Pentru mine, orice escapadă la stână începe cu un telefon de la Dobre. Când mă sună, ştiu sigur că-i rost de plimbare. Altfel, îmi mai trimite câte un mesaj pe e-mail, absolut necesar în colaborarea noastră Helisiană, şi atunci zgârcindu-se la cuvinte. Pentru exemplificare, voi prezenta ultimul mesaj, în care a fost de-a dreptul vorbăreţ: „Ai vrut poze. Ia poze.” La cel mai recent telefon, îi răspund bucuroasă şi ce-mi aud urechile? „Ce bine că eşti tu!” Emoţionată, mă pregăteam să ascult o tiradă romantică din repertoriul stănescian: „Ce bine că eşti! Ce mirare că sunt!” Când acolo, romantismul lui Dobre raportat la persoana mea se reduce la o… spaimă pe care a tras-o cu ocazia telefonului anterior. Cu două luni în urmă, când m-a sunat, în loc de „Bună ziua” sau orice altă introducere inutilă, zice: „Stai jos, să nu pici!” Cum eram deja picată, vreau să spun aşezată (deci cu scaun la fund, că ăluia de la cap i s-a pierdut urma, dac-o fi existat vreodată), mă ridic, să am de unde mă aşeza, şi execut ordinul. „Gata!”, zic. „Stai bine?”, insistă, motiv pentru mine să mă întreb dacă nu cumva urmează să ne dăm, prin telefon, cu parapanta. „Da. Să zicem.” Deşi recunosc că se putea şi mai bine. Decât să stau pe scaun, într-un birou, aş fi putut, de exemplu, să stau mai comod pe un chaise-longue undeva pe Côte d’Azure. Deocamdată, stăteam sprijinită pe un cot d’al meu, cu telefonul la ureche, cu mâna liberă semnând nişte documente, iar cu restul corpului executând comenzile milităreşti date de Dobre. Ce coincidenţă! Tot Dobre se numea şi maiorul care, pe vremea studenţiei mele (când fetele făceau armata), insista să scoată adevăraţi soldaţi din noi, ameninţându-ne că ne urcă în copaci ori de câte ori băteam pas de defilare cu mers de manechine pe podium. N-am înţeles niciodată ameninţarea lui şi nici de ce feminitatea noastră îi deranja simţul estetic. Dar, à propos de coincidenţe, să vedeţi mai departe! După ce l-am asigurat pe Dobre (scriitorul, nu maiorul) că stau relativ bine, şi-a început istorisirea: „Să vezi ce mi s-a întâmplat! Te am în telefon lângă o staţie de taxiuri. Cum oi fi apăsat, că s-a format acolo. Dar eu te sunasem pe tine, înţelegi? Răspunde un tip, mă prezint şi cer cu Loredana. Ăla zice: Imediat! Şi ce crezi? Îmi dă o Loredană. Mi s-a părut mie că nu-i vocea ta, dar m-am prezentat, totuşi: Dobre sunt. Loredana (aia, cine-o fi fost) nu-mi dă timp nici să respir şi mă ia tare: Aaa, bine c-aţi sunat, domnu’ Dobre. Chiar voiam să vă caut eu. Uitaţi care-i treaba: de când sunteţi la noi, numai probleme ne-aţi făcut, am primit numai reclamaţii de pe urma dumneavoastră. De mâine, să nu mai veniţi la serviciu! Sunteţi concediat!” Măi, tu îţi dai seama, adaugă Dobre-al nostru (scriitorul, nu disponibilizatul), eu tocmai am fost dat afară. Nici acum nu mi-am revenit din şoc. Şi nici măcar nu ştiu ce-am făcut, că tipa nu mi-a mai dat timp, mi-a închis telefonul în nas. Deci, să recapitulăm: eu căutam o Loredană, am găsit-o, ea aştepta un Dobre şi, de bine ce l-a găsit, l-a şi dat afară.” Şi a adăugat, mucalit: „Vezi, să nu mă dai şi tu afară!” Acum cred că înţelegeţi „poezia” lui Dobre când, la telefonul din luna mai, a exclamat cu bucurie: „Ce bine că eşti tu!”. Se temea, sărmanul, că, dacă dă peste altă Loredană, cine ştie ce prăpăstii mai aude. Astfel s-au spulberat visurile mele romantice. Ştiam eu că n-am fost niciodată muză pentru poeţi. Doar pictorii, când mă întâlnesc, vor să mă deseneze. Dar n-am înţeles de ce.
Prima dată când am servit de model unuia a fost într-o tabără la munte, prin clasa a VII-a. Un profesor de desen a ţinut morţiş să îmi facă portretul în creion, drept pentru care am stat nemişcată ca o statuie vreo cinci ore, pe un scaun, afară, timp în care mă punea ba să privesc mai la stânga, ba mai la dreapta, ba să ridic bărbia cu 0,5 grade. În timpul acesta, mă mâncau ţânţarii şi priveam cu jind la colegii mei care băteau mingea. Domnul profesor desena şi rupea, rupea şi arunca. Nu era deloc mulţumit de rezultat. Iar eu mă întrebam dacă n-a auzit de minunata invenţie numită aparat de fotografiat. Întrucât, în ziua respectivă, aruncase tot ce desenase, a doua zi mi-a propus să reluăm şedinţa. I-am spus că mă duc să mă pieptăn, am luat o pătură şi… dusă am fost! Pe o fâneaţă din apropierea taberei, unde am dormit ore în şir pe pământ. Atunci am descoperit minunea somnului în aer liber, direct pe iarbă. Niciodată n-am dormit mai bine ca atunci, niciodată nu m-am simţit mai mult în comuniune cu natura, era o stare de fericire pe care nu ştiu să mi-o explic. În lumea invadată de praf, substanţe toxice şi fiare (la propriu şi la figurat), când simt nevoia unei „guri de aer”, mai mult în suflet decât în plămâni, e suficient să închid ochii pentru câteva clipe şi să îmi amintesc somnul acela. E ciudat cum îţi poţi aminti un somn. Bineînţeles că mi-am primit pedeapsa. Profesorii din tabără intraseră în panică, formaseră echipe de căutare, dar nu m-au găsit decât atunci când, de bună voie şi, mai ales, de foame, m-am întors. Nu înţelegeam de ce lumea se agită, de ce directoarea ţipă la mine. Am fost întrebată de ce am plecat, îi cam uimisem, căci eram cunoscută ca fiind una dintre cele mai disciplinate eleve. N-am dat nicio explicaţie, suportând o pedeapsă în plus. De minţit, nu ştiam să mint. Iar, dacă aş fi spus adevărul, mă temeam că ar fi fost certat şi domnul profesor. Iar eu nu voiam aceasta; deşi mă enervase cu desenul lui, ţineam la el şi îi păstrez o amintire duioasă şi azi, chiar dacă nu l-am mai văzut de atunci. A fost primul bărbat care mi-a spus că sunt frumoasă şi care m-a determinat să mă privesc în oglindă altfel decât răţuşca cea urâtă; pe mine, care le vedeam mult mai frumoase pe alte fete şi m-aş fi bucurat să semăn cu ele. Şi tot el mi-a dat de înţeles, pentru prima dată, că frumuseţea nu se reduce la aspectul exterior. Căci domnul profesor mai zisese ceva, ca un fel de avertisment pe care, la vârsta aceea, nu l-am priceput: „Păcat de tine, că eşti frumoasă! Greu va fi cuiva să-ţi „prindă” sufletul, aşa cum mie mi-e greu, în desen, să-ţi prind mai mult decât trăsăturile exterioare. Nu reuşesc să pun pe planşă tocmai esenţialul, partea aceea care te defineşte şi te scoate din banal. Hmmm… chiar mă întreb cine va reuşi să te prindă” Ei, dom’ profesor, cine va şti să „citească”. Şi cine nu se va speria de la primul obstacol. Dar asta e altă poveste… încă se scrie.
Iertaţi abaterea de la subiect! Nu întâmplător am adus vorba de profesorul de desen. Chiar dacă par că bat câmpii, să ştiţi că vă păcălesc! Voiam să fac o introducere mai specială prietenului nostru, prezenţă discretă şi încântătoare, profesor de desen, la rândul său, artistul plastic Vasile Aionesei, cel care, la drumul acesta, l-a înlocuit pe Costel, dus – din câte am înţeles – pe la ţara lui, cu treburi deloc intelectuale, cum ar fi jumulitul ierbii. Pe domnul profesor (pe care n-aş îndrăzni să-l numesc altfel, întrucât mi-a fost şi mie profesor în liceu) îl voi numi aici Vasile, pentru simplificare şi pentru a nu face notă aparte faţă de ceilalţi. Ce-mi place mult la Vasile e că niciodată nu te pune să „pozezi”. Tu stai de vorbă, mănânci, creezi, faci gimnastică, treaba ta; el priveşte şi mâna îi merge. Dar ce-i merge! Cei care i-au văzut lucrările ştiu ce spun. Cei care nu, daţi fuga! Portretul pe care mi l-a făcut în 2007 îmi pare că se apropie destul de mult de „mine”. În cel pe care mi l-a făcut acum, la stână, Teoharie susţine că semăn cu Vadim Tudor. Ceea ce mi-a dat ideea să-i intentez proces de paternitate. Lui Vadim, nu lui Teoharie. De fapt, de vină pentru acestă asemănare sunt ochelarii de soare pe care îi purtam, căci, de data aceasta, am stat mai mult afară, în livadă, chiar dacă, din păcate, am ratat pomii înfloriţi, cu care Florin mă tot ameninţă din iarnă.
Am vorbit de cărţi, de romane, de poezie; Teoharie ne-a citit (cum vedeţi, doar el ştie să citească; noi, în schimb, ştim să scrim. Sâc!) din cartea lui Ion Mureşan – „Alcool”. Mie, titlul acesta nu-mi place. În schimb, mi-a plăcut mult (şi nu doar mie) poezia „Înviere”, din care voi reda, aici, numai finalul: „El a venit zicând doar Pace vouă!/ Şi cerul tremura ca o petală”
La un moment dat, Florin ne anunţă că are nişte copii acolo, la stână, luaţi de suflet, pe care i-a botezat cu numele noastre. Un gest ce pare caracteristic lui Florin; Dobre zice că adeseori comite astfel de fapte, ba ia de suflet pe vecinul din stânga, ba pe cel din dreapta, ba toată strada, ba tot Malteziul. Şi, dacă încerci să-l feliciţi pentru binefacerile sale, întreabă zăpăcit: „Da’ ce, ce-am făcut?” Dobre şi cu mine, mai sentimentali din fire, l-am felicitat călduros, dar l-am şi certat totodată: „Păi bine, domnule, nu puteai să ne spui şi nouă dinainte, să venim şi noi cu ceva pentru copiii ăştia? Am adus mâncare la câini şi lor nici măcar o bomboană!” Florin zice: „Lasă, că le aduceţi data viitoare!” L-am întrebat cum adică i-a „botezat”, copiii ăştia nu fuseseră botezaţi? Se dusese cu ei la Biserică? Răspunsul a fost „nu” la ambele întrebări. El doar îi numise. Aşa că, fără să stăm prea mult pe gânduri, am hotărât, în unanimitate, că fiecare dintre noi îşi va boteza copilul aferent; mergem odată toţi la Biserică şi facem cele cuviincioase să-i creştinăm. Nu ştiu ceilalţi cât s-au bucurat, dar eu eram în culmea fericirii, că n-am fost naşă până acum niciodată. Am ales şi numele fetiţei „mele” (nu voiam s-o cheme ca pe mine, ştiu eu un nume care-mi place mai mult). Codrin întreabă: „La al meu cum i-ai zis?” „Şerban”, răspunde Florin. „Trebuia să-i pui Codrin”, se supără împricinatul. Teoharie şi el: „Pe al meu îl cheamă Nicu sau Teoharie?”. Nicu, desigur, că de sfântul Teoharie încă n-am auzit. Ceea ce nu înseamnă că nu există sau că nu va exista vreodată şi un sfânt cu un astfel de nume. Ce mai, făcuserăm toate planurile, mai aveam să fixăm data botezului. Florin, căruia îi luceau ochii cam tare, a tot insistat să ne ducem să vedem copiii. Noi ne cam codeam, că ne era ruşine să mergem cu mâna goală (înţelesesem că ar fi destul de mărişori. Şi cam mâncăi de fel, că ne spusese că beau câte 4-5 litri de lapte pe zi). Până la urmă, ne-am hotărât şi am format o procesiune, în frunte cu Florin şi cu ceata de câini târâş după noi, atât pe flancuri, cât şi pe post de avangardă şi ariergardă. De dragul copiilor, am înfruntat tot felul de pericole – şopârle, albine, pureci de iarbă – şi ne-am umplut de… îngrăşământ natural. N-am avut cum să-l ocolim, întrucât Florin ne-a condus fix în grajd. Euforia noastră a mai durat până când s-au acomodat ochii cu trecerea de la lumina soarelui la întunericul din interior. Dar nici când am început să vedem, n-am priceput. „Şi unde-s copiii?”, ne întrebam toţi. Că, în afară de vreo doi lucrători (ce nu păreau deloc copii!) care se ocupau cu rânitul, nu mai erau decât nişte… viţeluşi de toată frumuseţea. Pe care Florin a început să ni-i prezinte: „Ăsta-i Şerban, ăsta-i Vasile…” Să picăm acolo! Singurul motiv pentru care eu am amânat leşinul pe mai târziu e acela că, pe lângă faptul că nu era nicio cameră de filmat prin preajmă, să pot face senzaţie la ştirile de la ora cinci, nu eram deloc împăcată cu materialul ecologic în care ar fi urmat să mă prăvălesc. Dar ne-am adaptat repede situaţiei. Nici nu ştiţi cum s-au trezit orgoliile în noi! Cineva întreabă: „Care-i Loredana?” (Babe curioase!) La care eu, fără a mai aştepta răspunsul, sar înţepată: „Cea mai frumoasă! Nu ţi-e clar?!” Adică… mă-nţelegeţi. După ce că eram viţeluşă, măcar plină de calităţi să fiu. Pe cuvântul meu că Loredana era cea mai frumoasă dintre viţei! Teoharie, care nu-şi văzuse „copilul”, întreabă şi el: „Da’ Nicu care e?”. Florin îi arată un „individ” care stătea retras într-un colţ, prilej pentru Teoharie să exclame dezamăgit: „Ăla, bleg aşa?” L-am asigurat că nu de bleg stătea Nicu retras, ci datorită superiorităţii sale nete asupra celorlalte rumegătoare (intelectual ca şi naşul!), neavând ce să discute cu ele, de vreme ce n-auziseră de Eminescu.
După şocul iniţial, ne-am strâns în braţe „copiii”, am salutat lucrătorii (care se uitau la noi ca la nişte extratereştri. „Doamne, ce face cartea din om!”) şi am ieşit la lumina zilei, în speranţa că vom deschide ochii şi vom afla că a fost doar un vis urât. Eh, visele se-mplinesc uneori! Şi pune-te pe râs! Eu, una, n-am mai râs demult aşa. Bravo, Florine! Ne-ai servit-o ca la carte! Dar să vezi când ţi-o vom servi noi ţie! Mare curaj pe tine. Se vede treaba că ai uitat axioma: oi fi tu mai deştept, dar noi suntem mai mulţi! Habar n-ai ce ţi se pregăteşte. Oricum, Florin a primit dispoziţie ca, dacă tot ne incitase cu botezul, să facă ce-o face şi să ne aducă şi copii adevăraţi, nu cornute, nu copitate. Şi, bineînţeles, drept pedeapsă, toate cheltuielile o să le suporte el.
La întoarcerea către masa din livadă, am făcut poze cu Marinică. Marinică e un măgăruş simpatic (nu ştiu al cui nume îl poartă) şi veşnic flămând. Ar mânca şi oameni. A încercat şi cu mine, dar mi-am retras mâna la timp.
Dacă tot m-am apucat să rescriu „Cartea junglei”, mi-am amintit de Dalila. La un moment dat, am intrat în casă după ceva şi n-am mai închis uşa. Şi numai ce-l aud pe Florin răcnind din livadă: „Dalilo, ieşi afară, panaramă!” Eu, auzind prima parte a pseudonimului meu, Dali, să mă sufoc şi mai multe nu. Mă uitam după o cratiţă mai grea pe care să i-o trântesc în cap lui Florin (îmi ajunsese o clasificare pe ziua respectivă). Întreb din reflex: „Cine, eeeu?” „Nu tu, dragă, - mă linişteşte Florin – căţeaua.” Într-adevăr, pe lângă picioarele mele, se gudura o căţeluşă neagră, despre care am aflat că se numeşte Dalila. Pe Samson nu l-am cunoscut. Cred că dormea, ca blegul, pe undeva, aşteptând-o pe Dalila să-l deposedeze de podoaba capilară.
După ce că am trecut prin atâtea emoţii, mai stăteam şi cu ochii pe ceas (de butelie scăpasem de data aceasta), întrucât, la o anumită oră, trebuia să ajung într-un anumit loc. Cum era de aşteptat, prietenii mei au încercat, cu tot felul de argumente, să mă deturneze. După ce i-am lăsat să fiarbă cât să le stârnesc interesul (cu cine m-oi fi întâlnind eu, fără ca ei să ştie?), le-am spus că urma să mă duc la Mănăstire (nu, nu de tot!), unde Corala Protoieriei Slobozia va susţine un concert de muzică sacră, în cadrul Festivalului „Ionel Perlea”. Şi, bineînţeles, i-am rugat şi pe ei să vină. Oricum, le pusesem în maşină CD-ul (de când îl am, în maşina mea, în casa mea, în biroul meu, uneori chiar şi în capul meu, nu se mai aude altă muzică) şi le plăcuse. Dar tot au încercat să mă determine să mă răzgândesc. Că uite ce frumos e afară, că una, că alta. Florin chiar mi-a dat de înţeles că poate să-i facă ceva la maşină să nu mai funcţioneze. I-am spus că n-are decât. Eu, dacă am zis că merg acolo, voi ajunge, de-ar fi să circul călare pe Marinică. Numai Dumnezeu mă poate împiedica să ajung. Dacă a văzut el că nici cu vorba bună nu mă poate îndupleca, nici cu ameninţările nu mă sperie, a umblat la tolba cu metode psihologice, în încercarea de a mă convinge măcar să plec mai târziu. „Ce-are dacă nu mai treci pe acasă şi te duci direct, aşa cum eşti? Nu eşti tot tu? Nu te mai recunoaşte Dumnezeu?” (Vedeţi cu ce chestii umblă?) Să te duci tu, Florine, în Sfânta Mănăstire mirosind a… cioban! Să te duci tu să asculţi Corala Protoieriei îmbrăcat ca de la sapă! Bunica mea, ţărancă simplă cu cinci clase, care umbla în rochii şi basmale din cea mai ordinară cârpă, purta ciorapi groşi de bumbac şi gumari în picioare, la horă s-o fi dus cum s-o fi dus, cu nişte haine ceva mai curate şi nişte încălţări ceva mai puţin rupte. Dar când intra în Sfânta Biserică, îşi punea rochiţă neagră de catifea, batic şi ciorapi de mătase şi pantofi de lac. Măcar în memoria ei şi tot nu te-aş asculta. Şi-aşa mă temeam că n-o să-mi ajungă timpul să mă răzui suficient, cât să-mi iau un strat de piele, după ce mă pupasem cu atâţia Marinici, Loredane şi alte Dalile.
Mi-a părut rău că am stricat cenaclul, dar asta fusese condiţia pe care am pus-o ca să merg: la ora 14 fix, pornesc motorul. Cine vrea, merge cu mine, cine nu… rămâne de căruţă. Au mers toţi. Plus un peşte pe care Florin i l-a dat lui Dobre, dacă tot n-a mai avut cine să-l mănânce (peştele, nu pe Dobre).
Luată cu atâtea evenimente, uitasem să le fac o propunere la stână, dar am lansat-o în maşină. Anume ca, de la următorul cenaclu, în afară de scrisul acela (de-a dreptul enervant!) la comandă, să propunem şi o temă „de casă”. De la un cenaclu la altul, se stabileşte o temă, fiecare scrie ceva în liniştea casei lui (sau în liniştea casei altuia, nu ne deranjează) şi, la întâlnirea următoare, citim. Propunerea a fost primită cu entuziasm şi am stabilit ca deja să fixăm tema pentru data viitoare. Cineva, inspirat de „odorizantul de portbagaj” (peştele lui Dobre), a propus tema „Peşte”. Am căzut de acord că e o temă vastă, de largă inspiraţie. Eu testez la Teoharie: „Cum e, domnul Teoharie, Eminescu a scris despre peşte?” La care Codrin, fără a mai aştepta răspunsul, a dat o replică pentru care i s-au iertat, cred, toanele şi fasoanele pe care le târâse după el în ziua aceea şi pe care le prăvălise peste noi: „Ce nevoie avem de Eminescu? A scris Iisus Hristos!”
Dobre se întreabă filosofic, cu gândul, probabil, la unicul lui peşte din portbagaj şi la familia pe care o are de întreţinut: „Cum o fi hrănit, măi, Omul Ăla, atâta suflare cu doi peşti şi cinci pâini?” Întreb, urzicată: „Cine, Omul Ăla, Iisus Hristos?” Zice: „Da.” (Că doar nu putea să zică „nu”!). Îi dau răspunsul ca din cărţi (pe care, de altfel, îl ştia): „Omul Acela a fost (şi) Dumnezeu. Şi, cum bine ştim, Ceea ce la oameni este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă ”. Dar tu roagă-te şi, dacă ai destulă credinţă, poate se umple şi portbagajul nostru de peşti. Să vă spun drept, n-am stat să număr câţi a luat din portbagaj, că nu mă dădusem jos din maşină. Oricum, şi dacă s-or fi înmulţit, mie nu mi-a lăsat niciunul (îmi ajungea mirosul), i-a luat el pe toţi. Zgârcitul!
Dragi cititori, vă cer iertare dacă v-am obosit şi, până la următoarea cronică, vă doresc la revedere. A dumneavoastră… na! că nu-mi mai vine să zic Loredana.
Şi totuşi, pentru conformitate,
Florentina Loredana Dalian
Foto: Gheorghe Dobre
Slobozia, 08-09 mai 2011
(Revista "Helis", mai 2011)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu