Romeo Aurelian Ilie și Florentina Loredana Dalian (gândind la dificila temă dată de Florin :”Păcatul originar”)
„Tutte le strade portano a Roma.” Sanchi! S-o credeţi voi, îngâmfaţi de romani! Oricum, noi nu recunoaştem că „de la Râm ne tragem” (şi nu e nevoie să mă credeţi pe mine. Citiţi-l pe Dan Elias în „Stăpânii Timpului”, şi-o să vi se-nmoaie îngâmfarea precum puşca lui Tom din desene animate, atunci când îl ameninţă cu ea pe dulăul cel fioros). Mai pe româneşte spus: „Toate drumurile duc la Roma”. Mă opun! Nu, toate drumurile nu la Roma duc. Se impune o corecţie: toate drumurile duc la stâna (lui Florin, devenită, între timp, ca şi a noastră) din Maltezi! Se opune cineva? Aşadar: „Tutte le strade portano a Maltezi”. Waw! Ce fain sună!
Sâmbătă, 04 iunie a.c., drumul spre Maltezi a trecut prin Târgul de Floci (ridicat, între timp, la rang de oraş, pesemne din motive de taxe şi impozite majorate). Dar ce ne facem cu Flocii ăia, domnule, că ni-i cam ruşine să-i pronunţăm. Uite, eu deja m-am înroşit scriindu-i. Staţi să-mi revin! Am auzit că oarece persoane mai pudibonde nici măcar nu pronunţă ruşinea. Păi de ce, coane? Dumneavoastră nu cunoaşteţi etimologia cuvântului? V-o explică domnul profesor de limba şi literatura română, Şerban Codrin. Dacă nu-l credeţi pe el, consultaţi DEX-ul. Va să zică „floc” (lat. floccus) înseamnă smoc mic de păr, lână sau mătase. Pe noi, din toată această înşiruire, ne interesează lâna (că doar suntem ciobănei!). Se pare că scărmănatul lânei şi comerţul cu aceasta constituia una dintre îndeletnicirile de bază ale locuitorilor (de acum patru-cinci sute de ani) ale Târgului (mă rog, oraşului) cu pricina. De unde şi numele. Scărmănatul lânei (asta ca să nu dăm denumirea provenită din limba latină) pare, oricum, o îndeletnicire mai respectabilă şi, totodată, mai rentabilă decât tăiatul frunzei la câini. Mă întreb cum va fi numit peste 500 de ani un oraş în care se va şti că îndeletnicirea principală a locuitorilor săi era... tăiatul frunzei la câini. Oraşul de frunze? Oraşul de câini? Sau oraşul de tăietori? Căci, să-i pui o aşa denumire lungă – Oraşul de tăietori de frunze la câini – ar însemna să scapi trenul când te duci la ghişeu să ceri bilet pentru asemenea destinaţie. Dacă mai nimereşti şi-o casieriţă cam grea de cap şi pusă pe vorbe, succesul e garantat. Căci e posibil să te trezeşti cu întrebarea: „Oraşul de tăietori de frunză la câini de Jos sau de Sus?” Din copac, cucoană! Las-o baltă, c-a plecat!
Sau cum va fi denumit oraşul ai cărui locuitori se îndeletnicesc cu arsul gazului de pomană? „Daţi-mi, vă rog, un bilet pentru Oraşul de arzători de gaz de pomană!” „Oraşul de arzători de gaz de pomană Sud sau Vest?” Şi tot aşa.
După recitirea celor scrise mai sus, am avut o tristă revelaţie: nu voi ajunge niciodată un scriitor SF. Am uitat că peste 500 de ani, trenul va fi obiect de muzeu, iar oamenii vor circula cu puterea gândului. Ăştia, prin filme, îi zic şi teleportare. Va să zică, îi spui în gând unui computer mai deştept decât omul (păi sigur că e mai deştept, dacă ţine loc şi de birjar şi de mecanic de locomotivă şi de casieriţă bătută-n cap şi de tot ce vrei): „Birjar, ă... ăsta... Ordinator, vreau să mă teleportez în Oraşul de tăietori de frunze la câini!” Şi te-ai aştepta – că doar aşa vedem în filme – ca în cinci secunde să te afli în locul cu pricina. Ferească Domnul să-ţi meargă mintea mai repede decât mâinile! Cu alte cuvinte, Doamne fereşte s-apuci să-i dai comanda înainte s-apuci să tragi nădragii pe tine! Nu vrem să ştim ce s-ar putea întâmpla dacă locul cu pricina ar fi o sală de reuniune la nivel înalt. Sau o adunare de cuconeturi simandicoase şi leşinăcioase. Parcă tot mai bine era cu birjarul care, chiar dacă întindea mâna după bacşiş, măcar te aştepta să-ţi pui şi floarea la butonieră. Eh! Dar asta cu teleportarea instantanee e doar în filme. În realitate, idiotul naibii (idiot, idiot, da’ perfect!), zic de ordinator (sau mai pe englezeşte computer), în loc să facă repede ce i-ai spus, că doar te grăbeşti şi n-ai timp de conversaţie, îţi pune o mie de întrebări. Te chestionează de coordonate, de longitudine, latitudine şi alte nimicuri exprimate în grade, pentru ca, în final, să te înştiinţeze impasibil că Oraşul de tăietori de frunză la câini nu mai există demult. Că, de fapt, a existat cândva, pe vremea când românii, iar nu ţiganii, populau acest teritoriu, dar că, de fapt, nici măcar nu fusese un oraş propriu-zis, ci doar o zonă bine delimitată dintr-un oraş, fostă capitală a ţării (a cărei denumire – Bucureşti – semăna întrucâtva cu denumirea actualei capitale – Bărbuleşti) şi care se numea Palatul Parlamentului. Care fusese populat de o mulţime de tăietori de frunze la câini, dar din care s-a cam ales praful, devenind între timp muzeu, în care se mai poate vedea o singură frunză (care nu fusese mâncată de câini, nici ăia n-au plăcut-o!) ce avusese rol dublu: acela de brand de ţară şi cel de acoperire a ruşinii. A cui ruşine? A cui o mai are. Pe-acolo, pe la Palatul Parlamentului, nu se prea poartă. La Guvern, nici atât!
Of, dragi cititori! Iar am luat-o pe arătură! Am plecat de la (Oraşul de) Floci şi-am ajuns la frunză. Ce legătură are una cu alta? Păi are, deh! Dar vă las pe dumneavoastră să descoperiţi. Eu am vrut doar să vă spun că am fost până acolo. Dar pur şi simplu nu mă pot abţine să divaghez. O exista vreun tratament pentru asta? Gata! Am revenit. Am revenit din viitor şi de la visele cu ordinarul de ordinator care nu te duce nicăieri (parcă tot mai bună era casieriţa cam grea de cap; măcar pe aia o puteai convinge, cu vreo două zâmbete şi-o ciocolată, să-ţi dea bilet spre o destinaţie necunoscută, sau dispărută, sau... în fine).
Aşadar, sâmbătă, 04 iunie, maşina mea, bine împănată cu poeţi, şi-a oprit roţile dezumflate la situl arheologic din Oraşul de Floccuşi (e mai bine aşa?). Dobre ne spusese că acolo avea loc o manifestare în cadrul unui schimb cultural interetnic, sprijinită de Consiliul Judeţean Ialomiţa (sper să nu greşesc). Într-adevăr, când am ajuns, era în toi un dans popular olandez. Pe scena improvizată, se aflau, frumos îmbrăcate în costume populare olandeze (va să zică, bărbaţii în frac şi cu joben, nu cu iţari şi opinci) persoane de vârsta a treia. Vârsta a treia, vârsta a treia, dar energia, eleganţa şi bucuria cu care dansau nu păreau deloc să le trădeze anii. Oricum, pe mine mă scoate din sărite clasificarea asta pe vârste. Sunt unii oameni care se nasc bătrâni, iar alţii care ajung, tineri, la 90 de ani. În faţa acestora din urmă, dau cu jobenul de pământ (mă rog, aveam o şapcă, dar nu se pune).
Am asistat puţin la spectacol, timp în care soarele ne-a cam bătut în cap (dacă mai era nevoie!), apoi am privit macheta a ceea ce fusese cândva Oraşul de Floci, ascultând explicaţiile unei doamne muzeograf, presupun. Iniţiativa acestei manifestări cultural-istorice ni s-a părut lăudabilă, o salutăm şi îi dorim viaţă lungă. Ştim că nu se face primăvară cu o floare, dar, totodată, mai ştim că nici nu putem sta cu mâinile în sân, aşteptând ca alţii să ne promoveze. Am mers, apoi, să vedem o parte dintre vestigiile arheologice scoase la iveală (se pare că nici 20% n-au fost descoperite) de către neobosiţii arheologi. Despre munca de Sisif a acestor pasionaţi de trecut am aflat câte ceva în data de 15 ianuarie a acestui an, când am participat la Ziua Naţională a României, la Muzeul Judeţean. Cei care sunt interesaţi de mai multe amănunte privind Oraşul de Floci, se pot interesa (lăsându-l la o parte pe domnul Google care le ştie pe toate, iar uneori le ştie prost), la Muzeul Judeţean şi/ sau la domnul profesor de istorie Vitalie Buzu care s-a documentat pe această temă. Îi felicităm pe domnii şi pe doamnele arheologi şi muzeografi care, de multe ori, duc o luptă cu morile de vânt pentru a-şi putea exercita, aşa cum se cuvine, profesia. Se pare totuşi că, în cazul judeţului nostru, domniile lor au găsit înţelegerea şi sprijinul necesare. Cinste celor care au înţeles că un popor nu poate exista fără trecut, că, de fapt, prezentul este un copac ce-şi are rădăcinile în trecut şi ramurile tinere în viitor. Cinste mie că v-am ameţit plimbându-vă între timpuri – trecute, prezente şi viitoare – de nu mai ştiu nici eu unde mă aflu. Cinste dumneavoastră, dacă aţi reuşit să nu mă înjuraţi până acum!
Protagoniştii acestui Cenaclu au fost, cu excepţia mea (un fel de martie în Post, care nu poate lipsi), binecunoscuţii Codrin, Dobre şi Teoharie (Costel se pare că n-a mai ieşit din bălării). Am avut şi un protagonist mai nou (deşi mai vechi membru al Asociaţiei Culturale Helis), poet şi el, tânărul student teolog Romeo Aurelian Ilie. Care, dacă tot era în sesiune (de examene, nu parlamentară), ce s-a gândit? Decât să stea cu nasul în Dogmatică, mai bine să şi-l gâdile cu ceva aer de stână (Sper să nu citească şi profesorii lui!). Mai dă-o-ncolo de carte, Romeo! Patristica şi Dreptul Canonic nu-ţi vor fi de niciun folos când vor veni babele să te întrebe câte bomboane să pună pe colivă. Câte pe latura mare a Crucii, câte pe a mică? Bomboane mari, sau bomboane mici? De ciocolată, sau de mentă? Sau dacă aghiazma se ia înainte sau după anafură. Că ambele se iau pe nemâncate şi pe nebăute. Ori, dacă iei anafura, se cheamă că deja ai mâncat, dacă bei aghiazma, se cheamă c-ai băut. Oricum, orice le-ai spune, tot nu-i corect, că ele ştiu mai bine. Vezi că nu te-a învăţat nimic la şcoala-aia? Poţi să fii student eminent şi să-ţi iei Diploma cu Magna Cum Laude; ’Geaba! Dacă nu ştii că, atunci când se scoate mortul din casă, trebuie acoperite oglinzile, apoi să spargi o cană goală (nu se menţionează în capul cui), să nu ieşi nici mort – pardon! nici viu - înaintea mortului şi altele asemenea. Ai să tot „şlefuieşti” la unghii, Romică, pân-o să-ţi descoperi veleităţi de manichiuristă; şi-ai să tot visezi la babe, pân-ai să zici ca ele. Ei, lasă că trece şi asta! Dar aia cu (ne)învăţatul să nu mi-o iei în serios! Vezi, c-am glumit! Eu, din trei vorbe, abia dacă spun una demnă de luat în seamă. Tu pune mâna şi-nvaţă – cu babe sau fără babe – dacă nu vrei s-ajungi cioban ca Florin! L-ai văzut ce frumos era îmbrăcat? Ziceai că-şi exersaseră mâna pe el vreo şapte pictori dadaişti. Parcă tot mai bine e-n reverendă, nu?
Pe cei care citiţi, de asemenea, vă rog să nu mă luaţi în serios cu sfaturile mele „deştepte”. Romeo e un student conştiincios, care n-are nevoie de îndemnurile mele la învăţătură. Pe deasupra, îl obsedează ideea, şi se tot scuza, că n-are la activ toate lecturile „dinozaurilor”. I-am spus să stea liniştit. Eu, la 23 de ani (vârsta lui de acum), abia dacă ştiam cum mă cheamă (între timp, am uitat până şi asta, dovadă că mi-am stâlcit numele din Dănilă în Dalian). Aşa că doar eu mai lipseam să-i dau sfaturi. Că ceilaţi confraţi ai mei l-au umplut. Doar Dobre ce-i mai lua apărarea, zicându-le să-l lase în pace că nu s-a născut ieri şi ştie prea bine ce are de făcut. Asta până în momentul când a găsit şi el nişte sfaturi de dat. Romeo, cuminţel, tăcea, zâmbea şi asculta. Eu, la un moment dat, n-am mai rezistat şi le-am zis: „Sfătuiţi-l cât mai puteţi, că peste puţină vreme o să-i pupaţi mâna!” S-a făcut deodată linişte. S-au uitat la mine de parcă ar fi vrut să întrebe: „Cine, eeeuuuu?”, dar n-a scos unul un cuvânt. Pesemne şi-au dat seama că aveam dreptate. Doar că lor nu le fuge gândul între planurile temporale atât de uşor. În schimb, imaginaţia mea zglobie nu s-a putut abţine să-i vadă pe „dinozauri” sărutând, respectuos, mâna lui Romeo şi adresându-i-se cu binecunoscuta formulă: „Sărut mâna, Părinte!” Iar am fugit în viitor! La loc comanda!
După incursiunea printre vestigii isterice, ăstea... istorice, ne-am îndreptat paşii (mai bine zis roţile) către stână. Florin ne-a întâmpinat, ca de obicei, voios, împreună cu liota de câini. Bineînţeles că n-a mai stat nimeni să-i numere. Când am intrat în casă, ne-a întâmpinat un domn care, atunci când mi-a întins mâna (mi-a întins-o de mi-a lungit-o cu vreo doi centimetri), s-a prezentat: „Tot Dobre”. Eu mă întrebam în gând: „Oare Tot (sau Toth) o fi numele sau prenumele?” După care am realizat că omul citise cronica anterioară în care eu pomeneam de cei trei Dobre: scriitorul, maiorul şi concediatul. Până acum, nu cunoscusem şi un general cu acest nume. Dar sosise momentul. Am aflat (după ce a plecat) că domnul care se prezentase atât de modest „Tot Dobre” este G-ral de Aviaţie Constantin Dobre, Comandantul U.M. de Aviaţie de la Bărăganu. Ştiam că Aviaţia e o Armă de elită, dar uitasem între timp. Domnul general mi-a adus aminte de aceasta, prin personalitatea Domniei Sale care se recomandă singură. Se întâmplă rar să simţi cum îţi creşte inteligenţa, aşa cum nu simţi că îţi creşte părul. Şi totuşi, domnul Tot Dobre, pardon! Constantin Dobre este una dintre acele persoane atât de inteligente şi culte, încât simţi si tu – instantaneu – cum îţi creşte IQ-ul, numai prin simplul fapt că le stai în preajmă. Domnul general mi-a amintit de alte două persoane deosebite pe care le-am cunoscut şi care şi-au pus inteligenţa şi calităţile în slujba Unităţii Militare de la Bărăganu: Lt. Colonel Petre Dumitrache (fie-i țărâna uşoară!), unchiul meu, şi Comandor Aviator (r) Mihai Batog-Bujeniţă, actualmente stabilit la Iaşi, totodată scriitor, în opinia mea cel mai bun scriitor umorist al României la ora actuală. Nu ştiu dacă toţi aviatorii sunt aşa, dar ceea ce am cunoscut îmi e de ajuns ca să exclam: „Jos pălăria, Aviaţie Română!” Atenţie! Am spus jos pălăria, nu jos avioanele!
Mulţumim domnului Comandant pentru prezenţa încântătoare şi pentru faptul că a fost blând şi n-a făcut instrucţie cu noi. Deşi, hm... poate n-ar fi stricat. Spun asta deoarece ne-am dovedit indisciplinaţi la capitolul creaţie. Păi nu zisesem eu că le-am propus temă de casă, că tema era „Peşte, pescar, etc.”? Cred că şi dumneavoastră – care nu sunteţi direct interesaţi – aţi ţinut minte. Doar prietenii mei, drăguţii, s-au scuzat ca nişte elevi chiulangii: „Am uitat, doamna profesoară!” Să-i pupe mama! Adică nu stai să vezi că n-am avut inspiraţie, n-am avut timp, n-am avut peşte... ă... ăsta... pix, hârtie, etc. Am uitat! Alooo! Deşteptarea! Primul care a recunoscut c-a uitat a fost domnul profesor Codrin. Bag de seamă că procesul de învăţare nu decurge numai dinspre profesor către elev, ci şi invers. Lasă, bre, se întâmplă şi pe la case mai mari. Cum ar fi pe la casa Ministrului Învăţământului (mai corect ar fi fost pluralul: miniştri) care şi el, săracul, mai uită să verifice oamenii care ar trebui să verifice corectitudinea subiectelor de la Bacalaureat sau alte examene de care depinde viitorul copiilor noştri. Iar viitorul? Înapoi la prezent! Sau mai bine zis la trecut, căci Cenaclul din 04 iunie a devenit deja istorie.
Ca de obicei, am făcut ceva lectură. S-a citit din cartea lui Virgil Diaconu (un poet piteştean deja consacrat) numită „Opium”. După cum vedeţi, noi citim numai din cărţi cu nume d-astea... alcoolice şi stupefiante. Poeziile lui Virgil Diaconu au încântat, cum era şi firesc, întrucât este un poet în adevăratul sens al cuvântului. Pe iubitorii de poezie îi sfătuiesc să-i caute cărţile. Şi pe tine, Romică! Glumesc! Întrucât n-am altă cale de comunicare cu tine în afară de porumbelul călător „Helis” (că doar suntem în era înaltei tehnologii, ce internetul nostru!), te anunţ că ţi-am făcut rost de carte (deocamdată am promisiunea, dar cartea va ajunge la mine curând). Mă rog, aici iar intervine o chestie de trecut-prezent-viitor. Când tu vei citi, cartea posibil va fi fost ajunsă la mine. S-ar putea să o şi primeşti, cu tot cu dedicaţie, dacă eşti cuminte şi-ţi iei toate examenele cu 10. (Acum Romeo mă va întreba: „Auzi, dar tu câte sesiuni le-ai trecut cu 10 la toate materiile?” Îi voi răspunde: pe toate. Ce, minciuna nu-i tot vorbă?) Dacă nu, la babe cu tine! Atunci să vezi examene! Ai să-i regreţi pe profesorii din facultate. Ei, hai, nu mai plânge! Îţi accept şi-un 9. La materia aia care vă învaţă câte bomboane se pun pe colivă. Cum, nu există? Atunci norocul tău! O să fii zecist.
Am lecturat apoi, la solicitarea lui Dobre, un capitol din cartea mea „Scrisori netrimise”, apărută de curând şi lansată ieri la Cercul Militar Constanţa. Domnule, au dreptate cei care spun că nu există trecut şi viitor, că totul se petrece în prezent. Deştepţii planetei demonstrează asta cu interminabile calcule matematice. Eu, în schimb, am o metodă mult mai simplă de-a ajunge la acelaşi rezultat. Care va să zică, în momentul când eu făceam lectura cărţii la Maltezi, „ieri” constituia viitorul. În timp ce scriu, e deja trecutul. Când veţi citi dumneavostră, va fi un trecut ceva mai îndepărtat. Şi, ca să nu ne mai complicăm, le îngrămădim pe toate sub denumirea de prezent. Bine? Noh! Ce nevoie avem de integrale şi derivate? Quod erat demonstrandum.
Dacă tot n-am adus peştele, mai bine zis nu l-am făcut personaj literar, am improvizat pe temele aiurite date de Florin. Na, că le-am uitat! (Ce se bucură acum prietenii mei şi ce şi-or mai râde în barbă!) Ei, dar de una tot mi-am adus aminte: Păcatul originar. Ei poftim! Să fii evă şi să trebuiască să le faci faţă la atâţia adami, misogini, cum altfel, şi care dau vina pe tine că le-a stat mărul în gât. Sta-le-ar inspiraţia! (adică să stea, să nu fugă, atunci când, din an în Paşte, se întâmplă să vină). Când eşti femeie, singură între atâţia bărbaţi, n-ai decât o şansă să scapi nemâncată cu fulgi cu tot: să le măguleşti orgoliul. Astfel că, la această temă, am scris doar atât: „Ce-ai avut, Doamne, cu bietul Adam? După ce că i-ai luat o coastă, să faci din ea o scorpie (la care bunul meu prieten Codrin n-a ratat momentul, zicând: „Fără referiri autobiografice!”), i-ai mai pus şi-un măr în gât!” Am vrut să adaug : „şi-un smoc de câlţi în cap şi unul în loc de inimă”, dar m-am oprit la timp. Norocul meu! Şi-al dumneavoastră, altfel nu mai citeaţi această cronică.
În ce priveşte a doua temă, ca să scap de ruşinea de a fi considerată uitucă, l-am sunat repede pe Florin, să mi-o spună. Tot ce mai ştiu e că era una cu multe şi alambicate cuvinte, în genul expresiilor folosite în scenetele cu regretatul Toma Caragiu: „Incongruenţa fenomenologică şi introspectiv cromatică. Demitizarea exhaustivă şi relaţional caducă”. Îl aşteptam şi pe Florin să-mi debiteze ceva gen: Epistemologia simptomatică a alegoriei rectangulare şi nonredundante a batracienilor hermafrodiţi în bildungsromanul contemporan. Răspunsul lui Florin a fost mult mai complicat. Bănuiţi care? „Am uitat”. Ai uitat, Florinicăăă, Alzheimerul mă-sii cu cine l-a inventat! Şi eu ce mă fac acum? Or să râdă ăştia de mine c-am râs de ei şi m-a ajuns! Zice: „Lasă că mă duc la stână – acum sunt la Feteşti – mă uit pe foi şi îţi spun.” Vedeţi? De-aceea scriem noi, scriitorii. Ca să nu uităm!
Să nu uităm, dragi prieteni! Căci bine spunea Nicolae Iorga: „Cine uită, nu merită”. Iar eu îl voi completa: „Adevărat, coane Iorgule, cine uită, nu merită; dar mai are o şansă: să sune un prieten. Şi să-l întrebe.” Dar ce te faci când şi acesta a uitat? Răspunsul daţi-vi-l singuri! Eu nu deţin răspunsuri, nici judecăţi de valoare, nici adevăruri incontestabile. Am doar o sumedenie de întrebări. Dar vi le voi pune cu altă ocazie.
A dumneavoastră stresantă, uitucă şi fără merite,
Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 11 iunie 2011
(Publicat în Revista „Helis”, iunie-iulie 2011)
Foto: Gheorghe Dobre
Dans olandez în situl arheologic de la Orașul de Floci
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu