Înainte de magnolii (15)

Scara

Înainte de magnolii (14)

Claudiu se ridicase şi dispăruse pentru câteva clipe, întorcându-se cu două pahare şi o sticlă de vin pe care o desfăcu, apoi turnă. Stăteau faţă în faţă pe fotolii, bând în tăcere. Claudiu mai desena câte o linie la vreo schiţă. „Iuda” se interpusese între ei ca o prăpastie adâncă. E greu şi-aşa, după atâţia ani, să înnozi o convorbire, chiar dacă ar fi multe, prea multe de spus. Sau poate tocmai de aceea. Cu ce să începi? Dar când revederea are loc sub astfel de auspicii! Ce să-şi fi spus? Sau, mai bine zis, ce să-şi fi spus mai întâi? Apoi, niciunul dintre ei nu uitase felul în care s-au despărţit, cu Claudiu fugind pe alei, David şi Ina rămânând în urmă, stane de piatră, cu sufletele cântând o doină de jale şi oda bucuriei în acelaşi timp. Anii care trecuseră estompaseră senzaţiile, şterseseră eventualele animozităţi, dar filmul evenimentelor rămăsese viu în minte. Probabil, - îşi spunea Claudiu – şi el se gândeşte la aceleaşi lucruri la care mă gândesc eu. Şi totuşi, ce să se fi întâmplat cu el? Sunt pictor, ce Dumnezeu! Oamenii nu se schimbă în felul acesta. Le apar riduri, le cade părul, se mai îngraşă, îşi pierd o anume strălucire, dar esenţa rămâne. Expresia nu se schimbă atât de mult decât dacă… hm… dacă se schimbă radical ceva în interior. Şi totuşi, David nu se putea schimba atât. Era cel mai bun om pe care-l cunoşteam şi, împreună cu Lena, singurele persoane pe care le ştiu şi care, în marea lor blândeţe şi îngăduinţă, ar fi fost în stare să-l creadă şi pe dracu’  sfânt. În fine, probabil voi afla. Dar parcă mi-e frică.

       Claudiu nu intuise tocmai corect. David nu se gândea la ce se gândea el. Se gândise destul, la prea multe! Acum îl preocupa altceva. Nu trecutul îndepărtat, nu despărţirea de Claudiu, atunci, demult, ci revederea, momentul de acum. Mai bine zis de acum câteva minute. Ştia că s-a schimbat, cel puţin aparent, că şi-a schimbat total stilul de viaţă, că are păcate multe şi grele. Dar cumva, adânc în sufletul lui, simţea şi mai ales îi plăcea să creadă că a rămas acelaşi. Din anii petrecuţi la Mănăstire, rămăsese cu obiceiul de a-şi face o analiză minuţioasă, până în cele mai adânci straturi ale fiinţei. Se analiza atât din interior, cât şi din exterior (ceea ce simţi, pornirile tale, versus ceea ce se vede, ceea ce reuşeşti să „pui pe tarabă”), ca un şahist care joacă singur, mutând alternativ când piesele albe, când pe cele negre, încercând să nu ţină cu niciunul dintre jucători. Iar în jocul acesta, chiar reuşea să fie sincer. Se expunea ca un grafic, între abscisă şi ordonată, viaţa lui era o curbă formată din milioane de puncte. Aşa cum într-un grafic, poţi afla oricând valorile care au generat punctul respectiv de pe curbă, tot aşa şi el, îşi putea recompune „povestea” punctelor din care îi era formată evoluţia de până atunci. Şi, din toată această analiză minuţioasă, niciodată nu i se năzărise că el, David, ar fi devenit altul decât cel care a fost. Schimbate erau condiţiile exterioare, decorul, personajele, chiar şi scenariul. Îşi juca chiar bine personajul, după cum el însuşi îi scrisese rolul. Dar trăirile, fondul rămăseseră aceleaşi. Sau cel puţin aşa credea. Reacţia lui Claudiu, însă, spunea cu totul altceva. Ştia prea bine că prietenul lui din tinereţe l-ar fi recunoscut chiar şi dacă îşi făcea operaţie estetică, pentru că ochiul său răzbea dincolo de latura vizibilă. Aşa cum simţise atunci, în seara aceea de la concert. Imposibil să nu-i fi desluşit un anume licăr în ochi, o oarecare familiaritate a privirii. Şi totuşi, dacă n-a făcut-o, asta ce înseamnă? Asta înseamnă că el, David, îşi intrase prea bine în rol, că îl jucase până când se identificase cu personajul? Posibil. Dar atunci e grav…

- E grav!, zisese cu voce tare.

- Ce-ai spus?

- Nimic… mă gândeam la ale mele.

- Nimic nu-i atât de grav pe cât pare; cel puţin atâta timp cât există cale de întoarcere.

        Finalul din fraza lui Claudiu îi aminti de visul de azi-noapte. Ce ciudat! De când avusese coşmarul acela repetat, cu pereţi fără ieşiri, nu mai visase ceva în legătură cu asta. Dar fusese demult! Pe vremea studenţiei. Azi-noapte, primul lui Duhovnic, acela din facultate, profesorul care o păţise din pricina lui, pentru că s-a băgat să-l apere, îi dăduse un felon. Din nu se ştie ce motive, el îi spunea patrafir. De fapt, îl împăturise astfel încât semăna oarecum cu patrafirul şi îl ţinea strâns la piept. Se făcea că felonul/ patrafir era al celui de-al doilea Duhovnic, acela din Manastire. Numai în vis se pot întâmpla asemenea absurdităţi. Şi totuşi, părea atât de real! Umbla singur cu veşmântul în braţe, strângându-l, prin locuri pustii şi necunoscute. La un moment dat, s-a trezit urcând o scară. O scară „pisică” în genul celor care sunt ataşate clădirilor, pentru ieşiri de siguranţă sau intervenţii în caz de incendiu. Scara era din lemn şi foarte îngustă, verticală, destul de lipită de zid. Erau mulţi mergând pe scara aceea, chiar unii lângă alţii. Dacă ar fi ajuns în vârful clădirii care părea foarte înaltă, nesfârşită, dincolo de ea, ar fi găsit ieşirea către un mijloc de transport, care să facă legătura acelui spaţiu izolat cu lumea. La un moment dat, cineva amabil, de lângă el, a început pe un ton blând să îl prevină: „Când vom ajunge la stânca aceea, să fiţi atent, acolo…” Absurd, iarăşi absurd! Ce să caute o stâncă lângă o scară? Şi totuşi, la auzul acestor vorbe, l-a cuprins deznădejdea, a început să plângă şi să strige: „Eu nu vreau să urc nicio scară!” A privit în jos, apoi şi-a dat drumul, prelingându-se lin, până în punctul de la care plecase. Pierduse felonul. Când şi-a dat seama, a început să plângă şi mai tare. Apoi i-a adresat o rugăciune scurtă lui Dumnezeu, pe un ton care parcă mai mult ordona decât se ruga. Un fel de „Ajută-mă odată să găsesc ce-am pierdut!” Se întâmplase şi în realitate să-i comande lui Dumnezeu, să-i adreseze cereri cu impertinenţă, dacă ar fi să socoteşti după modul de adresare. Fusese uimit să constate că Dumnezeu îl asculta chiar şi atunci. Şi îi dădea ceea ce-i cerea, fără să ţină cont de formule şi sofisticăreli, ci de intensitatea dorinţei cu care cerea şi de sacrificiul pe care era dispus să-l facă pentru a obţine ce voia. Noi, oamenii, suntem aşa gomoşi! Dacă vreunul vine la mine să ceară ceva, şi nu foloseşte tonul adecvat (măcar politicos, dacă nu umil), dacă mi se pare că mă priveşte cumva sau că mă sfidează, îl şi dau afară fără să mai ascult ce vrea. Şi nu numai eu, toţi facem asta, într-o măsură mai mare sau mai mică. Până şi copiilor le impunem: „Adresează-te frumos!” Sau „Spune „te rog”!, altfel nu primeşti”Dacă am miluit vreun sărman care n-a zis „bogdaproste” sau „săru’mâna” pe un ton destul de ploconitor, data viitoare nu-i mai dăm, să se înveţe minte. Dar noi, de câte ori uităm să mulţumim? Dumnezeu ne rabdă aşa cum suntem, obraznici, bătând din picior, nerecunoscători, în mare parte. Ne acceptă şi ne îndeplineşte cererile cu îngăduinţă. El nu cere de la noi decât credinţă, nu se împiedică de fleacuri, nu contabilizează cuvinte, formule, număr de metanii. Când o să-nvăţăm şi noi ceva din asta? În vis, după ce îl „rugă”, văzu ceea ce căuta. Era atârnat pe scara pe care între timp nu mai era nimeni. S-a repezit şi l-a luat în braţe, strângându-l iar cu putere la piept, de parcă era singurul punct de sprijin al întregii sale existenţe. A început să umble iar pe jos, neştiind încotro s-o apuce, pe unde îl vor purta paşii. Soneria ceasului nu i-a mai dat timp să afle. Acum, în atelierul lui Claudiu, încerca să-şi desluşească visul. Evident, nu credea în vise ori în semnificaţia lor, aşa cum e în accepţiunea majorităţii. Stareţul îi spusese odată: „Să nu crezi decât în visele pe care ţi le făureşti!” Aşa şi făcuse. Acum, nici măcar nu-şi mai făurea vreun vis. Dar nu putea să nu constate că, din pricina unui vis care s-a tot repetat, el a cotit-o, la un moment dat, pe altă cărare. Se întreba: acum, să fie iar vreun moment de cotitură? Da, o s-o cotesc, prima la stânga de pe Champs Elysees, niţel mai la vale de Sena.

