Scrisori netrimise (18)

Drumul înapoi a fost un calvar. Nu datorită condiţiilor exterioare - destul de proaste – cât, mai ales, stării în care mă aflam. Cel mai greu a fost că trebuia să mimez normalitatea. Aş fi plâns, aş fi zăcut… în schimb trebuia să răspund politicos lui Nae la vreo întrebare, să o suport pe tipa de-alături, că tot ne înghesuiserăm în spate trei persoane. Ba vorbea prea tare la telefon, ba avea chef să doarmă, timp în care îşi mai sprijinea capul de mine sau îşi arunca vreo mână la-ntâmplare. Era tot o “ragazza” care semna condica pe autostradă, însă mult mai vulgară şi lipsită de bun simţ decât cea cu care venisem. Astfel că, la un moment dat, ajunsesem s-o regret pe Ligia. În plus, era şi de-o urâţenie rar întâlnită, amplificată de faptul că avea o impresie destul de bună despre sine. Îi tot spunea tipei de dincolo de ea tot soiul de poveşti grobiene. Încercase şi cu mine. I-am răspuns cu tăcere şi, la un moment dat, am închis ochii, prefăcându-mă că dorm. Motiv pentru ea să i se adreseze retoric celeilalte: “Da’ izmenita asta cine mai e? Nu-i şi ea tot o curvă ca noi? Doar că una cu mai puţină căutare după cum văd, că nu prea are cu ce se lăuda.” Bine zis. În mod normal, ar fi trebuit să mă supăr, dar nu mă mai atingea nimic. Sufletu-mi era deja plin de săgeţi, nu mai aveai unde să arunci un ac.

Odată ajunşi în B.M., cum Nae îşi încasase deja banii, nu l-a mai interesat soarta mea. M-a lăsat cu bagajul în mână pe o străduţă lăturalnică, lângă nişte tomberoane de gunoi, mi-a urat drum bun şi m-a sfătuit să iau un taxi până la gară, că el are altă treabă. Scăpase de „marfă”. Asta am ajuns unii pentru alţii – marfă de schimb.

Aş fi putut să-l sun pe Andrei, sau pe Dalia, dar n-aveam niciun chef să-i văd. Tot ce era legat de Mihnea aducea a cuţit răsucit în rană.

Nae nici măcar nu-mi spusese unde-i staţia de taxiuri, aşa că am luat-o pe jos, la-ntâmplare. Nu prea vedeam pe unde merg. La o vreme, traversând strada, am auzit nişte claxoane, frâne şi nelipsitele înjurături pentru astfel de ocazii. Probabil trecusem pe roşu. Nu ştiu cum ajunsesem la gară, cum mi-am luat bilet, cum m-am urcat în tren. Am avut doar un singur moment de „trezire” când m-am căutat după bani, pentru bilet. Vulgara – al cărei nume nu l-am reţinut – mă „operase” la poşetă. Nici prin cap nu-mi trecuse c-aş putea s-o supraveghez. Avusese şi timp (că de tupeu nu mă mir) să-mi scrie un bilet: „Ziii mersii că nu team lăsat lefteră”. Zic. „Şi nu mai fi aşa preţiuasă că vezi bine tot io îs mai deşteaptă.” Mda… ce să zic? Tâmpiţii ăia, la şcoală, nu ne-au învăţat să furăm. Doar să scriem corect. Şi tare-mi e că, oricât de caligrafic şi de gramatical aveam scrisul, n-aş fi convins-o pe casieră să-mi dea bilet doar caligrafiindu-i o cerere pe ghişeu. Ce-i drept, hoaţa fusese generoasă: îmi ajunseseră banii de bilet şi mi-au mai rămas chiar şi de-o sticlă cu apă. De cafea, nici vorbă. Tot drumul, adică 24 de ore, nu băusem cafea şi deja simţeam o durere cumplită în ceafă. Mai aveam de mers vreo 10 şi de aşteptat încă 3. Aşa că am hotărât să mă „distrez” cum nu mă mai distrasem niciodată.

N-am stat mult pe gânduri; am făcut ochii roată prin gară, apoi m-am dus la primul cerşetor şi m-am adresat direct:

-         N-ai să-mi dai şi mie bani de-o cafea? Atâta costă.

