă-mă cu amintirile acestea! Ţi-am spus că nu mai sunt acelaşi.

-         Mi-ai spus şi nu-s tâmpit. Dar fă-mi hatârul acesta, măcar şi pentru faptul că îmi consumi oxigenul din atelier, sau fiindcă sunt plecat demult din ţară şi îmi e dor să vorbesc despre lucruri de care n-am mai vorbit cu nimeni de atunci. Încearcă, te rog, să fii măcar azi prietenul meu David! Acela pe care până şi tu l-ai iubit. Acela dinainte de magnolii. Ascultă, prietene, ţie nu-ţi este dor de tine?

-         Nu. Mă simt bine aşa cum sunt. Sigur, aş fi vrut să nu se fi întâmplat aşa, mi-ar fi plăcut ca lucrurile să curgă lin pe făgaşul pe care intraseră iniţial, dar dacă n-a fost să fie… acum e târziu, târziu să mai schimb ceva. De dragul tău, însă, vom vorbi despre tinereţea noastră irosită. Mă rog, a mea. Tu s-ar părea că n-ai trăit chiar degeaba. Despre ce vrei să vorbim? Personal, aş prefera să te ascult, să îmi povesteşti aventura ta artistică şi personală prin cele lumi. Nu înţeleg un lucru, dacă tot îţi este bine aici, având faimă, bani, fiind un pictor cunoscut, de ce te bate gândul, cum mi-ai spus mai devreme, să te întorci în ţară?

-         Din aceleaşi motive pentru care se întorc toţi oamenii. Unii la ţara lor, alţii la ei înşişi, alţii la Dumnezeu. Nimeni nu poate sta departe. Sau poate, dar ce mai preţ plătim! Eu, de altfel, nici măcar nu simt că sunt plecat. Sunt numai dus, cu trupul acesta; mănânc, vorbesc, creez, interacţionez. Dar, în realitate, n-am fost niciodată plecat din ţară. Sursa inspiraţiei mele a fost această românească şi mizerabilă ţară. Eu m-am comportat ca şi cum aş fi jucat un rol. Şi l-am jucat bine, ce-i drept. Dar tot un rol a fost. Uită-te şi la tine! De când ai venit, încerci să mă convingi că eşti altul decât cel pe care l-am cunoscut, decât cel de dinainte de magnolii. Eşti pe naiba! Nu hainele astea, nu pantofii ăştia lustruiţi, nu cravata aceasta cu nod italienesc îl reprezintă pe David Greceanu. Şi tu joci un rol, băiete, un rol cu care te-ai identificat prea bine, mă rog, poate fi rolul vieţii tale, dar tot un rol. Oricât ai vrea să susţii că eşti altul, nu ai cum fugi de tine. Unde să fugi? Cu ce lacăte să te fereci împotriva ta? Tu crezi că ai pus lacăt simţirii tale. Greşit! Faptele despre care mi-ai spus, ca şi cele despre care nu mi-ai spus încă, de acord, te incriminează, te descalifică, dar în mod cert ele nu te reprezintă. Vrei să ştii de ce? Pentru că dacă erau din tine, dacă le făceai cu conştiinţa împăcată, nu mi le-ai mai fi spus judecându-te, acuzându-te. Dimpotrivă, dacă eu ţi le-aş fi reproşat, tu ai fi întrebat cu indignare: „Dar ce, ce-am făcut?”. Căinţa, aceasta-l întoarce pe om la Dumnezeu şi la el însuşi. Ştii mai bine decât mine aceasta.

-         Ţi se pare cumva că mă căiesc? Ţi se pare! N-am făcut altceva decât să prezint cu sânge rece şi sinceritate, evident, felul cum au stat faptele. Unde ai depistat oare urmă de căinţă?

-         În fine, poate m-am înşelat. Dar, cum ştii, atât de rar mă înşel! Spune-mi, Davide, acum care este cel mai bun prieten al tău?

O vreme, descumpănit, nu răspunse. Apoi, constatând că prietenul său aştepta neclintit răspunsul, încercă unul:

-         A… am o mulţime de prieteni. Unul mai bun decât altul. Nu ştiu pe care-l prefer.

-         Ha, ha! Aplaudaţi, vă rog! Şi-acum cortina. La replica asta, dacă eram boxer, îţi umflam nasul. Tu te auzi vorbind?

-         Ce vrei să spui? Cunosc o mulţime de lume care m-ar servi oricând şi la orice oră, indiferent ce le-aş cere. Vrei să-ţi dovedesc?

