Florentina Loredana Dalian

marți, 28 aprilie 2015

Dintr-o primăvară târzie

Pelerinaj la mănăstiri din Tulcea, duminică, 26 aprilie 2015

Jurnal de risipită - 16






N-am chef să scriu unde-am fost, ce-am văzut... Se zvoneşte că lenea n-a omorât pe nimeni. Doar aşa, câteva impresii, flash-uri de memorie, întru neuitare.
          Primăvară degeaba... nici liliacul acesta din drum nu-şi merită înflorirea pentru nimeni. Asta o scriam mai demult. Încă-i actuală. A înflorit liliacul. Încă n-au înnebunit salcâmii, vorba poetului (Arhip Ciubotaru, nu Tudor Gheorghe, cum greşit confundă unii; T.G a compus muzica, asta-i altceva). Nici vremea magnoliilor n-a venit. Sau poate da, cineva mi-a arătat una înflorită. Înainte de magnolii... Tare mult mi-a plăcut să scriu romanul ăsta. Nu ştiu cât e de reuşit, dar de scris l-am scris cu mare drag.
          Ajunsă la timp (de fapt cu zece minute înainte de ora indicată, cum obişnuiesc), constat că mai aveam timp să dorm vreo jumătate de oră. Oftez, ridic din umeri şi profit de ocazie să mai respir aerul dimineţii şi să fac conversaţie câinilor Protopopiatului. Îmi place conversaţia cânilor: nimeni nu contrazice pe nimeni şi, astfel, consesu-i stabilit. 


          Pornim pe colinele drumului înspre Tulcea. Peisajul dobrogean m-a fascinat dintotdeauna. În plus, nu doar peisajul, ci şi amestecul de culturi, limbi, rase dă un aer exotic, în care parcă mă regăsesc. Aşa cum mă regăseam în scrierile lui Panait Istrati, încă aflat în top-ul preferinţelor mele literare. Niciun alt scriitor n-a reuşit să-mi sensibilizeze corzile sufletului precum a făcut-o el. Poate doar, în poezie, Coşbuc. Mă gândesc ce bagaj spiritual, numai bun de exploatat în literatură aş fi avut, dacă trăiam (eventual din copilărie) în Dobrogea. Chit că sărăcia nu m-a atras niciodată. Însă poezia ei, da. 


          Părintele ne informează că ne vom opri într-un loc cu verdeaţă. Protestez imediat: "Nu, părinte, încă nu!" Totuşi ne-am oprit. Dar era verdeaţă d-asta, de-a noastră... Un câmp plin de verde, cu eoliene ce-mi amintesc de morile de vânt. Aveam să vedem mai încolo şi mori. Moara de vânt îmi place, mă duce cu gândul tot la literatură, la Slavici, la vremurile - zicem noi - romantice, de altădată. Eoliana mă sperie, parcă-i extraterestră. Ştiu ce poate face, mi-s inginer, ce eoliana mea! Dar ce vină am eu, că prefer frumosul utilului? 




          Celic-Dere. Pârâul de oţel (tr.). Interesant că până azi se păstrează denumirea turcească. Ne închinăm la icoane, participăm un pic la slujba aflată pe final. Mă aşez lângă o icoană a Maicii Domnului care îmi pare că zâmbeşte. O măicuţă ne dă informaţii, scoasă de la slujbă, poate obosită, dar cu zâmbetul pe buze. Ne fotografiem cu biserica, să imortalizăm clipa. Să oprim timpul. Opreşte trecerea! (L. Blaga). Versurile lui Pavel Stratan îmi tulbură neuronii şi corasonul. "Dar în timpul ăsta, timpul parc-o vrut să steie/ Multe uşi or fost deschise, asta n-are cheie..." Multe uşi n-au cheie, Pavele! Nici cheie, nici şperaclu. Măcar de s-ar deschide uşa Raiului pentru noi! Rămână alte uşi cât de-nchise, dacă aşa-i rostul!  



          Saon. Şi asta înseamnă ceva, dar am uitat. Frumos şi aici. Mă gândesc la truda celor care lucrează viile, pe lângă alte îndatoriri. Dar se vede c-o fac cu dragoste, după gustul vinului Merlot produs. O maică tânără ne vorbeşte despre biserică, o vizităm şi pe cea veche, interesantă şi albastră. 



          Plecăm, apoi, spre Valea Teilor. Ce nume frumos! Drumul greu, dar peisajul mirific! Văd nişte lacuri, de sus, printre crengi, ba mi se pare că le văd. Sfârşesc convinsă c-a fost efectul de baltă din capul meu. Dar cineva nu mă lasă, mă asigură că ele chiar există. Mai târziu, altcineva confirmă. Mă bucur, nu ştiu de ce mă bucur. La mănăstire, după vizita de rigoare şi închinat, am servit masa. Câtă alergătură pe aceste maici! Şi mai avuseseră vreo sută de mâncăi înainte. Mă ruşinez la gândul că uneori eu nici pentru mine nu sunt în stare s-o pregătesc. Da-mi trece repede. Mergem să vedem sera cu flori superbe şi ortăniile, care normale, care ciudate. O pufoasă albă ne face să ne întrebăm dacă-i găinuşă, vulpiţă sau iepure. Un păun nu vrea neam să-şi deschidă coada pentru noi. 



          La "Cocoş" n-am mai ajuns. Rămâne pe altădată. Acolo voiam să văd catapeteasma pictată de Elena. Mergem, în schimb, la Muzeul de Ştiinţele Naturii din Tulcea. Are mai multe colecţii, frumos amenajate, cu ştiinţă şi gust. Efectele vizuale şi sonore chiar te transportă în lumea prezentată. Când mi-a sunat telefonul, tocmai măcăiau (sau cum s-o fi zicând) nişte pelicani. Astfel că cel de dincolo de unda electromagnetică s-a blocat: "Dar unde eşti?" "În Deltă, nu se-aude?" Ne încântă tot ce vedem, şi peştii, în multiple sortimente, pisica de mare, acvariile în sine. De peştii mari îmi e milă. Se tot învârt în cerc. În acelaţi cerc aproximativ. Poate şi alţii care ne privesc de sus, se înduişează de noi, oamenii, că ne învârtim în mereu acelaşi cerc... vicios au ba. Cred că fiecare dintre noi are un cerc în care e înscris. Unii au cercul temerilor, alţii, pe cel al neputinţelor, alţii pe cel al suficienţei de sine. Cercul dorinţelor, cercul cunoştinţelor, cercul ... Lumea aceasta e un mare cerc. În care noi toţi ne învârtim precum peştii din acvariu. Dar culmea e că nu vrem să fim eliberaţi din ea. Încă nu. Ne place. Poate şi peştilor le place în acvariu. Şi-atunci n-ar trebui să-mi mai fie milă de ei, nu? 




          Cerbu. M-am bucurat mult c-am ajuns aici. Fusesem numai de două ori, ultima dată acum mai bine de doi ani. O legătură mai specială aici, mi-am luat ceva inspiraţie pentru Magnolii, ba chiar şi numele unui personaj canin. M-au întâmpinat căţeluşii, Pripas a apărut mai târziu (am aflat că "vrăjea la o prietenă" cu blăniţa albă). Ştiam că părintele întreabă de mine şi îmi transmite salutări de câte ori amica mea îl vizitează. Ea ce mai face? De ce nu mai vine? Cele două numere de telefon, "expirate", nu mi-au folosit să-l sun de pe drum. Nu ştia că venim. Am intrat cu emoţie în biserică, în timp ce restul pelerinilor s-au dus pe "Drumul Crucii". Nici nu mi-l mai aminteam bine, parcă era schimbat. Am dat un "sărutmâna" mai timid, aşa... Îmi pregăteam tirada, să-i spun cine sunt. N-am avut vreme. De cum am intrat şi am deschis gura, m-a întâmpinat: "Ai mai trecut şi tu să mă vezi, Loredana? Mereu o întrebam pe Gina de tine. Stai jos, să mai vorbim şi noi! Ce mai faci?" Nimic nou pe frontul de vest. Îi spun de Florin devenit student, singura noutate demnă de semnalat. "Eşti un om împlinit. Nu-ţi mai trebuie altceva!" Ei, ba nu! Oftează. Cam ştiu de ce. "Când ai venit tu, era Robert. Şi el a plecat. Am suferit, dar ce să-i faci? S-a dus în drumul lui..." Toţi ne ducem în drumul nostru, fie că ne place sau nu. Ori poate în drumul pe care ni-l imaginăm ca fiind al nostru. Vin şi ceilalţi. Cântăm "Hristos a înviat", mai schimbăm impresii. Ne lingem degetele după dulciuri, primim icoane... părintele nostru a ţinut să ne facă surprize frumoase. A şi ales un loc inspirat, în cadrul acela natural superb. 







          Ne luăm la revedere, plecăm. "Să mai treci pe-aici, să mai vorbim şi noi!" Am avut acelaşi sentiment ca atunci când plecam din vacanţe de la bunici, iar bunicul mă petrecea cu privirea pe fereastră, cu lacrimi şiroind. "Să mai vii, Flori, pe la noi! Să nu ne uiţi!" Eu, ruptă-n două, trebuia să plec, m-aş fi şi întors să-l mai îmbrăţişez o dată, măcar cât să şterg o lacrimă... Văd şi acum rama geamului care-l încadra. Se depărta cu fiecare pas al meu. Atâta doar că, uneori, timpul nu vrea să steie. Ca şi acum, când ne îndreptăm, vijelios (mă rog, cu 50 la oră), spre casă. Copiii au pus de-o joacă, gata să-l facă "Fazan" pe părintele care strigă la şofer: "Hai mai repede, că deja sunt FA, ăştia mă fac fazan pân' la Slobozia."  N-am apucat deznodământul, am coborât mai repede, în capul satului. 


          Multe deznodăminte ne scapă. Dar, uneori, poate-i mai bine. Uneori, parcă n-am vrea să ştim cum se termină. Alteori, n-am vrea să ştim că se termină. Ce rămâne? Amintirea unei zile frumoase de primăvară târzie, cu tot bagajul ei de senzaţii. Şi iar mă tulbură nişte versuri: "Ce dacă vine primăvara/ Atâta iarnă e în noi..." / (Adrian Păunescu). Ascultă, iarnă, ia-ţi catrafusele şi cară-te! Nu vezi, bezmetico? Au înflorit magnoliile!

Slobozia, 27/ 28 aprilie 2015


Pelerinajul a fost organizat în Duminica Mironosiţelor de Asociaţia "Din inimă pentru aproapele", la iniţiativa părintelui Dumitru Drăghici. Mulţumiri!

video
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu