Întâlnirea membrilor Asociației Culturale Helis cu domnul Primar Gabi Ionașcu

         La invitația domnului inginer Gabi Ionașcu, Primarul Sloboziei, sâmbătă, 28 aprilie 2012, o parte dintre membrii Asociației Culturale Helis au participat la întâlnirea cu domnia sa, într-un cadru distins oferit de noua Casă de Cultură a Municipiului Slobozia. Jurnalistul Ion Alecu, pictorul Vasile Aionesei și scriitorii Costel Bunoaica, Gheorghe Dobre, Aurel Sefciuc și Florentina Dalian au fost întâmpinați cu multă căldură de domnul Constantin, conducătorul Direcției Culturale din cadrul Primăriei, și de domnul Primar care, după formalitățile de rigoare, a trecut la subiect, propunând o serie de proiecte culturale, care de care mai îndrăznețe și mai binevenite. Personal, am fost plăcut surprinsă de rigoarea cu care a enumerat proiectele, dovadă a unei preocupări serioase privind viața culturală slobozeană. Pare că s-a gândit la toate și nu prea i-a scăpat nimic. Ideea a fost următoarea: „Când am dat aici ultima mână de var, acest locaș de cultură n-a mai fost al meu. Acum este al dumneavoastră și al tuturor slobozenilor dornici de cultură. Noi am făcut construcția, pe dumneavoastră vă invit să-i dați viață.” Invitație care ne onorează, dar ne și obligă în același timp. Pe toți și pe fiecare în parte. Așa cum remarca domnul Gheorghe Dobre, de atâția ani de când există Asociația, de când se tipărește revista, nicio instituție nu ne-a acordat atâta importanță, nu ne-a invitat la „masa tratativelor” pentru a discuta cum putem revigora viața culturală din orașul nostru. Iată că, în sfârșit, cineva a avut această inițiativă lăudabilă. Dar din momentul în care s-au „transferat responsabilitățile”, abia acum începe greul. Dacă până acum ne-am jucat, am visat, am făcut planuri uitate a doua zi, înclin să cred că, de-aici încolo, responsabilitatea apasă greu pe umerii noștri. Când ți se pune logistica la dispoziție, când ți se conferă încredere ca unuia care te pricepi, nu te mai poți juca, nici visa, nici uita. Ci să treci la acțiune, cu rigoare, cu seriozitate, cu implicare. Idée la care par să fi aderat toți cei prezenți.

         Cele câteva proiecte pe care le-a propus domnul Primar, enumerate pe scurt, urmând să se stabilească ulterior detaliile, sunt următoarele:

         Realizarea  unui film despre Slobozia, o sinteză bine structurată pe secțiuni: cultură, industrie, etc.

         Desfășurarea unui festival de literatură (la care noi, „stânarii” visam de ceva vreme) cu rol de a promova pe plan național literatura locală (festival care, cu timpul, va căpăta, poate, o mai mare amploare, incluzând și muzica și artele plastice, arheologia, istoria) dar și orașul Slobozia.

         Elaborarea unui program de acțiuni culturale care se vor desfășura constant în Casa de Cultură: lecturi publice, lansări de carte, expoziții de pictură, spectacole, etc.

         Participarea la schimburi interculturale între Slobozia și orașele înfrățite din afara țării.

Înființarea unui cenaclu literar pentru elevi.

Organizarea unei dezbateri publice privind amplasarea statuii domnitorului Matei Basarab.

Realizarea unei colecții cu toate lucrările care s-au scris de către slobozeni și despre slobozeni de-a lungul timpului, din toate domeniile (literatură, știință, muzică, folclor, ș.a)

Organizarea unei selecții (concurs) pentru acordarea unor burse copiilor talentați în domeniile literar, muzical, arte plastice.

Întocmirea agendei culturale și sportive a Sloboziei în revista Helis.

Întâlniri dintre scriitorii slobozeni și cei din alte zone ale țării, pe bază de reciprocitate, pentru promovarea literarturii locale la nivel național (propunerea domnului Costel Bunoaica).

Tipărirea unor broșuri cu lucrări ale unor elevi talentați (propunerea domnului Aurel Sefciuc), care vor purta titlul generic „Caietele Helis” (propunerea domnului Gheorghe Dobre).

Prima acțiune care se va desfășura sub semnul celor discutate va fi expoziția pictorului Vasile Aionesei, al cărei vernisaj va avea loc în data de joi, 24 mai 2012, orele 16:30.

În încheierea discuției care ne-a cam tăiat respirația, am fost invitați la un tur al Casei de Cultură, unde ne-a fost prezentat și un frumos Cabinet de lucru pus la dispoziția Asociației, cu toate dotările necesare.

Membrii Asociației Culturale Helis mulțumesc domnului Primar Ionașcu și domnului Director Constantin pentru că i-au pus serios la treabă și, în semn de recunoștință, au hotărât ca, în locul clasicei flendureli de 1 Mai, dacă tot e ziua muncii, să se întâlnească și să ... trudească.

Toate proiectele enumerate mai sus se vor desfășura pe baza unui contract de parteneriat între Asociația Culturală Helis și Direcția de Cultură Slobozia. Tot ce ne dorim, atât noi „helioții”, cât și „culturiștii” slobozeni este ca, în urma acestui parteneriat, pe care îl nădăjduim a fi de lungă durată, să aibă de câștigat toți locuitorii Sloboziei, de la cel mai mic până la cel mai vârstnic, doritori de cultură, de artă, de frumos (și care s-au săturat de kitch-ul nostru cel de toate zilele).

Îndrăznim a-i ruga pe toți cei care au înțeles că și sufletul (veșnic) are nevoie de hrană, poate mai mult decât trupul, acest „biet ulcior din care vor bea drumeții pe la hanuri”, să ne fie alături. Cu trupul și cu sufletul, cu fapta, cu gândul, ori cuvântul.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Slobozia, 28 aprilie 2012

Înainte de magnolii (5)

Înainte de magnolii (4): http://www.florentinadalian.blogspot.com/2012/04/cantecul-4.html

Păpuşica

           Păpuşica era colega mea de cameră. Numele ei era Magdalena (Lena) Costian. Eu o poreclisem astfel, întrucât chiar avea trăsături de păpuşă: ochi mari, rotunzi şi albaştri, cu gene dese şi lungi, gură aproape perfectă, uşor bosumflată, oval delicat al feţei şi pomeţi ceva mai pronunţaţi decât normal, iar părul îi cădea pe spate în bucle negre cu reflexe roşcate. Şi trupul îi era delicat şi firav. Nu era genul care atrage atenţia (poate şi pentru faptul că avea o grijă deosebită să nu iasă în evidenţă), dar atunci când îţi picau ochii pe ea, era imposibil să n-o îndrăgeşti. Orice persoană părea să simtă, instinctiv, în prezenţa ei, nevoia de a o proteja. Culmea e că, în spatele chipului de copil drăgălaş şi bosumflat, se ascundea şi un caracter asemenea, de o frumuseţe şi fineţe rară, pentru care am invidiat-o aproape mai mult decât pentru gingăşia şi frumuseţea ei fizică. Părea să nu prea fie din lumea aceasta; când, involuntar, asista la bârfele nevinovate ale tinereţelor noastre, asculta, tăcea, plecându-şi capul uşor într-o parte, mărindu-şi ochii şi mai mult ca şi cum nu i-ar fi venit a crede (ce auzea, ce trăia), apoi, după un timp, cu două clipiri din gene şi o scuturare a părului (ce se voia o scuturare a minţii de tot ce auzise), se „rupea” de context, de restul lumii, aşa cum fac copiii atunci când nimeresc printre discuţii de oameni mari: ascultă, nu înţeleg, iar după o vreme se plictisesc şi pleacă la joacă.

          Lena era studentă la Filologie şi se învârtea prin cercuri de poeţi, frecventând cenaclurile literare ale vremii aceleia, ea însăşi având oarecari încercări de poezie. O poezie care, bineînţeles, îi semăna, nu rareori acuzată de sentimentalism dulceag de către cei care deja experimentaseră cu succes versul postmodern. Întrucât ea mergea mai mult pe la cenacluri iar eu mai mult pe la spectacole, întrucât eram la facultăţi diferite, cărările noastre nu se prea intersectau. Dar atunci când ne întâlneam, în camera de cămin, ne făcea plăcere să povestim ce-am făcut peste zi, ce senzaţii (mai cu seamă artistice) am experimentat, astfel că am avut timp suficient să ne dăm seama ce ne apropie, ce ne desparte... Uneori, veneau şi băieţii sau mergeam toţi patru pe malul unei ape, unde Păpuşica ne citea din poeziile ei (dar nu numai), schimbam impresii asupra autorilor preferaţi şi a cărţilor citite în ultima vreme, David cânta, eu dansam, iar Claudiu desena de zor, schiţe peste schiţe. Alteori, se întâmpla să ne plimbăm toţi prin Grădina Botanică. Fie tăceam afundaţi în gânduri, fie conversam rătăcindu-ne doi câte doi printre magnolii înflorite, de regulă fetele în faţă şi băieţii urmându-le îndeaproape, fie cuplaţi mixt: Claudiu cu mine şi Lena cu David. Eu cu David nu prea nimeream niciodată. Se presupunea din start că aşa se cuvine: eu şi Claudiu împreună, dacă tot lăsase el impresia pe care o lăsase şi dacă tot mă sufoca cu prezenţa lui. De regulă, noi mergeam în spatele celor doi. Eram îngrozitor de geloasă, deşi relaţiile dintre Păpuşica şi David erau strict prieteneşti. Dar mie mi se părea că oricând s-ar putea înfiripa o idilă între ei doi, mai ales că erau aproape dureros de potriviţi. Dureros pentru mine. Din acest motiv, întâlnirile noastre în patru erau destul de rare; şi asta, cumva, mi se cam datora. Făceam ce făceam şi, profitând de faptul că ea avea un alt cerc de prieteni, evitam s-o invit cu noi. De cele mai multe ori, Păpuşica mergea cu poeţii ei, iar eu cu David şi Claudiu... după fluturi.

          De unde să fi ştiut că Păpuşica suspina după Claudiu! Habar n-am avut, am aflat-o mult, mult mai târziu. Oricât am fi fost de prietene, un anume gen de pudoare ne oprea pe amândouă să ne mărturisim (fie şi numai reciproc) cele mai ascunse gânduri, cele mai profunde sentimente şi aspiraţii. Nu ştiu dacă acesta e un lucru bun sau rău. Tot ce ştiu e că dintotdeauna am avut o reacţie de respingere faţă de atitudinea unora dintre colege, aceea de a-şi dezvălui, cu o plăcere aproape bolnăvicioasă, chiar şi cele mai intime detalii ale relaţiilor lor. Când vreuna dintre ele mă lua drept „confesor” al isprăvilor sale, eu, spre deosebire de Lena care doar roşea în timp ce asculta din bun simţ (căci n-ar fi deranjat pe nimeni, niciodată, cu nimic), le retezam scurt elanul, privindu-le tăios şi adresându-le o întrebare cât se poate de retorică şi dezarmantă, pe un ton care nu lăsa dubii: „Mă interesează?!?”

          Aşadar, nu ştiam după cine tânjea Păpuşica astfel că, atunci când îmi citea din poeziile ei de dragoste, eu, convinsă de gelozia mea că ar fi adresate lui David, aveam tendinţa ori să-i spun că sunt slabe (deşi nu erau), ori, pur şi simplu, s-o zgârii pe ochi. În realitate, nu mă înduram să fac nici una, nici alta, din acelaşi gen de pornire care mă împiedicase să pun fluturii în insectar: frumuseţea mă dezarmează. În faţa frumuseţii rămân încurcată, blocată, fără sabie, fără plasă de fluturi, cu unghiile tocite. În schimb, pe cât de îngăduitoare sunt cu frumuseţea (şi, implicit, cu oamenii frumoşi), pe atât de neîndurătoare sunt cu urâţenia. Sunt nedreaptă, ştiu. Dar ce-i drept, până la urmă? Acest comportament nedrept m-a urmărit încă din copilărie. Am refuzat să fiu consultată de anumiţi medici sub pretext că „E urât(ă)”, lucru pe care li-l spuneam în faţă, cu nepăsarea specifică copilăriei, făcându-i pe părinţii mei să roşească. Nu dădeam voie babelor mămoase să mă mângâie sau sărute, sub acelaşi pretext. În schimb, pentru un cal frumos, un exemplar superb din rasa „Vladimir”, pe care stăpânu-său îl biciuia, am fost pe punctul de-a încasa şi eu câteva bice pe spinare, zicându-i ăluia pe un ton revoltat: „Urâtule! Cum te înduri să loveşti un cal atât de frumos? Tu ar trebui să stai în ham şi el să te biciuiască!”.

          Am căutat mereu frumuseţea, sub toate formele ei. Uneori am găsit-o. Uneori m-a durut. Şi cel mai adeseori, am plătit preţul. Preţul pentru a fi dorit mult, acela care se plăteşte fără tocmeală, fără socoteli contabile. Căci, din păcate, în viaţă, nu te prea poţi târgui ca la tarabă: Auzi, cam cât ar face fericirea asta?

Slobozia, 25 aprilie 2012

Solidaritate prin haiku/ Haiku solidarity

Cartea, apărută recent (martie 2012), la Editura Ex Ponto din Constanţa, este o antologie internaţională de haiku-haiga şi foto-haiku, dedicată evenimentului tragic din 11 martie 2011 de la Fukushima, Japonia, precum şi împlinirii a 90 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice România-Japonia. Volumul bilingv (român-englez) este dedicat “poporului japonez, care a ştiut să înfrunte cu demnitate evenimentul de la Fukushima din 11 martie 2011”.

Antologator: Aurica (Laura) Văceanu

Consilier limba engleză: Leila Kerim

Coperta: Nicoleta Gaspar Gaiginschi

Pe lângă autorii români, au fost antologaţi şi haijini din: Canada, Regatul Unit al Marii Britanii, Slovenia, Serbia, Germania, Rusia.

O prezenţă inedită în paginile cărţii o constituie copiii de la şcoli sau grădiniţe din Constanţa, Ovidiu, Bucu (Ialomiţa), Eforie Sud, Focşani, Bistriţa, dar şi copii talentaţi din Rusia.

Cartea beneficiază de o dizertaţie a scriitorului Marius Chelaru (Iaşi) despre începuturile relaţiilor diplomatice dintre Japonia şi România. În paragraful final, domnia sa aminteşte că: “La trei ani după ce se deschisese Legaţia României la Tokio, însă cu doi ani înainte de a înfiinţa Legaţia Japoniei la Bucureşti, Prinţul Carol a vizitat Japonia, apoi, în 1924, Prinţul Naruhito Hiashikuni a vizitat România...”

Exemplificăm doar cu câteva dintre haiku-uri, cu menţiunea că, deşi nu toate cele prezente în carte îndeplinesc rigorile formale şi estetice ale unui haiku, toate au fost scrise cu sufletul, oferind un sprijin moral, simbolic fraţilor aflaţi în suferinţă.

Lăsată deschisă                                 Left open

o carte de poveşti –                            a fairy tale book -

vântul dă paginile                             the wind browses its pages

Sonia Coman (Constanţa)

Umbra unui nor                                The cloud shadow

îmbrăţişând tăcută                                      hugging silentely

muntele Fuji                                                Fuji Mount

Nicoleta Gaspar Gaiginschi (Iaşi)

Un alt Hokusai                                  Another Hokusai

în era atomică –                                in the atomic era –

un val uriaş                                       a large wave

Cornelia Atanasiu (Bucureşti)

În aceeaşi barcă                                In the same lifeboat

împărţind singura pâine –                 sharing the only bread -

un budist şi-un creştin                        a Budhist and a Christian

Florentina Loredana Dalian (Slobozia)

Trei fotografii –                                 Three photos -

toată averea                                                the whole fortune

bătrânului fericit                                of the happy oldman

Florin Grigoriu (Bucureşti)

După cutremur –                               After the quake -

din ruine cutia                                   out of the ruins

plină cu scrisori                                 mail box full of letters

Dan Norea (Constanţa)

După tsunami –                                 After tsunami -

sub streaşina casei                                      under the house eaves

din nou rândunele                                       again sparrows

Dumitru Radu (Bacău)

Japonia-n doliu –                              Japan in mourn -

pe tot pământul                                 on the whole Earth

lacrimi, rugăciuni                              tears, prayers

Valentin Nicoliţov (Bucureşti)

          Oameni rugându-se –                        People praying -

centrala nucleară                              the atomic power station

încă mai fumegă                                still smokes

Constantin Stroe (Bucureşti)

Din sabie de samurai                         From the sword of a samurai

cad picături roşii –                            red drops are streaming down -

a-nflorit Sakura                                 Sakura has blossomed

Vitaly Morozov, 11 ani (Rusia)

O picătură de rouă                                     A drop of dew

a căzut pe kimono –                           fell on the kimono -

mătasea a tremurat                            the silk has shuddered

Anna Lavrentyeva, 11 ani (Rusia)

Felicitări truditorilor, în special doamnei Laura Văceanu şi mulţumiri pentru că mi-a oferit cartea într-un cadru splendid natural din comuna Bucu, unde m-a invitat la o plimbare pe văile şi luncile copilăriei sale, pe malul tulburei noastre Ialomiţe, pe la toate neamurile domniei sale, de unde m-am întors întremată sufleteşte, amintindu-mi de frumuseţea satelor româneşti şi a oamenilor care încă mai păstrează acea minunată cumsecădenie pe care o ştiu din vremea copilăriei mele. 

Zina

Gerul şfichiuia obrajii femeii, care-şi adunase pufoaica pe lângă ea, ţopăind de pe un picior pe altul. Era seara de ajun. Se înserase de tot, dar parcă tot nu-i venea să plece de la tarabă, nădăjduind c-o să mai vină careva să cumpere vreun mărunţiş. Mai trecea câte-un copil şi-o-ntreba dacă n-are clopoţei sau te miri ce nimic avea nevoie pentru colindatul care urma de-acum şi până la Anul Nou. Avusese şi câteva sorcove, dar le vânduse. Privea copiii gândindu-se la ai ei, pe care-i lăsase singuri, cu o bunică bătrână, tocmai dincolo de Prut. Trei avea – unul de cinci, unul de opt şi altul de unsprezece ani. Îi părăsise cu inima strânsă, dar n-avea ce face, măcar de-aici mai făcea câte-un ban, ei nu-i trebuia mare lucru, trimitea tot acasă. Dacă rămânea dincolo, ar fi crăpat cu toţii de foame. Aici, lumea începuse s-o cunoască, îi mai dădea şi haine, tot era ceva...

     Pătrunsă de frig, gândea că ar face bine să se retragă spre casă, adică ce casă, spre casa în care o găzduia Marioara lui Paraschiv, femeie cu suflet bun. Nu-i lua chirie, nu-i cerea nimic, îi dădea şi să mănânce. În schimb, ea o mai ajuta pe la treburi, îi mai lăsa câte-o lanternă, câte-o legătură de cleşti de rufe... Dar uite-aşa, nu-i prea venea să tragă în seara aceasta acasă, Marioarei îi veneau copiii şi parcă i se strângea inima la gândul că o să-i vadă pe toţi, fericiţi, în jurul mesei. Ce n-ar fi vrut şi ea să fie lângă ai ei, în jurul bradului, să-i bucure cu ce dădea Dumnezeu! Dar ia, drumul e lung şi costisitor, a preferat să trimită acasă banii de drum, să le ia bătrâna şi lor câte ceva, decât să-şi plimbe ea fundul şi sărăcia pe trenuri. Apoi, tot ar fi trebuit să se-ntoarcă.

     Tocmai când se hotărâse, ce-i drept fără tragere de inimă, să strângă şi să plece, apăru Stan, omul de pe stradă, cum îl ştia toată lumea. Când îl vedea, se gândea că uite, sunt alţii şi mai nevoiaşi, pe ăsta nici măcar nu-l primise nimeni în casă, dormea pe unde apuca, mânca ce se-ndurau alţii să-i zvârle. Se duse glonţ la ea c-o sticlă de rachiu pe care i-o întinse:

-         N-ai şi tu, Zino, două pahare? Ia, am căpătat-o la Biserică. Da` nu-mi vine s-o beau singur.  Pune!

Zina luă două ceşti din setul descompletat pe care-l avea la vânzare şi turnă, umplând una pentru Stan, iar ei, aşa, de două degete. Era bun să te mai încălzeşti.

-         Hai sănătate! spuse Zina cu gândul departe.

-         Sănătate şi bucurie!

-         Ce bucurie, măi Stane, unde vezi tu bucurie?

-         Adică ce, vrei să zici că nu te bucuri acuma să bei un rachiu cu mine?

-         Eh, dacă-i musai, m-oi bucura. Dar putea să fie şi mai bine.

-         De ce adică nu zici că putea să fie şi mai rău? Care va să zică, puteam să beau rachiul singur, şi tu să te zgâieşti la mine. Că, dacă nu-ţi dădeam, nu beai. Ei? Sau: puteai să te zgâieşti la mine, da` nici măcar eu să nu beau, că, dacă nu mi-l dădea tanti Felicia la Biserică, nu-l aveam. Vezi, Zino, cum nu ştim să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru binele pe care ni l-a dat?  

Zina ridică absentă din umeri şi-aprinse una din lumânările parfumate, că dacă-i bal, bal să fie! Apoi schimbă vorba, parcă muncită de-un gând:

-         Măi Stane, de când te cunosc, nu te-am întrebat niciodată. Dar uite cum dezleagă rachiul limbile oamenilor! Ia zi, tu de ce n-ai un loc al tău, aşa, ca toată lumea?

-         Pe mine mă-ntrebi?

-         Dar pe cine?

-         Nu ştiu. Aşa vrea Dumnezeu...

-         Auzi, mai lasă-mă! Eu te-ntreb de vorbă serioasă şi tu... Uite, lumea vorbeşte de tine că ai fost om deştept, cu carte, profesor de filozofie, dar că ţi-ai pierdut minţile când ţi-au ars în casă de vii nevasta şi copilul, într-un incendiu peste noapte. Cu casă cu tot. E-adevărat?

-         Eh, gura lumii! Nici pământul n-o astupă. Şi ce mă-ntrebi pe mine dacă-i adevărat? Dacă tot apleci urechea la lume...

-         Păi tocmai d-aia, că vreau să ştiu de la tine. Fiindcă e clar că lumea mai şi mănâncă... Zi, ai fost profesor?

-         De un` să ştiu?, zise ridicând din umeri. Şi dac-am fost, eu nu-mi aduc aminte nimic. Eu mă ştiu ăsta care sunt, aşa, tot pe drumuri. Dacă nu-ţi convine, scrie-acasă...

-         Stane, dar nu-i drept, că dac-ai fost om deştept, lumea să te trateze ca pe un târâie brâu. Încearcă şi tu să-ţi aduci aminte. Ceva, măcar cine-ai fost, ce-ai făcut...

-         Şi crezi că dacă-mi aduc aminte, la ce-mi foloseşte? Dac-o fi aşa cum zice lumea, la ce mi-a folosit c-am fost deştept, dacă am pierdut tot dintr-odată?

-         La ce ţi-a folosit?! se schimonosi Zina. Dar acum la ce-ţi foloseşte că eşti prost, adică mă rog, tu n-oi fi, dar lumea aşa te vede. Dacă-ţi aduci aminte ce făceai înainte, poate-ai să poţi iar să te angajezi profesor, să ai şi tu o casă a ta, să te poţi hrăni, poate chiar să-ţi întemeiezi o familie...

-         Auzi, nu-mi trebuie nimic din toate astea. Ia judecă tu, dacă aveam eu o casă a mea, o familie, mai stăteam acuma de vorbă cu tine la un pahar de rachiu? Îmm, ia zi!

-         Ţara arde, baba se piaptănă! Pahar de rachiu şi vorbă cu mine! asta-i lipsea lui Stan, lume bună! Nu se poate omul înţelege cu tine şi pace!

Tăcu îmbufnată. Stan o privea la flăcăruia plăpândă a lumânării şi deodată zise cu alt glas:

-         Auzi, deşteptăciunea ca deşteptăciunea, că uite, când n-o mai ai, nu mai valorează doi bani. Dar ia zi, de frumos, mă găseşti frumos?

-         Hă, hă! Că frumuseţea face vreo para chioară când n-o mai ai! Hai c-ai nimerit-o!  Şi-apoi ce-ţi veni? De frumuseţe de arde nouă?

-         Şi de ce nu ne-ar arde? Că frumuseţea e tot de la Dumnezeu. Hai, spune! Mă găseşti frumos?

-         Dă-te mai aproape de lumina lumânării, să te văd mai bine.

După ce îl studie preţ de câteva clipe, întorcându-i chipul pe toate părţile, conchise:

-         Prea urât n-ai fi... Dacă te-ai mai ţesăla şi tu oleacă...

-         Care va să zică, sunt frumos.

-         Eh, niţel mai frumos ca ăl cu coarne...

-         Să mă laşi cu poveştile astea! Tu eşti niţel mai bună ca zgripţuroaica din poveste. Na! Puteai şi tu măcar să mă minţi, că doar nu costă bani! Ia mai umple o ceaşcă, te zgârceşti până şi la rachiul meu?

Îi turnă iar şi-şi mai puse şi ei, parcă ceva mai mult de două degete. Că dacă tot îndura frigul pe stradă... Acum chiar că nu-i ardea să mai plece. Stan avea chef de vorbă:

-         Zino, dar de tine ştii ce zice lumea? Cică şi tu ai fost frumoasă şi deşteaptă foc. Da` te-ai înhăitat cu-n ofiţer rus şi de-acolo ţi s-a tras. Când ăla te-a părăsit, n-ai mai făcut doi bani. E-adevărat?

-         Înhăitat! zise cu dispreţ. Aşa se cheamă acum dragostea? L-am iubit pe Serghei şi am fost fericită cu el. Până când...

Îi dăduseră lacrimile şi căuta de zor o batistă. Stan îi întinse zdreanţa lui, căreia Zina îi făcu vânt, ştergându-se cu mâneca. Apoi continuă printre sughiţuri:

-         Eh, dac-ai şti tu ce doamnă-am fost! Nici nu ţi-ar veni să crezi. O, Stane, Stane, ce n-aş da să pot şi eu să nu-mi mai aduc aminte, aşa ca tine! Vezi, pe tine te-a apărat Dumnezeu,

ţi-a dat uitarea. Nu mai ştii ce-ai avut, nu ştii nici ce-ai pierdut. Şi nu mai trăieşti în fiecare zi cu gândul care roade din tine, încet dar sigur, cum face apa cu pietrele.

-         De ce te-a părăsit Serghei?

-         Măcar de-aş fi putut să-nţeleg! Măcar de l-aş fi ştiut plecând cu vreo femeie!

-         Păi n-a fost aşa? Mai toţi bărbaţii îşi părăsesc femeile pentru alta.

-         Serghei nu era ca toţi bărbaţii. Deşi mă gândesc că mai bine-ar fi fost... altei femei aş fi ştiut să-i fac faţă. Şi la o sută...

-         Zi, femeie, nu mă mai fierbe-atâta!

-         Hmmm... era de-un ajun, aşa ca ăsta, când a venit şi m-a anunţat că lui nu-i mai trebuie femeie, nu-i trebuie nimic din ce-i lumesc, că se călugăreşte. Şi dus a fost. Îi căşunase că trăim în păcat, c-a adunat şi-aşa prea multe, că are nevoie de mântuire, şi nu putea s-o aibă lângă mine.

-         Trăiaţi în păcat?

-         Arată-mi unul care nu trăieşte! Mă mir că n-am înnebunit atunci. Dar pesemne îmi mai rămăsese o urmă de gând la copii, că ce s-ar fi făcut şi fără mine? Că tatăl lor se dusese de-o vreme.

-         Auzi, tu zici că omu-ăsta te-a iubit?

-         M-a iubit, m-a iubit mult...

-         S-o crezi tu! Te-a iubit cum iubesc eu sticla asta de rachiu, pe care, după ce s-o goli, o s-o fac ţăndări de bordură. Crezi că un om care iubeşte poa` să plece hodoronc-tronc, fără să se uite în urmă?

-         Da, cred asta, zise ridicând din umeri abătută. Ce să fac, dacă şi-a iubit mai mult sufletul?

-         Aşa zi! Că s-a iubit mai mult pe el. Lasă... toate trec.

-         Şi până trec? Ne trecem şi noi, nu-i aşa?

Tăcură o vreme, sorbind din rachiu, fiecare cu gândurile lui. Stan încerca să-şi aducă aminte dacă iubise şi el cândva. Discuţia cu Zina îi stârnise curiozitatea şi parcă fusese copleşit de-un sentiment pe care nu putea să-l definească. Nu-şi amintea nume, figuri, date precise. Dar parcă simţea aşa ca un junghi în inimă, care i se împrăştia în tot corpul. Ar fi vrut s-o întrebe pe Zina, dar nu prea mai avea pe cine. Aceasta plângea cu sughiţuri, aproape cu vorbe, din care el nu pricepea nimic, decât auzea când şi când numele lui Serghei. Îi era milă de ea, dar nu ştia ce să-i spună, cum s-o împace. Încercă să-i abată gândurile:

-         Femeie, uite că s-apropie miezul nopţii. Hai, lasă plânsul, mai bine pune-ţi o dorinţă, am auzit că dorinţele din ajun se-mplinesc.

Cu ochii umflaţi de plâns, femeia îl privi părând că n-a priceput mesajul, apoi, zgâlţâindu-l de haine, ca şi cum ar fi fost principalul vinovat de durerea ei, strigă, făcând să răsune uliţa:

-         Oameni buuuni, nu răstigniţi iubireaaa!

Slobozia, decembrie, 2008

Secretul zambilei roz

Atât de puțin ne trebuie uneori,

atât de puțin ca sufletului să-i crească aripi?

E de ajuns o zambilă roz

din mâna ta dreaptă,

din inima ta stângă?

Am vrut să-ți sărut mâna, dar m-am oprit,

căci inima aș fi vrut să-ți sărut!

Dar nu mi-am dat voie nici asta s-o fac,

gândind că la inimă se-ajunge numai prin bisturiu.

Ce mi-a rămas, așadar?

Am strâns florile la piept,

am sărutat zambila roz

- din mâna ta dreaptă, din inima ta stângă -

și am rugat-o să mă învețe secretul

prin care se poate ajunge la inimă, fără bisturiu.

Zambila tace, pe noptieră,

încercând să mă-nvețe mesajul tăcerii,

spunându-mi, parcă: La inimă se ajunge tăcând…

Dar eu n-am învățat, încă n-am dobândit

secretul zambilei roz.

Mă iartă!

Cântec pentru Iuda Iscarioteanul

Plângeau narcisele-n grădină,

Zambilele scrâșneau din dinţi,

Când tu plecaseşi de la Cină

Şi ţi-ai dat viaţa pe arginţi.

Era atât de noapte-afară,

Iar stelele, de sus, vesteau

O nefirească primăvară

Şi lăcrămioarele plângeau.

Tot Universu-a tremurat

(N-ai înţeles, n-ai priceput!)

Când El, cu-amar, te-a îndemnat:

„Fă iute ce ai de făcut!”.

Când sufletul ţi l-ai pierdut

În schimbul unui fals sărut,

Plângeau şi florile-n grădină.

De-ai fi rămas atunci la Cină!

Quo Vadis?

Vin știrile precum meduzele la mal:

Patriarhul Kirill al Rusiei poartă ceas de zeci de mii de euro,

Vladimir Putin – tot al Rusiei – anunță oficial testarea armei psihotronice

(doar asta ne mai lipsea!),

Americanii cumpără teren pe Lună –

S-ar zice că Terra nu ne mai încape,

În Africa, un copil moare de foame la fiecare cinci minute.

Câțiva mai fac atac de cord,

În timp ce alții – atac cu bombe capcană.

Unii sar în sus de bucurie

La prea-vândute meciuri de fotbal,

Alții... sar în aer;

Trenuri mai deraiază,

Oameni trăiesc deraieri spectaculoase

Ale destinului.

Am descoperit fisiunea nucleară,

O nouă particulă elementară,

S-ar putea chiar să depășim viteza luminii

În goana aceasta nebună,

Dar n-am învățat nimic de două mii de ani încoace.

Cândva, demult, pe un drum prăfuit,

Cineva căra o Cruce,

O ceată de nesăbuiți Îl scuipau.

Alte cete mai scuipă și astăzi...

Quo vadis, Domine?

Dar, oriunde-ai merge,

Ia-ne și pe noi!

Slobozia, 06-07 aprilie  2012

Înainte de magnolii (4)

Căruţa cu vise

Înainte de magnolii(3)http://florentinadalian.blogspot.com/2012/03/cantecul-3.html

     Eram studentă în anul trei la Facultatea de Drept, aveam douăzeci de ani şi o mie de visuri. Cortina a căzut, peste cele mai multe din ele, rând pe rând. Pe unele le-am văzut împlinite, de multe ori când aproape le uitasem. Nu doar o dată am avut sentimentul că sunt în contratimp cu propria-mi viaţă. Există şi un contratimp al ratării. Uneori, trecusem pe lângă ratări spectaculoase aşa cum, alteori, visul îmi fusese „suflat” de sub nas când tocmai credeam că l-am ajuns din urmă. Aşa mi-am alergat visele toată viaţa: ca un câine legat de căruţă cu un lanţ prea scurt. Lanţul acela care nu te dezleagă, rupându-se, nici nu te lasă să iei prea multă distanţă, dar nici să le ajungi din urmă vreodată. Căruţa mea cu vise a alergat întotdeauna mai repede ca mine. Vizitiul n-am fost eu. Vizitiul căruţei mele cu vise era aproape invizibil. Eu am fost doar câinele legat în urma ei, cu un lanţ prea scurt.

Eram într-o iarnă zgribulită, dar sângele alerga în noi cu vigoarea specifică tinereţii. Aveam douăzeci de ani şi o mie de fluturi. Fluturi în cap, fluturi în stomac, fluturi la pălărie. Peste tot numai fluturi. Care semănau cu fluturii copilăriei mele, din satul bunicilor, cei atât de frumos coloraţi, pe care nu m-am îndurat să-i prind cu bolduri în insectar. Doamne! Cum să tragi frumuseţea în ţeapă?! Nu există crimă mai teribilă decât să ucizi frumuseţea. Bunicul îmi făcuse o plasă, îi spusesem că voi avea nevoie de ea în vacanţă, pentru insectarul din clasa a VI-a. Ce mult m-am bucurat când mi-a dat-o! Dar bucuria a ţinut până a doua zi. Când am văzut primul fluture mare, cu aripi albastre pe care, parcă, un pictor îşi scuturase penelul de galben, am amuţit. Am zis: „Să-l las pe ăsta!” Apoi i-am văzut pe cei mici, lilá, atât de fragili, apoi pe cei mari şi blânzi, care ţi se aşezau pe umeri, cu aripi negre cu roşu şi portocaliu, pe cei albi... Am plâns toată ziua, trăgând de plasa inutilă, ca de o greutate prea mare. Am plâns, până când am înţeles. Atunci am descoperit libertatea ca şi condiţie interioară. Libertatea de alegere. Când am avut revelaţia, am fost cel mai fericit copil de pe Pământ. Am început să alerg, să mă joc cu fluturii, aruncând plasa cât colo. Descoperisem! Descoperisem, aşadar, că nimeni nu te poate obliga să ucizi frumuseţea, că a prinde fluturii şi a-i ţintui în insectar sau nu - e o problemă de alegere interioară. Nimeni nu te poate obliga să faci nimic. Desigur, trebuie să fii pregătit să plăteşti preţul. Am umplut insectarul cu gândaci „puturoşi” pe care-i găseam morţi pe la noi prin curte, pe stradă sau prin curţile vecinilor. În vara aceea, toată strada a adunat gândaci morţi. Dădeam la schimb o turtă dulce sau un cub de zahăr pentru trei gândaci. În anul acela, probabil că producţia de zahăr şi turtă dulce a ţării a crescut simţitor, în timp ce fauna patriei sărăcise în specia „gândaci puturoşi”. La începutul de an şcolar, când m-am prezentat mândră de recolta mea, profesoara m-a privit indignată, reproşându-mi că n-am niciun pic de simţ al esteticului. Bine că-l avea ea! I-am dat un răspuns pe care sper să nu-l fi uitat nici acum: „A iubi frumosul nu înseamnă să-l ucizi!” Nici eu nu ştiu de unde mi-a venit. Şi, mai ales, nu ştiu de unde curajul. Eram un copil blând, cu bun simţ şi aproape timid. M-a privit mai stupefiată decât atunci când îi băgasem gândacii striviţi sub nas, şi mi-a trântit un şapte. Până şi abonaţii la corigenţie luaseră zece pe insectar. Dar ce contează? Consideram că plătisem chiar ieftin preţul libertăţii mele. Şi aveam dreptate. Preţul altor libertăţi pe care mi le-am permis de-a lungul vieţii a fost mult mai scump. Şi, uneori, dureros. Dar sunt convinsă că, dac-aş mai da timpul înapoi, aş face aceleaşi alegeri. Aşa că, în faţa mea, nimeni nu are scuză atunci când omoară frumuseţea unui fluture sau a unui vis.

Aveam douăzeci de ani. Eram de-o vârstă toţi trei. Şi aproape nedespărţiţi. Claudiu mă iubea pe mine, eu îl iubeam pe David, iar David Îl iubea pe Dumnezeu. Dar despre asta ne-am dat seama abia mai târziu. Atunci, n-aveam timp de introspecţii; atunci alergam în plutonul cu fluturi. Chiar dacă aripile ne mai fuseseră, pe alocuri, frânte. Puterea de regenerare a tinereţii e incredibilă.

Renunţarea la balet fusese dureroasă. Ideea îi aparţinuse tatălui meu care considera baletul un moft, nu o profesie. Un moft pe care poţi să ţi-l împlineşti în copilărie, dar gata! Mama, care înţelesese această pasiune ce mă ardea pe dinăuntru şi care făcuse tot posibilul să mă susţină, de data aceea, nu avusese niciun cuvânt de spus. Astfel că învăţasem, deşi cu scârbă, şi ajunsesem la „Drept”. În primul an, plângeam în fiecare zi. Din al doilea, m-am scuturat şi mi-am zis că un lucru început trebuie făcut temeinic şi dus până la capăt. Cu timpul, a-nceput să-mi placă. Dar n-am uitat niciodată pasiunea pentru balet, niciodată dorul de a dansa nu m-a părăsit. Umblam ca în transă pe la Opera Română, ori de câte ori aveam ocazia să văd Corpul de balet, mergeam la Ateneu, la Sala Radio şi îi târam şi pe băieţi după mine. De câte ori nu m-am visat interpretând Lebăda albă! Aplecarea mea către artă mă determinase să îmi aleg prietenii tot dintre artişti. Era singura mea răzbunare, acea libertate de alegere pe care nu mi-o putea lua nimeni. Claudiu era student la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, iar David – la Conservatorul „Ciprian Porumbescu”. Făcuse un an la Teologie, dar fusese azvârlit de către cei care hotărau destine pe-atunci, pentru că refuzase să colaboreze cu Securitatea. La insistenţele unchiului său, dăduse admiterea la Conservator, singurul loc în care ar fi scăpat de hărţuire, datorită poziţiei acestui unchi care ocupa funcţia de Rector şi a prestigiului acestuia de somitate muzicală cu recunoaştere internaţională, de care nici măcar „băieţii răi” nu îndrăzneau să se atingă. Deşi era protejat, sub umbrela unchiului, de micile sau marile mizerii, deşi era un student eminent al secţiei de Canto şi îi plăcea foarte mult ceea ce făcea, nu se putea împăca deloc cu gândul că nu şi-a urmat chemarea către preoţie, pe care o simţise demult, nu mai ştia nici el când prima dată şi care îl ardea mai tare decât mă ardea pe mine dansul. Singurul dintre noi care părea să fie pe calea spre împlinirea destinului era Claudiu. Toţi trei, uniţi de dragostea pentru frumos, ne târam aripile mai mult sau mai puţin frânte prin expoziţii de artă plastică, prin săli de concert şi prin biserici. Un pas de trois prin instituţiile de artă şi culte ale Bucureştiului gri al studenţiei noastre. Cunoscuţii noştri comuni care ne ştiau cât de cât istoriile ne porecliseră pictorul, balerina şi popa. Mie îmi mai spuneau şi Vera Zorina, numele celebrei şi frumoasei balerine care-mi fusese model pe vremea când făceam balet. Pe atunci, mă încânta coincidenţa numelor noastre şi chiar asemănarea fizică destul de izbitoare, astfel că acesta fusese un motiv în plus să cred că viaţa mea ar fi trebuit să se confunde cu baletul. După ce am fost despărţită de balet, când eram apelată Vera Zorina, o mie de cuţite se răsuceau în inimă.

Claudiu Teodorini şi cu mine treceam, oficial, drept un cuplu, deşi nu eram, în adevăratul sens al cuvântului. Însă Claudiu împânzise lumea cu declaraţiile lui de iubire către mine şi cu faptul c-o să mă ia de nevastă. Eu nu agreeam această „poveste”, însă nici nu reacţionam. Eram cumva amuzată, cumva măgulită... Claudiu era un băiat adulat de multe fete, unele chiar dădeau năvală în camera lui de student. Pe cele mai frumuşele sau cu chipuri interesante le păcălea că vrea mai întâi să le picteze. Ele, gâsculiţe, dispuse chiar să-l lase să facă şi studiu anatomic, precum Michelangelo pe cadavre, acceptau. După ce se servea de ele ca model, invoca o sfârşeală artistică de zile mari, expediindu-le cu „Mai vorbim noi altă dată!”. Cele mai rele dintre aceste dezamăgite scorniseră tot soiul de poveşti pe seama lui. Pasămite, dacă refuzase aşa rarităţi de miss-uri, de bună seamă că era ori eunuc, ori homosexual, ori impotent. Când le afla, el se amuza şi ameninţa râzând, însoţindu-şi ameninţarea cu gesturi concludente: „Nu vă doresc s-aveţi parte de impotenţa mea!” Se pare, totuşi, că nu trecea la fapte.

Aşadar, eu nu reacţionam la impresia generală care se formase pe seama noastră, aceea că am fi un cuplu, în ciuda faptului că ideea nu-mi plăcea. Aveam impresia că am toată viaţa inainte să găsesc un moment pentru a lămuri lucrurile cu Claudiu, să-i spun să înceteze, asigurându-l totodată de dragostea mea frăţească. Eram meschină. Şi alimentam, din orgoliu, o iluzie. David tăcea. Probabil îşi imagina că şi eu îl iubesc pe Claudiu. Altfel, cred că m-ar fi tras de mânecă, poate mi-ar fi tras şi-o palmă. Adevărul e că eu mă simţeam mult mai atrasă de David şi, uneori, aveam impresia că simt şi din partea lui o căldură ce depăşea graniţele prieteniei. Dar niciodată n-am fost sigură. Şi asta, incertitudinea, îmi dădea coşmaruri, stări febrile, ameţeli. Acum aveam impresia că David mă iubeşte, că nu se poate să simt degeaba ceea ce am simţit, în clipa următoare îmi spuneam că gestul sau cuvântul acela (pe care-l întorceam pe toate părţile, aproape golindu-l de sens) ori privirea aceea nu poate fi decât o dovadă de prietenie. Uneori graniţa e atât de fragilă! Dar el avea grijă să n-o treacă niciodată. Îmi era atât de ciudă! Eu nu puteam face primul pas, îl aşteptam pe el. Niciodată n-am agreat ideea ca femeia să facă primul pas, cu atât mai puţin la tinereţe! Şi David tăcea. Eu tăceam. Un pas de deux al tăcerii. Claudiu vorbea şi picta. Noi toţi alergam după căruţa cu vise. Fiecare, după căruţa lui. 

Slobozia, 31 martie/ 01 aprilie 2012 

Înainte de magnolii (3)

Toiagul

Înainte de magnolii (2) http://florentinadalian.blogspot.com/2012/03/cantecul-2.html

         Pe tot drumul de întoarcere, m-am frământat să descopăr... ce? De fapt, ce căutam? Încercam să aflu răspunsul la ceva ce-mi părea cunoscut, dar atât de străin. Aveam senzația fermă că îl știu, că l-am mai văzut cândva, demult. Însă nu doar că l-am zărit, undeva în mulțime, căci nu fizionomia lui, pe care nici măcar n-apucasem să o înregistrez bine, îmi părea cunoscută. Pe de altă parte, simțeam că nu mai văzusem niciodată persoana aceasta. Chiar îmi spuneam că-i absurd, unde să mai fi văzut eu un călugăr de la Athos? Cu cât încercam să mă desprind de problemă, cu atât parcă mă afundam în ea. Îmi reproșam că n-am profitat mai mult de ocazie, că nu i-am pus întrebări. Dar, oare, ar fi răspuns? Și n-aș fi părut deplasată? Că doar nu eram la Tribunal. Aș fi dorit să am un motiv să mă întorc, să găsesc un pretext oarecare... Nu-mi venea nimic în minte. Dar șansa a fost de partea mea. Când am coborât din mașină, i-am descoperit toiagul jos, lângă bancheta din spate. Cât m-am bucurat! Era un băț lung și noduros pe care, probabil, îl cărase după el tot drumul. Și care nu știu la ce i-ar fi ajutat. Dar ce mai conta? Am presupus că-l uitase, nu că găsise o modalitate de a se descotorosi de el. Până la urmă, important era că aveam un motiv să mă întorc. Am decis să amân până a doua zi, din dorința de a prelungi bucuria așteptării, dar și din teama ratării. Dacă nu-l mai găseam? Sau dacă l-ar fi luat, mulțumindu-mi, întorcându-se apoi la ale sale? Și ce aveam să-i spun? Nu înțelegeam nici eu de ce era atât de important pentru mine să-l revăd, de ce nu-mi rămăsese indiferent, ca un om din miliardele de pe Pământ.

         Noaptea ce-a urmat, am avut un vis straniu. Se făcea că eram la Tribunal, într-un proces, dar nu ca avocat, ci asistam pur și simplu. În boxa acuzaților își schimbau locul, cu rândul, Călugărul și David Greceanu, tânărul student la Conservator, pe care-l cunoscusem în studenție. Nu doar îl cunoscusem, fusese o legătură sufletească mai strânsă între noi. Până la urmă, una din acele experiențe nefericite ale tinereții care te lasă cu-n mare semn de-ntrebare și care, poate tocmai de aceea, te urmăresc din umbră de-a lungul vieții. David era cel care-mi spusese pentru prima dată Ina, numai astfel mi se adresa, scurtând prenumele meu, pretextând în glumă că viața-i prea scurtă ca să ne-o irosim pronunțând nume lungi. O singură dată îmi spusese Zorina și, de-atunci, n-am vrut să mai aud prenumele meu din buletin. Și azi, printre colegi și prieteni, sunt chemată Ina. Până să mi se adreseze David cu prenumele întreg, Zorina mi se părea cel mai frumos din câte există. Dar el spusese într-o primăvară nedrept de frumoasă, privind spre o magnolie înflorită: „Zorina, eu plec!”. Apoi, uitându-se-n ochii mei, citase din Turgheniev: „A fost să fie să te caut, să te găsesc, să te iubesc a fost să fie. N-a fost să fie să te păstrez.” Și plecase.

         În vis, eram tot o acuzare. Dar una mută. Acuzam în gând, dar nu-mi aduc aminte gândurile, ci numai senzația. Eram un avocat al acuzării invizibil, nu rosteam cuvinte, dar simțeam că stările mele erau primite ca niște săgeți de cei doi care-și schimbau locul în boxa acuzaților. Singurul gând coerent din vis l-am avut chiar înainte de a suna ceasul: „Te acuz pe tine, David Greceanu...” Fierătania zbârnâitoare nu mi-a mai dat timp să aflu urmarea. Am vrut să mă-ntorc pe partea cealaltă să-mi continui visul, dar mi-am amintit că aveam ceva de făcut. Trebuia să merg la Schit. Trebuia să-l caut, să-i înapoiez toiagul. Ca și cum toiagul acela ar fi fost axa în jurul căreia se învârtea Pământul. Așa că mi-am expediat visul în categoria „Absurdități mai mult sau mai puțin freudiene” și am sărit din pat, gata de marea reîntâlnire.

         Am oprit mașina pe aleea din curtea Schitului, în același loc în care oprisem data trecută. Am coborât, cu toiagul în mână. După un timp, în care mă întrebam cum ar trebui să procedez, unde să bat, cum să strig, să-mi fac semnalată prezența, a apărut îngrijitorul care ne întâmpinase în ziua precedentă. S-a uitat lung, întrebător la mine. Mi-am început tirada pregătită oarecum de acasă:

-         Știți, ieri am venit până aici cu un domn... călugăr de la Athos. Și-a uitat în mașină bastonul acesta... am venit să i-l aduc.

Spaima care m-a cuprins în momentul acela era legată de revelația pe care tocmai o avusesem: dacă ia el toiagul și zice că i-l dă? Ce-ar fi trebuit să inventez ca să nu fiu nevoită să plec, cum să-i cer să-l cheme? Dar spaima n-a ținut mult, căci îngrijitorul m-a aruncat în uimire. Mi-a spus sec:

-         Nu-i niciun călugăr străin la noi.

-         A... plecat?

-         Cine?

-         Cel pe care l-am adus ieri, știți..., am bâiguit arătându-i bastonul ca pe o evidență de necontestat.

O ținea pe-a lui, ca o jucărie stricată:

     - Ieri n-a venit nimeni la noi.

Nu puteam crede!

-         Totuși, pe mine m-ați văzut? Amintiți-vă! Am coborât din mașină și am mers în Biserică. Pe urmă ați chemat...

-         Nu, doamnă, la noi n-a fost nicio mașină, nimeni n-a coborât din ea, nimeni n-a mers în Biserică...

Imposibil! De când mă știu, n-am trecut niciodată neobservată. Uneori aș fi vrut. Știam că sunt o persoană care atrage atenția, mă obișnuisem cu asta din copilărie. Ținuta zveltă, mersul grațios, dobândit ca urmare a câtorva ani de balet, părul lung, blond și ondulat, ochii verzi, mari și ușor oblici, toate acestea mi-au fost atât prieteni, cât și, uneori, dușmani. Am avut fie de câștigat, fie de pierdut de pe urma fizicului meu; dar nu, niciodată n-am trecut neobservată! Și omul ăsta îmi spune că n-am fost ieri aici, că n-am coborât din mașină, că... Brusc, mi-am dat seama că nu aceasta era problema. Mă văzuse și își amintea foarte bine. Ceva din atitudinea lui exprima jenă și o dorință de a scăpa cât mai repede de situația neplăcută în care se afla, obligat să mintă. Privea tot pe lângă mine, nu îndrăznea să mi se uite-n ochi. Am înțeles că strădania mea de a-l convinge de ceva ce deja știa era fără rost. Și-am înțeles, cu o strângere de inimă, că n-am să-l mai văd niciodată pe cel pentru care renunțasem la somnul atât de râvnit din sâmbăta aceea. Probabil fusesem așteptată. Dându-și seama că a uitat toiagul în mașină, s-a gândit că mă voi întoarce și l-a instruit pe îngrijitor să spună toate acestea. Dar de ce? De ce trebuia să uit că, pentru niște zeci de minute, cineva mi-a atins, într-un anume mod, viața? O atingere fină, abia simțită, de ajungi să te întrebi dacă a fost reală. Și totuși, atât de vie, atât de prezentă... De ce trebuia să uit că, împotriva oricărei rațiuni, oprisem pe Șoseaua de centură într-un început de primăvară, să-l iau cu mine, să-l duc până la Schit, să mă împotmolesc pe arătură, apoi să-i ascult morala privind puțina mea credință, pentru ca, în cele din urmă să-și ia adio, cu mâna dreaptă ridicată, după ce, mai întâi, mă asigurase că aceia pe care-i iubim nu pleacă niciodată... De ce să cred că toate acestea n-au existat? Era ceva ce el știa și eu nu? Când ar fi fost de preferat varianta mai simplă, mai onorabilă, să-i spună îngrijitorului să ia el bastonul...

         Simțeam că orice altă încercare era de prisos. Așa cum simțisem atunci când David mi-a spus: „Zorina, eu plec!”. Am înțeles atunci că nicio vorbă, niciun gest nu l-ar fi făcut să se răzgândească. Și că, de fapt, caracterul definitiv nu era dat de „plec”, ci de „Zorina”, pe care-l pusese în locul numelui cu care mă striga de obicei. Când îmi spusese „Zorina”, el deja plecase.

De atunci, însă, trecuseră mai bine de douăzeci de ani. Între timp, am învățat că trebuie să încerci să-ți mai oferi o șansă, măcar pentru a nu-ți reproșa mai târziu că n-ai încercat. Astfel că, deși fără convingere, am hotărât, de data aceasta, să forțez un pic limita. Speram că aș putea măcar să discut cu altcineva.

-         Aș putea vorbi cu Părintele Stareț?

-         E la rugăciune.

-         L-aș putea aștepta...

-         Părintele e foarte ocupat. Și... nici nu-i place să fie deranjat.

Am priceput. Mi se spunea într-un mod elegant că prezența mea acolo nu era, cu niciun chip, dorită. Pe cine supărasem și cu ce? Am pus toiagul jos.

-         Eu, totuși, îl las. Poate folosește cuiva...

N-a răspuns în niciun fel. Ca și cum nu mi-ar fi observat gestul.

Înainte să plec, am aruncat o privire spre chilii. Mi s-a părut că zăresc o fâlfâire de perdea care, până atunci, fusese dată de-un colț la o parte, apoi lăsată, brusc, liberă. Gestul fusese – dacă fusese – atât de rapid, încât nu eram încredințată că l-am văzut. Și totuși, nu putea să mi se năzărească. Întreb îngrijitorul:

-         Cine stă acolo?

-         Unde?

Îi arăt fereastra la care-mi păruse că văd perdeaua mișcându-se ca o fâlfâire de aripă. Răspunsul a venit sec:

-         Nimeni.

Atunci am simțit nevoia să mă apropii mult de el. Trebuia să plec măcar cu încredințarea că n-am înnebunit, ori că visez călugări și-mi pun singură toiage-n mașină pe care, apoi, îmi imaginez că și le-au uitat. L-am apucat de bărbie și l-am forțat să mă privească în ochi. Nu mi-a suportat privirea, mutându-și-o pe a sa în jos. Bine măcar că știu că sunt mințită! Dac-aș mai afla și de ce...

         Înainte să mă urc în mașină, am mai aruncat o privire spre fereastră. Dar n-am mai prins nicio mișcare. Totul părea încremenit. Totul, în afară de întrebarea care mi se plimba prin cap: „De ce?”

         În eventualitatea că m-ar fi văzut de undeva, cumva, i-am făcut un semn din mână și, mormăind ca pentru mine, i-am transmis, precum mie David odinioară: „Călugăre, eu plec...”