-         Eu nu vorbeam de lume! Eu vorbeam de prieteni. Şi de prietenie. Această… lume în care trăieşti a deformat până şi noţiunile. Unul dintre sensurile cel mai nedrept schimbate este acela de prieten. Mi-ar plăcea să-ţi dovedesc eu ţie. Să vezi cam ce ar face lumea aceea pe care te bazezi, în momentul când n-ai mai fi omul influent, omul cu bani, cu relaţii, etc. Nu zic sută la sută, da-n orice caz, nouă din zece nu te-ar mai cunoaşte. Iar celălalt unu, te-ar cunoaşte doar dintr-un sentiment de teamă la gândul că lucrurile s-ar putea întoarce, dintr-o prudenţă exagerată, că nu se ştie niciodată, nu-i aşa? Pe aceştia îi numeşti tu prieteni? Ştii bine că nu-i aşa, nu te mai amăgi! Îţi aminteşti scena cu Lupu, căţelul nostru de la cămin? Lupu era şeful tuturor câinilor maidanezi din zonă, toţi îl ştiau de frică şi nu îndrăznea unul să iasă din „cuvântul” lui. Cineva fără inimă i-a dat într-o zi otravă. Din aceea care omoară lent. A zăcut vreo trei zile, săracul. În timpul acesta, simţindu-l slab şi neputincios, căţeii cei mici şi care se ascundeau din faţa lui începuseră să facă pe vitejii, să-l latre, să-i fure din mâncarea de care oricum nu se mai putea el atinge.

-         Mi-aduc aminte. Ai făcut atunci o criză. Ai ţipat la câini, le-ai ţinut o-ntreagă teorie: „Nenorociţilor, jivine ordinare ce sunteţi! Până să-l vedeţi doborât, l-aţi fi lins pe labe numai să vă bage în seamă sau să nu vă mănânce de vii. Acum faceţi pe grozavii? Marş, pocitaniilor!” Apoi mi-ai spus: „Vezi, Davide, şi omul e la fel. Doar că, în timp ce animalul are o scuză, că atâta poate el, că nu ştie de Dumnezeu, că nu se instruieşte, că nu face caz de prieteniile lui, noi, oamenii nu avem nicio scuză. Absolut niciuna!” Încă de pe atunci, de foarte tânăr, te preocupa problema trădării.

-   Îhm… văd că n-ai uitat. Mă bucur. Dar mă şi-ntristez. Aşadar, n-ai prieteni.

David tace, ridicând din umeri.

-         Să-ţi spun un secret: nici eu. Însă, dac-ar fi să „joc”, aşa cum faci tu, aş zice, desigur, că am mulţi, foarte mulţi prieteni. Şi în jurul unui artist renumit se învârt sumedenie de inşi mai mult sau mai puţin interesaţi, mai ales dacă acesta e vârât prin tot felul de comisii şi comitete de ale căror decizii depinde soarta unora dintre ei. Dar nu-mi fac nicio iluzie. Iluziile ne sunt cele mai grele pietre de poticnire. Ştiu bine că, în momentul în care n-aş mai fi Claudiu Teodorinni, ci un Claudiu oarecare, s-ar face gol în jurul meu. Ştii, uneori chiar mi-ar plăcea să experimentez. Numai că, vezi, n-am curajul să merg cu experimentul până la capăt. Mi-ar plăcea să mă văd sărăcind peste noapte şi pierzând orice urmă de prestigiu, pentru a vedea câţi mai rămân alături de mine. Idealistului din mine îi place să creadă că n-ar fugi chiar toţi. Că doar nu toţi sunt iude.

-         Să nu uităm, Claudiu, că n-a existat numai Iuda. Au fost şi-un Petru, şi-un Toma…

-        Da, da, că bine zici! Că tot ai amintit de Petru: câtă tristeţe, câtă durere stă-n lepădarea lui! Drama lui Petru nu poate depăşi pe cea a niciunui personaj biblic (desigur, Iisus nu intră în discuţie, căci El n-a trăit o dramă, ci a împlinit cele ce trebuiau să se împlinească. Mai mult, fiind chiar Dumnezeu, a fost, este mai presus de drame şi tragedii). Însă Petru… ce tragic personaj! Cu atât mai tragic cu cât a iubit atât de mult. Se spune că plângea la fiecare cântat al cocoşilor.

-         Mă laud nemernic că Te iubesc,

dar n-aş fi în stare să urc pe Cruce în locul Tău

-         eu Crucea o port la gât

mi se pare mult mai rezonabil -

nici să-Ţi privesc răstignirea în ochi

la primul cui aş leşina

s-au m-aş lepăda ca Petru

nu de trei ci de zece ori

apoi aş plânge la fiecare cântat al cocoşilor...

-         Ce-i asta?

-         O poezie. Îţi place?

-         Da, doar că n-o cunosc.

-         N-am mai apucat să ţi-o arăt. Plecaseşi. Am scris câteva poezii religioase, când eram în Mănăstire. Mai târziu, cu sentimentul religios făcut ferfeniţă, mi-a trecut elanul creator. Nici măcar nu mai citesc. Ba nu! Mint. Citesc balanţe, bilanţuri, politici contabile, facturi...

-         Bine, dar tu nu ţi-ai pierdut credinţa niciodată.

-      Asta e altceva. Până la urmă, credinţă au şi necredincioşii. Şi cei care se declară atei, tot îl strigă pe Dumnezeu la necaz.

-         Chiar aşa! Am văzut că e o modă acum în România, din ce-am mai prins şi eu de pe la televizor, în rarele ocazii când mă uit. Sunt pline bisericile de oameni politici. Cruci mari, pe măsura păcatelor…

-         Da, se obişnuieşte, mai ales în campanii electorale.

-         Nu le e jenă acestor oameni să-ncerce să păcălească până şi pe Dumnezeu?

-         Vezi-ţi de treabă, că nu pe Dumnezeu speră ei să-l păcălească, nu sunt chiar atât de idioţi, ci pe fraierii care pun ştampila. Chiar ţine, ştii? Dac-ai şti că sunt oameni care se vând şi pe mai puţin de o pungă şi-un pix!

-         Mai puţin de-atât ce poate fi?

-         Iluzii. Vinde-i omului iluzii. Pe tine nu te costă bani, pe el îl costă doar suflet. Cui îi pasă?

         - Vorbeşti teoretic, din auzite, aşa ca mine, sau… ?

- Sau. Ţi-am spus că mi-am băgat nasul şi-n politică. La alegerile trecute, chiar am fost directorul de campanie al unui personaj important. A fost de-a dreptul interesant. E uluitor câte poţi face cu puterea. Şi cu banii, desigur. Am fost pe punctul de a obţine un post de ministru. Dar bătălia e mare, sunt mulţi la rând. Acum mi-am schimbat orientarea, va trebui să mai aştept. Poate prind măcar un post de secretar de stat. Mi-a fost promis.

         - Ţi-ai… schimbat orientarea? Nu-nţeleg. Aşa, ca şi cum ţi-ai schimba sexul?

- Nu, operaţia de schimbare de sex o faci o dată. Nu prea poţi să te tot plimbi între sexe. Pe când între partide…

         - Nu te recunosc, David.

         - Bine-ai venit pe Pământ!

         - De ce ţi-ai schimbat-o? Orientarea politică…

- Pentru că rămăsesem pe dinafară. Deşteptul căruia i-am obţinut peste 60% din voturi în colegiul său electoral a refuzat postul de ministru al economiei -  ce să se lege la cap? -   preferând să îşi facă somnul de frumuseţe în Senat.

         - Tot nu înţeleg. Dacă el accepta, ce se schimba pentru tine?

- Parcă eu eram cel naiv. Lasă, nu contează! N-am să-ţi ţin acum o lecţie de foloase de pe urma serviciilor politice. Ce mă deranjează mai tare e că am băgat şi bani în campania ăluia. M-am ales cu o strângere de mână şi un şut în altă parte componentă a corpului.

         - Acesta e unul dintre prietenii de care-mi vorbeai?

         - Fost. Da.

Claudiu dă din cap cu un anume înţeles.

-         Credeai că sunt Albă-ca-Zăpada?

-         Nu, dar…

-         Ţi-am spus, doar, ţi-am spus! Şi încă nu ştii nimic. Dacă ţi le-aş spune pe toate, te-ai îngrozi. Ah, de fapt, cred că am chef să te mai înveninez, că prea trăieşti printre pânze şi culori, dându-mi lecţii de cât de frumoasă e viaţa. Jos din cer, prietene! Coboară aici pe pământ, în mizeria noastră cea de toate zilele!

-         Nu! Nu mai vreau să aud nimic! Spune-mi, te rog, doar atât, că măcar în relaţiile personale ai rămas cinstit! Vreau să cred asta.  

-         În virtutea cărei teorii? Dă-mi voie să-ţi explic: odată ce te-ai mânjit, eşti mânjit în toate aspectele vieţii. Când fumezi, de exemplu, nu-ţi miroase numai gura, ci şi hainele. Ba încă şi atmosfera din jur. Minciuna a devenit la mine un mod de-a fi. Nici măcar nu mai conştientizez. Ei, îl mai iubeşti pe prietenul tău David?

-         De parcă iubirea ar putea fi alungată atât de uşor! O, de s-ar putea! Ce bine ar fi! Aşa cum bine ar fi ca greşelile să poată fi reparate cu aur. Dar nu, greşelile nu pot fi reparate cu aur. Iar tu ştii mai bine decât mine – sau cel puţin ai ştiut – care-i singura cale. Păcat că ai deraiat de la ea.

David părea că nici nu l-a auzit. După o vreme, întorcându-se din departele său, îngână mai mult pentru sine:

-         Da, singura cale. Calea, Adevărul şi Viaţa…

Slobozia, 30 mai 2013