Dac-aş fi pocnit din degete în faţa lui şi aş fi făcut să coboare o navetă spaţială cu tot cu fiinţe extraterestre-n ea, ar fi fost, bietul om, mai puţin contrariat. S-a uitat lung la mine, de parcă n-ar fi-nţeles mesajul. Insist:

-         Cu tine vorbesc. Nu te uita la faptul că sunt bine-mbrăcată. Ştii, sunt o persoană destul de generoasă, de obicei împrăştii din mers bani celor ca tine. Acum… chiar nu mai am nici un leu. Vin de undeva, de departe, şi mi s-au furat toţi banii…

Acela, deodată se luminează, părând că-nţelege. Zice:

-         Hă, hă! Las’ că vă ştiu eu! Am şi eu un prieten, iote-l colo, îl vezi ce-nţolit e? Ăla, tot aşa, să duce la lume, face pe omu’ serios, le spune o poveste că vine de departe sau c-o are pă mă-sa-n spital şi i-a luat doctorii toţi banii, sau că i s-a furat geanta cu tot ce-avea-n ea… Hă, hă! Da-i ţine, ştii? Ce de-a fraieri! Dac-aş avea un rând de haine noi, aş face şi eu ca el… scoate mai mult ca mine. Da’ cu zdrenţele-astea, cin’ să mă creadă? Auzi, bre, da’ taman pă mine mă găsişi? Du-te şi matale la d-ăia mai pricopsiţi!

Sublim! Abia atunci am realizat că povestea mea, în faţa lui, nu diferea cu nimic de a prietenului său „profesionist”. Mi-am amintit că, nu doar o dată, mă abordaseră şi pe mine diverşi indivizi, aparent prezentabili, serioşi, cu tot soiul de poveşti. Şi culmea! Îi crezusem. Numai pe mine nu s-a găsit cineva să mă creadă. Ăsta-mi mai ţine şi teorii!

-         Lasă, mă, îi spun, să nu-ţi pară rău că n-ai haine mai acătării! Tu, spre deosebire de ăla, eşti un cerşetor cinstit. Orice-ai face-n viaţă şi orice-ai fi, trebuie să fii cinstit. Mă, cinstiiit, ai înţeleeees? Curvă de-ai fi, să fii una cinstită. Să nu-nşeli oamenii, să nu le spui că eşti una, şi tu alta să fii!

-         Da’ tu de ce spui?, mi-o trânteşte.

Ptiu! Fir-ai de rahat! Îmi bat gura degeaba cu tine. Ăsta mă făcea hoaţă, aia mă făcuse prostituată… dacă mai socializam mult, ajungeam să mă predau singură la Poliţie zicând că eu l-am împuşcat pe Kennedy.

Şi totuşi, cafeaua mea… Brusc, îmi vine o idee strălucită:

-         Măi omule, cum te cheamă?

-         Nu ştiu.

-         Ceee? Cum adică nu ştii? Pe tine cum te strigă?

-         Cine?

-         Nu ştiu. Lumea, acela, prietenul tău…

-         Mă strigă „băăă!”. Şi io tot aşa-l strig pe el.

-         Bine, zic (că, dacă nu zic aşa, o iau razna). Deci n-ai nume.

-         Nu.

-         Foarte bine. Ştii de ce e foarte bine? Pentru că poţi să-ţi spui cum vrei. Cum ai vrea să te cheme?

-         Andreea.

-         Îhm… dar de ce Andreea şi nu Andrei?

-         Fiindc-aşa vreau eu.

Logic. Bine, fie. N-am timp să negociez, că pierd trenul. Să te cheme Andrea, ca pe Andrea Boccelli.

-         OK. Uite, Andrea, ce vreau să-ţi propun. Tu ştii ce-i acela aur?

-         Nu.

Beton! Şi-ncep şi-i ţin teorii… tehnologia extragerii şi prelucrării aurului, îl plimb prin zăcămintele aurifere ale patriei, dac-ai şti ce greu se extrage, uneori pentr-un gram, trebuie să înlături o tonă de steril… ce-i acela? Nu contează… ceva aşa, nefolositor. Aurul se mai numeşte şi metal nobil, ştii de ce? Păi habar n-ai. Pentru că-i atât de grozav că nu-l atacă nici un produs chimic, cu excepţia apei regale, care va să zică un amestec de 3 la 1 de acid clorhidric cu azotic… aşa… apoi ca să faci din el o bijuterie, ştii ce-i aceea? Nu contează, ceva cam tot la fel de nefolositor, doar că mult mai scump… îţi trebuie o adevărată artă. Aurul e cu atât mai scump cu cât are mai multe karate… nu, nu vorbim de tehnica asiatică de apărare, urmăreşte-mă!

Proaspătul meu „fin” se cam plictisise, ba încă începuse să dea semne de iritare („Dă-te, bre, de-aici, nu vezi că nu-mi mai dă nimeni nimic, de când mă ţii de vorbă?”). Avea dreptate. Aşa că m-a convins să trec, în sfârşit, la subiect:

-         Andrea, uite asta! Îi arăt, mândră foc, brăţarea mea. E aur de 18 karate, e foarte scumpă, are vreo 10 grame… îţi propun să îţi dau brăţara mea în schimbul a doi lei amărâţi, de-o cafea, ce zici? M-ai fraierit, dar asta e…

Brăţara o aveam de la Mihnea, mi-o dăduse cadou de Crăciun. Îmi venise să leşin când am primit-o. Nu, nu de emoţie. Bijuteriile nu m-au impresionat niciodată prin strălucirea lor, ci prin ceea ce reprezintă. Simţisem o stare de rău, în primul rând, pentru că eu aşteptam inelul. În al doilea, pentru că cineva îmi băgase în cap o superstiţie, cum că „brăţară înseamnă despărţire”. Acum chiar eram bucuroasă să dau brăţara, căci nu, nu voiam să mă despart de Mihnea. Credeam, speram… nu mai ştiu exact ce simţeam.

          Andrea n-a părut defel că pice pe spate în faţa brăţării, cum nu picase nici în faţa înşiruirii fără rost pe care i-o făcusem mai-nainte. Îmi spun că trebuie să-mi adaptez limbajul la nivelul lui. Unul dintre profesorii de psihologie pe care i-am avut în facultate ne spusese că cea mai corectă definiţie a inteligenţei i se pare aceea că ar fi capacitatea de adaptare la mediu.

-         Andrea, ce-ţi place ţie mai mult şi mai mult? Dacă acum, ţi-aş da bani, ce ţi-ai cumpăra cu ei?

-         Ţigări.

-         Foarte bine. Adică nu e bine, dar mă rog… din cât câştigi într-o zi, câte pachete de ţigări poţi să-ţi cumperi?

-         Dacă am noroc, unul întreg.

-         Bun. Cu această brăţară, ţi-ai putea cumpăra o sută de pachete. Ce zici?

-         Dacă io pot să-mi cumpăr o sută de pachete de ţigări, tu nu poţi să-ţi cumperi cu ea o cafea?

M-a învins. Matematica lui comparativă s-a dovedit fără cusur. N-am mai avut chef să-i explic, stai să vezi, că nu mă pot duce c-o brăţară la cafenea, că aici, acum, n-am unde găsi o bijutierie să vând, etc… Brusc, n-am mai avut chef să explic nimănui nimic. Eu eram cea care avea nevoie de explicaţii. Şi nimeni nu se găsea să mi le dea.

De la călătoria aceea, am rămas cu un set de obiceiuri. Nu-mi mai pun niciodată toţi banii într-un singur loc. Nu mai plec cu de-alde Nae la drum, riscând să împart bancheta din spate cu hoaţe vulgare şi prostituate. Nu mai merg prin gări. Nu mai abordez cerşetori să le cer bani.

Un singur lucru n-am învăţat: să mă feresc de escroci sentimentali. În continuare, dau bani celor bine îmbrăcaţi care mă abordează cu poveşti. Acum ştiu că aceia mint, că o fac cu scop precis de a stoarce bani de la fraieri. Dar am o strângere de inimă la gândul că unul dintre ei ar putea spune adevărul. Mă văd pe mine, într-o gară străină, fără un ban, cu o durere groaznică de cap, încercând să conving, fără succes,  un cerşetor că sunt cinstită. Aşa cum mă văd într-o existenţă străină, azvârlită dintr-o viaţă în doi, rămasă pe-afară, cu uşa zăvorâtă pe dinăuntru, încercând să aflu unde-am greşit.