      Claudiu nu era mulţumit de schiţe. Acum, nu-l mai putea privi pe David ca atunci când intrase în atelier, fără să ştie cine este. Asta e! l-am ratat şi de data asta. Probabil aşa e scris, personajul acela să rămână lipsă. Trânti creionul pe foaie, apoi se hotărî să întrerupă tăcerea, că doar nu era să stea amândoi ca nişte stane de piatră, după ce nu s-au mai văzut de nişte zeci de ani.                                     

-         Povesteşte-mi! Sunt atât de multe de vorbit… N-am mai aflat nimic de voi. O vreme, am fost convins că n-am nevoie de nimeni. Îmi eram suficient mie. Mă simţeam bine cu mine însumi, cu gloria mea, cu banii mei, cu familia mea…

-         Şi acum?

-         Acum nu mai este aşa. Nimeni nu-şi e suficient sieşi.

O vreme, iar se lăsă tăcerea. De data asta, chiar aveau acelaşi gând. Îl exprimă tot Claudiu:

-         Ea ce mai face?  

-         Ea?

-         Nu face pe idiotul cu mine! Ştii doar că mă refer la Ina!

-         Îhm… Şi ce vrei să ştii?

-         Totul! Presupun că sunteţi împreună.

-         Presupui greşit.

-         Şi-atunci eu de ce-am mai plecat ca prostul în noaptea aia? De ce-am fugit de voi, să vă las să vă consumaţi iubirea pe care n-o puteaţi ascunde de mine, chiar dacă poate nici voi nu eraţi atât de conştienţi de ea?

-         Chiar aşa Claudiu, de ce-ai plecat? De ce n-ai rămas, să…

-         Dacă mai pui întrebări tâmpite, îţi bag pensula asta pe gât! Cu şevalet cu tot.

Se aşezase la şevalet, încercând să prindă chipul lui David.

-         Să fi rămas? Pentru ce? Înseamnă că voi chiar nu vă dădeaţi seama! Ceea ce voi trăiaţi, fără să vă fi mărturisit reciproc, era atât de evident pentru mine! Se simţea între voi o atmosferă aproape solidă, atât de densă, că uneori credeam că, dacă pipăi aerul dintre voi, aş putea avea surpiza să dau de rocă. La început, am crezut că mi se pare. Apoi, o vreme, m-am făcut că nu pricep, sperând că va trece, că voi convinge-o cumva pe Ina să „treacă strada” la mine. Dar asta-i o utopie. În dragoste, nu poţi convinge pe nimeni de nimic. E sau nu e! Atunci, la concert, a fost doar picătura care a umplut paharul. Bine că mi-am dat, totuşi, seama la timp, că am avut puterea să mă rup. N-aş fi suportat să stau ca o piedică între voi. Deşi eram gelos, trebuie să recunosc că ceea ce voi simţeaţi unul pentru altul era sublim. Crede-mă, sunt rare cazurile! Cunosc destul de multă lume, din mai  multe medii. Se întâmplă rar ca legăturile să fie atât de puternice.

-         Dar tu şi Lena?

-         La noi a fost altceva. Nu era reciproc. O plăceam şi o simpatizam, dar inima-mi era la Ina. După ce v-am lăsat pe amândoi în ceaţă, m-am dus la ea, la cămin, să îi spun. Simţeam nevoia să spun cuiva, să mă asigure cineva că n-am greşit. În seara aia nu mi-am dat seama, ea era, cum ştii, atât de discretă. Dar cu timpul, când ne-am mai întâlnit, am înţeles cât de mult mă iubea şi că îşi trăise propria ei dramă în tăcere, neîndrăznind să „intervină” între mine şi Ina. Brusc, perspectiva de a avea o soţie ca Lena mi s-a părut cel mai mare dar pe care îl puteam primi. Şi nu m-am înşelat. Însă, vezi, dragostea aceea care te lasă fără aer n-a existat. Ar fi existat, dacă ea venea şi din partea mea. N-a fost să fie… minunea care se trăieşte atât de rar. Alţii, în schimb, care au avut-o, aflu că şi-au bătut joc de ea. Când o minune îţi intră în viaţă, tu ce faci, Davide? O arunci pe geam?

   Nu-i plăcu rezultatul obţinut pe şevalet. Măzgăli, o luă de la capăt.

-         Ce performeri mai suntem noi, oamenii, când vine vorba de ratare! Ştii că o convinsesem o dată să-mi pozeze? Am convins-o să mă lase să-i fac portretul în timpul unui seminar de retorică de la Facultatea de drept. Zorina avea un soi de gingăşie pe care n-o prea întâlneşti la cele de vârsta ei, de regulă o aflii la copii. Prin asta cred că atrăgea cel mai mult atenţia. Iar eu, ca unul cu adevărat îndrăgostit, am ştiut să umblu până în cele mai adânci straturi ale sufletului ei, în timp ce-o desenam, astfel că portretul era chiar reuşit, prinsesem esenţa fiinţei ei în câteva tuşe. De ce taci? Ce părere ai? De câte feluri poate fi dragostea omului?

-         Nu spun nimic. M-am dezobişnuit de astfel de rafinamente. Sunt lucruri asupra cărora nu-mi mai pun întrebări, răspunsuri pe care nu le mai caut, nedumeriri abandonate demult. Azi trăiesc într-o cu totul altfel de lume. Esenţa lucrurilor care mă înconjoară se reduce la bani şi la putere. Nu mai sunt idealistul pe care l-ai cunoscut, studentul la Teologie care voia să ajungă preot, să salveze suflete. Sunt unul care n-a fost în stare să se-ngrijească nici măcar de propriul lui suflet. Vândut pe doi lei. Sau nici măcar. Nu ştiu dacă m-aş mai putea întoarce-napoi.

-         Ce spui, David? Oamenii nu se schimbă. Sau, mă rog, nu se schimbă esenţial. În adâncul sufletului, rămâi acelaşi care-ai fost cândva.

-         Crezi?

-         Cu siguranţă!

-         Atunci cum se face că, în timp ce, acum nişte zeci de ani, mi-ai cerut să-ţi servesc drept model pentru Iisus, azi, când ţi-am deschis uşa atelierului, l-ai văzut pe Iuda în persoană?

-         David, poate m-am înşelat. Trăsăturile oamenilor se mai aspresc cu trecerea timpului…

-         Ştii bine că nu te-ai înşelat! Tocmai asta e, că nu te-ai înşelat. Aici nu-i vorba de asprirea trăsăturilor.

Tace, cu capul în mâini.

-         Despre ce ar putea fi vorba, atunci?

-         Despre faptul că ai avut dreptate. Că ai văzut în mine exact ceea ce trebuia să vezi: tră-dă-to-rul! Am trădat tot şi pe toţi, Claudiu, începând cu Dumnezeu şi terminând cu mine însumi.

-         Nu cred!

-         E dreptul tău să nu crezi. Dar eu îţi spun că aşa a fost. Am plătit şi preţul. Am rămas singur într-un ocean de trădare. Şi de neiubire.

Slobozia, 21, 22 mai 2013