Despre muzică, să tăcem

 Festivalul "Ionel Perlea" 2011, cumva... mai altfel

Despre muzică, nu ştiu să scriu. Nici să vorbesc. Aşa cum nu poţi scrie şi nici vorbi, convingător, despre dragoste. Iubirea o simţi sau n-o simţi. O transmiţi sau n-o transmiţi. Toate bibliotecile omenirii, cu multitudinea de pagini despre iubire (unele de-a dreptul superbe, adevărate capodopere) nu valorează cât o singură privire de la cel drag şi nu pot transmite cu aceeaşi intensitate fiorul pe care-l simţi la simpla atingere a unei mâini. Aşa mi se pare că e şi cu muzica. Muzica se ascultă, se trăieşte. Ca şi dragostea.

Simpatica şi inimoasa Directoare a Centrului Cultural „Ionel Perlea”, doamna Doina Roşca, m-a rugat să scriu despre recent încheiatul Festival de lieduri „Ionel Perlea”. Cumva „mai altfel”. Zice: „Cronica o fac eu, cu evenimente, cu participare, cu fotografii şi tot ce trebuie. Dar tu să scrii ceva în felul tău, că tare-mi place!” Poţi să refuzi o astfel de invitaţie? Vorba unui autor: „Ce drag îmi este/ cel care mă laudă - / ştiu că-i obiectiv” (Jules Cohn Botea, autor de haiku şi senryu). Aşa că îi voi lăsa ei partea „tehnică”, eu înşirând aici doar... simple gânduri. Ceva mai... altfel.

Vineri. Îmi căşună că sunt singurul neiniţiat din sală. Nu contează, important e să-mi placă. Lume destul de puţină, parcă rătăcită în alt timp. Recunosc două chipuri pe care le ştiu de la Biserică: o tânără (foarte tânără, probabil elevă de liceu) şi o doamnă în vârstă. Nu ne cunoaştem (nu ştim una despre cealaltă cine suntem, cum ne numim), dar ne recunoaştem. Şi ne zâmbim. Îmi zornăie-n minte: „Singurătatea în trei ipostaze”. Pe doamna în vârstă o înţeleg. Chiar şi pe mine mă înţeleg până la un punct. Pe aia mică, în schimb, îmi vine s-o iau la palme. Ce cauţi tu, singură, la festival? Apoi îmi dau seama că sunt absurdă. Cu cine să fi venit? Colegii de vârsta ei se duc prin baruri şi discoteci. Brusc, mă-ntristez, întrebându-mă dacă nu cumva există oameni predestinaţi singurătăţii. Mă detaşez de gânduri şi las muzica să mă învăluie. O lacrimă se furişează pe la colţul ochiului.

Concurenţii sunt superbi. Atâta frumuseţe, atât talent, atâta distincţie, eleganţă şi bun gust adunate laolaltă! Dublate, presupun, de multă muncă şi seriozitate. Ascultându-i şi privindu-i, mă întreb câţi dintre ei vor ajunge, în această lume pragmatică şi cu un sistem de valori răsturnat, să nu regrete niciodată că au apucat acest drum. Mai merită arta atâtea sacrificii? Văzându-le sclipirile din priviri, îmi răspund că da, merită.

Sâmbătă. La Mănăstire, Concert de muzică sacră, susţinut de Corala „Sfântul Mare Mucenic Mina” a Protoieriei Slobozia, condusă de Părintele Dirijor Pc Pr Cătălin Stanciu, înfiinţată din iniţiativa Părintelui Protoiereu al Sloboziei, Pc Pr Dumitru Drăghici, cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor. Cântată de Preoţi, muzica sacră pare şi mai... sacră. Ascultându-i (nu pentru prima oară), mă răscoleşte un gând: dacă, într-o zi, Dumnezeu ar decreta „Neisprăviţilor, de mâine nu mai aveţi dreptul decât la o singură artă!”, dar, în marea Lui bunătate, ne-ar da dreptul să ne alegem, fiecare, singura artă la care să putem avea acces, eu aş alege, fără să stau pe gânduri, muzica. Corala Protoieriei, prin prestaţia de înaltă clasă, a convins personalităţile prezente, în asemenea măsură încât, de la anul, Festivalul va avea două zile în plus, dedicate muzicii sacre. Felicitări Preşedintelui Festivalului, prof. dr. Grigore Constantinescu, care a făcut propunerea, şi domnului Silvian Ciupercă, Preşedintele Consiliului Judeţean, care a acceptat-o pe loc. Dar mai ales preoţilor şi teologilor interpreţi!

Concertul a avut şi două invitate speciale: mezzo-soprana Ana Rusu şi soprana Bianca Manoleanu, care au încântat audienţa. Dintre toate personalităţile muzicale de certă valoare prezente la Festival, Ana Rusu mi s-a lipit de suflet, nu doar pentru vocea sa, cât mai ales prin prezenţa încântătoare. Zâmbea aproape tot timpul, chiar şi mie mi-a zâmbit de câteva ori, aşa, fără motiv, de parcă ne ştiam de când lumea. Ce mult admir la un om, atunci când, odată ajuns „mare”, ştie să se aplece către cel mic! Cu simplitate şi chiar cu... căldură. De fapt, se pare că adevărata unitate de măsură a măreţiei este aceasta, iar nu aerele, fumurile şi alte chestii expirate de care-i plină lumea. Îmi vine în minte o poveste, pare-se adevărată, despre un general din al II-lea război mondial (ce păcat că nu i-am reţinut numele!). Se spune că, într-o noapte întunecată, generalul în cauză nimerise în tranşee, printre soldaţi. La un moment dat, acesta îşi aprinde o ţigară. Soldatul de alături, crezând că vorbeşte cu unul ca el, i se adresează răstit: „Stinge, dobitocule, ţigara, că ne reperează ăştia şi ne omoară pe toţi!” Generalul, dându-şi seama de greşeala de începător pe care o făcuse şi de faptul că soldatul avea dreptate, a stins imediat ţigara, cerându-şi scuze, şi şi-a continuat conversaţia cu acesta. Când, la lumina dimineţii, soldatul i-a văzut însemnele de pe epoleţi, dându-şi seama cui s-a adresat atât de necuviincios, a început să transpire, să schimbe culorile mai ceva ca semaforul şi să bâiguie scuze, cu vocea tremurând. La care generalul i-a zâmbit, l-a bătut prieteneşte pe spate şi i s-a adresat: „Tinere, mulţumeşte Lui Dumnezeu că n-am fost caporal!”

După concertul de la Mănăstire, Festivalul a continuat la Centrul Cultural. În pauză, am întâlnit-o pe Doiniţa. Mă gândesc ce greu trebuie să fie să ai „în cârcă” un astfel de eveniment. M-aş fi oferit s-o ajut, dar nu prea ştiam cu ce, „competenţele” mele nefiind, presupun, la înălţimea momentului. Totuşi, măcar ceva muncă necalificată tot aş fi putut presta. Parcă ghicindu-mi gândul, ne roagă, pe mine şi pe Şerban Codrin să oferim noi florile celor care urma să susţină recitalurile. Am acceptat, bucuroasă că mă puteam face utilă, măcar astfel. Am convenit cu Şerban să ofere el flori doamnelor, iar eu domnilor. Iar în cazul în care cuplul de interpreţi sunt fie doi domni, fie două doamne, să ofere el la solist(ă), iar eu la pianist(ă), ca să nu ne trezim călcându-ne pe picioare. Nu că ne-ar displăcea să ne faultăm din când în când, dar nu era nici locul, nici momentul. Zis şi făcut. Sau mai mult zis, decât făcut. Căci, la momentul încheierii primului recital, Şerban nu voia deloc să mă creadă că s-a terminat, că urmează aplauzele şi... florile. I-am făcut vânt către măsuţa cu buchete, dar cum se mişca neconvins, cu încetinitorul, iar aplauzele erau pe sfârşite şi interpreţii gata să-şi ia tălpăşiţa, l-am depăşit, neregulamentar, pe partea dreaptă, am înhăţat un buchet de flori, l-am aşteptat ce l-am aşteptat, să meargă el întâi, la solistă, care, la rândul ei, îl aşteptase ce-l aşteptase dar, văzând că nu-i rost de nicio bălărie, întrucât momentul devenise jenant, s-a retras în culise. În timpul acesta, ne-am intersectat drumurile, iar eu, în loc să mă orientez să-i dau ei florile (aşi! La mine, în fişa postului, atât scria: pianist), apoi să văd eu ce-oi face cu pianistul, îi zâmbesc, ca toanta, ridicând din umeri (Asta e, madamme, n-aţi avut noroc azi la flori! Încercaţi la Loto!), îmi aştept pianistul să-şi adune partiturile, apoi îi trântesc cu năduf florile-n braţe. Bine că nu i le-am dat în cap! Am plecat nervoasă şi cu groază să mă uit în urmă, să văd ce se mai întâmplă. Doar pe la o vreme, când am îndrăznit să ridic privirea, am văzut solista revenită la aplauze şi cu flori în braţe. Când Şerban a revenit la loc, i-am servit nişte „înalte” ce depăşeau limita de decibeli admisă, ameninţându-l că nu mai dau florile cu el, dacă ne mai facem, astfel, de râs. Ameninţare ce a avut efectul scontat, întrucât, în cele din urmă, Şerban s-a dovedit un „băiat de flori” exemplar. Ba încă, a doua zi, a împărţit singur la zâmbete şi la flori, cu o dexteritate de invidiat, la toţi interpreţii. N-am văzut decât vreo doi plecând cu braţele goale. (Glumesc!). După ce m-am enervat, am trăznit şi tunat, mi-a venit să râd, gândindu-mă că nu m-am schimbat prea mult faţă de fetiţa din clasa I care interpreta rolul Albei-ca-Zăpada. Atât am plâns şi m-am jelit că nu vreau să fie Nicuşor prinţul (nu ştiu ce nu-mi convenea la el, mi se părea că nu interpretează bine), că draga mea doamnă învăţătoare, în loc să-mi tragă două după ceafă, a schimbat distribuţia, punându-l pe Nicuşor în rolul vânătorului şi aducându-mi prinţ pe „alesul” meu. Eh, te pui cu primadonele! Acum, la festival, o scăpasem din ochi pe Doiniţa, altfel cred că aş fi revendicat imperativ alt... florar.

Duminică. Gala Laureaţilor. M-am bucurat enorm să aflu, văzând clasamentul, că, deşi neştiutoare în ale muzicii, preferinţele mele picaseră foarte aproape de cele ale juriului. Asta m-a ridicat în ochii mei. În curând, o să mă cred privighetoare.

Festivalul s-a încheiat într-o notă veselă, cu un lied prezentat în premieră, pe muzica lui Theodor Grigoriu şi versurile... unui zugrav de biserici. Nu-i nicio glumă, chiar aşa se şi numeşte, „Poemul unui zugrav de biserici”. Sărmanul, la vremea când scria o listă justificativă de cheltuieli, numai la poezie nu s-a gândit! Şi totuşi, e mai mult decât poezie, e... comedie! Iată povestea: În 1831, zugravul Marin Todosie a refăcut pictura Bisericii „Sf. Mina” din Craiova. Pentru a-şi justifica cheltuielile şi plata cuvenită, el a prezentat lista lucrărilor executate. Lista are 14 puncte, voi spicui aici doar câteva, cu menţiunea că toate sunt la fel de... mortale. Iată ce scrie zugravul Marin Todosie, în încercarea de a fi cât mai convingător cu „gardienii” de la contabilitate: „Am pus coadă nouă cocoşului lui Sf. Petru şi i-am îndreptat coada. Am legat pe cruce pe tâlharul din dreapta şi i-am pus un deget nou. Am pus o aripă Arhanghelului Gavriil. Am spălat pe servitoarea lui Caiafa şi i-am pus roşu pe obraz. Am reînnoit cerul, am adăugat două stele şi am curăţat luna. Am reparat haina Sf. Anton şi i-am pus doi nasturi la antireu. Am smolit corabia lui Noe şi i-am pus un petic la fund” (cui, corabiei, sau lui Noe?)

Eu, în schimb, cum nu mă pricep să pun nici cozi, nici degete, nici aripi, nici petice la fund, am pus punct aici, nu înainte de a felicita organizatorii, truditorii şi susţinătorii acestui festival, precum şi pe toţi participanţii, mulţumindu-le pentru trei zile în care parcă m-am aflat mai aproape de cer decât de pământ.

În rest, despre muzică, să tăcem... Sau, vorba lui Hamlet, „Restul e tăcere”.

Slobozia, 13 mai 2011

(Publicat în revista "Helis", mai 2011)