Scrisori netrimise (17)

       Se apropia ziua în care trebuia să mă întorc în ţară şi deja începusem, cu o apăsare crescândă, să număr zilele, când vestea a venit ca un trăznet într-o seară. Întorcându-se de la lucru, fără a saluta mai întâi, Mihnea mi-a spus direct:

-         Mâine dimineaţă trebuie să pleci. Nae are mulţi clienţi de dus şi de adus şi abia ţi-a făcut loc în maşină pentru mâine.

Nu mai ştiu ce făceam în clipa aceea, la ce mă gândisem cu câteva momente înainte sau în ce culori mi se arătase lumea până atunci. N-am scos un sunet, n-am mai putut nici să clipesc; căpătasem o înţepeneală de gheaţă, contrar tumultului interior pe care-l simţeam. Mi-am amintit de acel tsunami care devastase coasta Indoneziei cu câteva zile înainte. Mi-am zis că nici oamenii aceia nu fuseseră pregătiţi pentru ce avea să se întâmple, că şi pe ei valul îi luase pe „nepusă masă”, iar consecinţele fuseseră mult, mult mai devastatoare. Că ceea ce mi se întâmplă mie e „floare la ureche” pe lângă tragedia unora care trecuseră prin aşa ceva: părinţi despărţiţi de copii, oameni rămaşi fără case, fără tot ce agonisiseră în lupta de zi cu zi. Pentru a-mi îndulci situaţia în proprii mei ochi, am încercat să rememorez acele imagini cutremurătoare văzute la televizor, dar, în clipa aceea, n-au reuşit să mă mişte mai mult decât mişcă furnica o rădăcină de copac. „Tsunami”-ul meu era mult mai devastator şi mai aducător de nefericire. Trebuie să pleci mâine… trebuie să pleci mâine…

Ca să nu rămân stană de piatră pentru totdeauna, am început să mă mişc, haotic la început, apoi din ce în ce mai ordonat, cu scopul de a-mi face bagajul. Îmi simţeam mişcările greoaie şi lente, de parcă ar fi fost transmise în reluare. Umblam cu fiecare lucru aşa cum trebuie să umbli cu o operă de artă proaspăt restaurată. Mihnea îmi mai dădea câte ceva la mână. Devenisem sau eram pe cale de a deveni paranoică, privind strâmb chiar şi acest ajutor pe care se străduia, stângaci, să mi-l ofere. „Vrea să scape de mine mai repede.” „Vrea să fie sigur că nu-mi las vreun lucru, să n-am pretext să mă întorc după el.”

          Nu vorbeam. Ce să-ţi spui în câteva ore rămase? Cum mai dispreţuim timpul! Îmi veneau în minte atâtea ore şi ore şi ore pierdute fără rost de-a lungul vremii. Aş fi dat orice să-mi pot aduna orele irosite, să le adaug scurtului timp care-mi mai rămăsese de petrecut cu Mihnea. Dar oare aş fi ştiut ce să fac cu ele? Timpul, când îl ai, ca şi dragostea, ca şi orice, nu-l preţuieşti la adevărata valoare.

A venit cu repeziciune dimineata. Nu putusem să dorm. Nici Mihnea. Doar ne-am foit, dar nu ne-am spus nimic. Auzisem şi cocoşul vecinilor, de care făcusem haz în nopţile anterioare când ne prindea ora 4 râzând, povestind sau ţinându-ne în braţe. Parcă şi cocoşul cânta astăzi altfel.

La 6, Mihnea s-a dat jos din pat, ca de obicei. Peste o oră a plecat la lucru. Nae urma să vină în jur de 9. Nu-mi puteam alunga din minte întrebarea de ce Mihnea n-a putut măcar astăzi să mai rămână două ore, până plecam. Dar nu l-am întrebat. Ar fi sunat ca un reproş. Cine are nevoie de reproşuri? În schimb, lipsa acestui gest din partea lui m-a durut mai tare decât despărţirea însăşi. Ne-am luat „La revedere” în grabă, l-am simţit preocupat să plece mai repede („Trebuie s-apară Battista să mă ia!”). Rămăsesem rezemată de tocul uşii, cu mâinile în buzunarele halatului portocaliu şi sufletul suspendat de o întrebare: „Când ne vom mai vedea?”

Înainte ca Mihnea să-mi întoarcă spatele, am prins glas şi am reuşit să i-o adresez, timid. Mi-a răspuns printr-o ridicare din umeri. Aş fi preferat ca răspunsul să fi fost „Niciodată”. O ridicare din umeri înseamnă că nu ştii, dar nici nu te interesează.

Am rămas multă vreme privind în urmă. Aveam senzaţia ciudată că mă văd pe mine, de undeva de sus. Îmi devenisem exterioară mie însămi şi nu puteam scăpa de gândul straniu că n-o cunosc pe tipa care rezema uşa, cu mâinile în buzunare şi cu privirea „baleind” pe stradă în căutarea unui „ceva”. M-am văzut apoi dată la o parte de Nina şi poftită la măsuţa din curte pe care aşezase cafeaua.

E ciudat cum, în momentele de răscruce ale vieţii, ne „lipim” mintea de lucruri fără absolut nicio însemnătate. Îmi amintesc că farfurioara de sub ceaşca de cafea era albă cu dungă verde, un pic ciobită într-o parte, cam în dreptul locului în care venea codiţa ceştii. Încercam să trasez o dreaptă imaginară, între punctul cel mai de sus al cozii şi punctul acela minuscul de pe farfurie din care sărise materialul. Nu-mi reuşea deloc dreapta aia, tot aveam tendinţa să o curbez. Înnebunisem? Unele dureri par atât de greu suportabile, încât le-ai înlocui cu orice. Fie şi cu o dreaptă care nu e deloc dreaptă. Pe Nina am simţit-o privindu-mă cu milă. Vorbea, dar n-o ascultam. După ce-am dat pace farfurioarei şi ceştii de cafea, am făcut o pasiune pentru un punct de pe unghia inelarului mâinii drepte a Ninei, punct din care îi sărise oja lilá. Chiar nimic nu-i perfect? Totul trebuie să fie ciobit, sărit, curb, frânt? După ce mi-a dispărut pasiunea pentru oja sărită a Ninei, mi-am îndreptat toată atenţia asupra pietricelelor cu care era pavată grădina. Erau pietre mici, albe şi gri, un tot pestriţ, cum e şi viaţa. Când eram copil, priveam fix o anumită piatră şi aşteptam o minune. Construiam o lume imaginară în jurul unei pietre şi eram convinsă că, dacă o voi privi îndeajuns, se va deschide şi din ea vor răsări acele zâne şi acei feţi-frumoşi despre care citisem. Alteori, dintr-o piatră, făceam un castel strălucitor. În care bineînţeles  aş fi intrat dusă de Prinţul-cel-frumos pe calul lui alb. „Şi au trăit fericiţi împreună până la adânci bătrâneţi”… până la adânci bătrâneţi. Formula aceasta mă obsedase încă din copilărie, chiar dacă abia mai târziu am înţeles mirajul traiului împreună fericiţi până la adânci bătrâneţi. Abia mai târziu am înţeles, atunci când n-am mai ştiut sau n-am mai putut să fac dintr-o piatră castel şi dintr-un gând pe Prinţul-cel-frumos.

Acum, nu ştiu ce aşteptam de la pietrele din grădină. Cert e că, la un moment dat, am zărit ceva sclipind. M-am ridicat să văd ce este şi am aflat un inel. Un inel cu piatră. L-am arătat Ninei, dar mi-a spus că nu ştie al cui este şi mi-a propus să-l păstrez. L-am aruncat la loc. Cine l-a pierdut, să-l găsească. În scurtul timp al şederii mele în Italia, primisem două inele: unul de la Lola, altul de la „pietre”. Numai pe cel pe care mi l-am dorit nu-l primisem. Mai lasă, mai lasă-mi inelul… ce nu mi l-ai dat niciodată!

După ce am băut cafeaua şi am „conversat” cu Nina, am găsit energii nebănuite cu ajutorul cărora am reuşit să mă îmbrac. Nae trebuia să sosească. Până atunci, crezusem că nu sunt în stare să urăsc. Am aflat că da şi încă, în mod nedrept, pe cine nu trebuie. Toate frustrările, toate neîmplinirile mele legate de Mihnea le adunasem, le transformasem în ură pe care o revărsam, în gând, asupra lui Nae, vinovat, desigur, nu doar pentru că îndrăznise să se bage în viaţa mea, stricând, cinci zile mai devreme, ceea ce oricum avea să se strice, ci şi pentru faptul că lui Mihnea nici prin cap nu-i dăduse să îmi propună să-mi amân plecarea cu o săptămână, cu două, până când indispensabilul Nae ar fi avut iar maşina liberă.

Când mi-am luat bagajul, am mai aruncat o privire camerei. Văzusem, cândva, un film în care o femeie, împreună cu soţul ei, îşi câştigau traiul astfel: colindau lumea şi dădeau o reprezentaţie în care ea se aşeza ţintă, iar el arunca zeci de cuţite, trasând, astfel, conturul trupului ei. Pentru o clipă, m-am văzut ca fiind eu în locul aceleia. Doar că, pe mine, cuţitele mă nimereau.

Plecam. Şi nici măcar nu aflasem cine-i Lăcrămioara. Am aruncat o ultimă privire spre caiete şi o străfulgerare de gând m-a îndemnat să le iau. Aveam nevoie să termin lectura. Mai ales că Mihnea mă asigurase că, până la sfârşit, voi afla. Dar nu puteam face asta. Din păcate, buna-cuviinţă mi-e ca o haină, chiar şi în momentele de rătăcire a minţii.

Nu fusese rostită nicio vorbă, nici un definitiv „Adio!”, dar am ştiut (chiar nu ştiu cum, de unde am ştiut) că se terminase. Fără să înţeleg de ce, fără să am măcar o bănuială. Un fel de cunoaştere ca un deja-vu; nu ştii cum, unde, când ai mai trăit o situaţie, dar îţi e clar că ai mai trăit-o. Eu cred că o trăisem doar în spaimele mele. Şi aş fi crezut că nu e de-adevăratelea, dacă Nae nu s-ar fi înfiinţat, vesel nevoie mare, să mă scoată din rătăciri:

-         Da’ ce sunteţi aşa supărată? Ştiu că v-am stricat planurile plecând mai devreme, şi-mi pare rău. Dar aveţi toată viaţa înainte. O să vă tot duc şi-o să vă tot aduc, pân-oţi hotărî să v-adunaţi într-un loc. Eu abia aştept să vă iau banii. He, he, he!, încercase Nae să glumească.

Taci, să nu te trezeşti cu una peste ochi!

„Stricat planurile”! Aşa se cheamă la Nae când desparţi doi oameni care se iubesc.

Încă mai credeam că între Mihnea şi mine fusese iubire. Şi nu înţelegeam că, dacă ar fi fost aşa, nimic şi nimeni nu ne-ar fi putut despărţi. Şi că bietul Nae nu „stricase” nimic, pe principiul de bun-simţ că nu poţi strica ceea ce e dinainte stricat.

Când mi-am luat „La revedere” de la Nina, cu lacrimi în ochi (cred că a înţeles că lacrimile nu-i fuseseră adresate), mi-am luat adio şi de la o parte din suflet – fărâme rătăcind printre pietrele din grădină, dansând în jurul strălucitorului inel misterios. Inel, inel de aur…

Plecam. Şi, chiar dacă nimeni nu-mi spusese, am ştiut că nu mă voi întoarce niciodată.