M-oi returna, iubite, back

Replică la poezia lui Florian Abel „Returnează-te, iubito, înapoi”

Din categoria MANELE SOFISTICATE

În revista "Helis" din noiembrie 2012 (mai exact în suplimentul acesteia: Oaia Literară), Florian Abel a publicat o parodie cu titlul "Returnează-te, iubito, înapoi", în categoria "Manele sofisticate", care m-a incitat la o replică. 

Iată, mai jos, poezia lui Florian: 

Returnează-te, iubito, înapoi

Io te-am iubit, iubito, cum nici n-ai sesizat

Când dragostea din mine mi s-a elaborat

Şi-ai dispărut bilingvă iar io privesc apoi

Doar poza dân mobilul dă mii dă euroi.

În cordu-mi congruent tu ai făcut o rană

Ca într-o inumană penurie umană

Şi mă exorcizează o falie în piept

Dă aştepatarea ta în care sînt absent.

Tu m-ai iubit fluido tangenţial dă tot

Şi-mi pare că te doare adiacent în cot.

Mă disipez dă tine inoculându-ţi drama

Să zaci în solitudini, dă nu, să moară mama.

Că foarte retardabil io te iubeam dă mult

Şi-acu mă laşi mirific cu sufletu incult

Şi-am nişte sentimente aşa diazepame

Că-mi vine mitologic să-mi tai vena cu lame.

Iubirea pentru tine era aşa dă mare

Că toţi duşmanii mei stătea în suspendare

Şi-şi exprima incestu sublim în probitate

Că tu dădeai dovadă dă unicalitate.

Şi fumuseţea ta e-aşa dă deltaplană

Dă eludezi bărbaţii ca florili în cană

Iar când priveşti cu ochii tăi monoparentali

Duşmanii mei devine nişte extraverali.

Tu eşti cea mai morgană şi cea mai sexy sfântă

Ce mă iubea ilogic şi-apoi manele-mi cântă

Şi îmi spunea că viaţa e mai lubrifiantă

Cu-o mare duioşie foarte terifiantă.

Şi nu-mi păsa că-n valuri mă ataca duşmanii

Că-n mastercard la mine da valma curge banii

Şi io când cânt manele le dau clasă la toţi

Că-mi cumpără sidiu o groază dă netoţi.

Da dac-o fi vrodată să mi te returnezi

Dă dragostea mea tare o să-ţi aduc dovezi

Şi-o să-ţi ofer planeta cu toate dă pă ea,

Dă nu, să nu am parte dă epiderma mea!                                Florian Abel

... Şi replica mea: 

M-oi returna, iubite, back

  

M-oi returna, iubite, cu cordul sfărâmat

De-al tău fior poetic de manelist ratat;

Cu viaţa dispersată ca fluturii la bec,

M-oi returna, iubite, şi m-oi întoarce back.

Eu te-am iubit, baştane, adânc, comprehensiv,

Chiar dacă eşti un fante, cam negru şi naiv.

Mi-ai perforat o rană de-a dreptu-n miocard;

Tot tu te vaiţi acuma, odraslă de bastard!

Oftam axiomatic şi foarte belicos,

Că de al meu amore te doare fix în dos.

Dar uite, sunt miloasă, suspin retroactiv,

Chiar dacă pe la gioale să-ţi dau aveam motiv.

Te juri pe epidermă, mă doare-n cotangentă

Dă epiderma ta vopsită, indecentă.

Nu vreau planeta-ntreagă cu toate dă pă ea,

Ce sunt eu, vreo creolă lucrând pe la şosea?

De vrei să mă recapeţi, binoamă şi fidelă,

Te lasă de manele şi treci la manivelă!

Îngroaşă mastercardu’ anemic şi pervers!

Nu-mi dezirez planeta, ci-ntregul Univers!

Aşa iubite, dară, cum oaia la berbec,

M-oi returna la tine şi m-oi întoarce back.

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 02 decembrie 2012

Cum şi-a plimbat Sufleţel depresia pe la prieteni

    Jean Zgârcitu, zis şi Sufleţel (că aşa era el, suflet bun – ori de câte ori avea o problemă, le-o dona altora; că ce era să facă el cu-atâtea probleme?), se pregătea, ca orice om cu scaun la cap (mai bine zis cu masă la cap, că tocmai ce luase o masă-n cap, alaltăseară, la cârciuma din colţ), se pregătea, aşadar, să întâmpine cum se cuvine Anul Nou.

Îşi cumpărase omul de toate, nu s-ar fi putut spune că-i lipsea ceva (în afară de vreo două doage); avea şi mâncare, avea şi vin, ba chiar şi nişte „lăutari electronici” – cum obişnuia să numească CD-urile cu muzică. Dar parcă un nu-ştiu-ce îi lipsea. Simţise el de-azi dimineaţă, de când se trezise cu partea dorsală-n sus, că îl cam bântuie un drac de depresie, d-aia rea, de sfârşit de an. Şi ce s-a gândit el, ca să se răzbune – cum pe depresie n-o putea bântui, hotărî să-i bântuie şi el pe alţii, să le mai împrumute oleacă din depresia lui, că, dacă omul nu-i generos nici măcar în ultima zi a anului, când să mai fie?

          Zis şi făcut. Îşi luă uşurel picioarele la spinare şi nimeri fix în uşa prietenului său de-o viaţă – Lică. Ăsta, singur ca şi el, se bucură să-l vadă şi îl întâmpină c-o mină fericită:

-         Bine-ai venit, măi Jeane, ce bine-mi pare să te văd!

-         Şi de ce, mă rog, îţi pare bine? Te bucuri, canalie, că n-am niciun rost la casa mea, de sunt nevoit să umblu bleaura pe străzi taman în ultima zi a anului, când toată lumea ar trebui să aibă un suflet acolo, cu care să-mpartă ce bruma a agonisit peste an.

-         Hai, măi Jeane, ştii doar că nu asta am vrut să spun!

-         Da’ ce-ai vrut să spui? Că-i bine că şi capra mea-i moartă, că nu eşti tu singurul burlac pe lumea asta...

-         Jeane, ce-i cu tine astăzi? Ia stai o ţâră jos, să ne mai omenim şi noi c-un pahar de vin, cum le şade bine unor prieteni! De altfel, zise c-o licărire uşoară-n priviri, află că nu peste mult timp, am să spun adio burlăciei. Mi-am găsit, măi, o femeie – da-mi-ar Dumnezeu sănătate, c-am fost gata s-o lovesc pe trecerea de pietoni şi de-acolo toate – de nu-ţi vine-a crede. Ce zici, nu-i o veste bună?

-         Zic că, dac-o loveai, erai mai câştigat, că ajungeai şi tu pe prima pagină a ziarelor. Dar aşa, ce mare sfârâială? O fi bună vestea pentru tine, da’ pentru mine care-ar fi motivul să sar în sus? C-ai să te-nchizi în casă, nenorocitule, cu femeia-asta şi n-ai să mai dai drumul prietenilor plecaţi cu sorcova, vreau să zic veniţi să te sorcovească?

Lică începu să se-ntristeze uşor, dar parcă tot nu-i venea a crede.

-         Cum, măi omule, nu te bucuri pentru mine? Şi eu, care abia aşteptam să-ţi dau vestea!

-         Că parcă pentru mine cin’ se bucură? Şi de ce, mă rog, aşteptai să-mi dai vestea? Aha! Care va să zică, doar că nu mi-o spui pe şleau: „Ia, de mâine, să nu mai îndrăzneşti a-mi bate la uşă; fă bine şi târâie-ţi scheletul pe la alte case, că eu loc de tine nu mai am!”.

Cu colţurile gurii căzute, Lică îngăimă cu dezamăgire:

-         Stai, măi... Tu o să fii mereu bine-venit în casa noastră.

-         Aha! Casa noastră! Nici nu ţi-ai adus maimuţa-n casă şi mă şi dai afară! Deja ai făcut-o stăpână pe averea ta. Şi de ce-o să fiu bine-venit? Să asist la drăgălelile voastre siropoase? Mă apucă greaţa. Aşa-i c-o să vă drăgăliţi în prezenţa mea?

-         Deh... ştiu şi eu? Dacă zici tu că ţi-ar face rău...

-         Nu rău, greaţă! Greaţă d-aia de-am să vărs pe jos. Şi cine-o să şteargă-n urma mea? Nevastă-ta, desigur. Şi ce crezi c-o să facă după aia? Să-mi mulţumească frumos de „intervenţie” şi să mă mai poftească şi altă dată? Aş! Uite, vezi, deja sunt dat afară în şuturi! E drept, măi Lică, e drept?

-         Lasă, măi Jeane, lasă... Uite, dacă nu vrei, nici n-ai s-o vezi pe nevasta asta a mea. Am s-o ţin închisă în dormitor sau am s-o trimit la neamuri, cât eşti tu la mine. Ce zici?

-         Vezi cum îmi eşti împotrivă? N-ai vrea să vin coborând pe coş sau furişându-mă pe verandă ca hoţii? Mă făcuşi şi borfaş acuma! Halal recunoştinţă, după o viaţă de prietenie!

-         Stai, măi, ce treabă ai să vii pe coş? Intrii ca oamenii, pe uşă.

-         Pe uşă, ai? Şi dacă mă-ntâlnesc cu nevastă-ta când pleacă la rude? Vezi că nu te duce mintea la nimic?

-         Te-ntâlneşti, te-ntâlneşti şi gata! Îi dai buna ziua, tu intri, ea iese, ce atâta tevatură?

-         Şi de ce, mă rog, să-i dau bună ziua? Că pleacă de-acasă când vin eu?  Că n-are atâta respect pentru prietenul lui bărbate-su încât să stea măcar de complezenţă, să-l întrebe „Ce faci, măi Jeane? Bei şi tu o cafea?” Îmmm?

-         Bine, măi, dacă nu vrei să plece de-acasă, nu pleacă. E bine?

-         Bine pe naiba! Să-ţi scoată ţie ochii după aia, c-ai obligat-o să mă suporte şi să te treacă pe pufuleţi. Şi-apoi, conform diagramei cauză-efect, tu să-mi aplici mie represalii din cele mai dure, cum ar fi să mă pârăşti la sefu’, la serviciu, c-am furat trei saci.

-         N-o să te pârăsc c-ai furat saci, stai liniştit!

-         Da’ ce-o să-mi faci, o să mă propui la avansare?

-         O să te propun.

-         O să-mi dai prima ta de miel?

-         O să ţi-o dau.

-         Da! Să te beştelească după aia matracuca de nevastă-ta, să te facă albie de porci şi să vină la mine să-mi ceară mielu’. Halal!

-         N-o să vină să-ţi ceară mielul.

-         De ce, n-are mielul meu nas de dânsa, sau ce?

-         Bine, Jeane, dacă tu vrei, o să-ţi ceară şi mielul.

-         Ba să ţi-l ceară pe-al tău! Că nu eu am luat-o de nevastă.

-         Să mi-l ceară, mai zise Lică, având ochii scăldaţi în lacrimi, la gândul pufuleţilor pe care avea să-i mănânce şi blestemând în minte diagrama cauză-efect.

După conversaţia cu prietenul său, Sufleţel însă părea că renăscuse. Scăpase de depresia pe care-o plimba după dânsul de dimineaţă şi, gândind cu satisfacţie la avansarea ce-l păştea – la propunerea lui Lică, desigur - şi la ce-o să facă el cu prima dublă pe care avea s-o primească (uite, vezi, d-aia-s buni prietenii!), îi veni brusc pofta de viaţă şi de a bea un păhărel.

-         Hai noroc, măi Lică! Da’ ce-ai, dragă, de mi te smiorcăi aşa? Ori nu ţi-s toţi boii acasă?

-         Ba boii-mi sunt acasă, vezi bine, numai că eu nevastă anu-ăsta n-am să mai văd.

-         Şi de ce, mă rog? Ori aveai de gând să te-nsori cu Omul invizibil?

-         Nu, măi, dar a zburat, zise oftând. A zburat şi gata!

-         Cum, dragă, să zboare? Ce, ori te-nsurai cu vreo pasăre de pradă?

-         De ce, de ne ce, eu nevastă nu-mi mai iau. Că, decât să pierd aşa un prieten ca tine, care se gândeşte la binele meu, mai bine singur.

-         Cum vrei tu, dragă, că doar nu te poate obliga nimeni să te-nsori. Uite, mai zise, dând peste cap paharul cu vin, te las acuma, că eu mai am de mers şi pe la alţii. Hai, şi nu mai fii aşa-mbufnat în ultima zi a anului, că omului îi şade bine vesel şi cu zâmbetul pe faţă.

Dând să plece, îi adresă aşa, într-o doară, o întrebare, ca şi când ar fi spus: „ce zici, la noapte o să ningă?”:

-         Şi cum zici că-i femeia aia, de care-ai divorţat înainte să te-nsori cu ea?

-         Cum să fie? Frumoasă, harnică, deşteaptă. Ce mai, le are pe toate.

-         N-o fi având şi vreo avere cel puţin la fel de frumuşică precum dânsa?

-         Are şi avere, da’ parcă mai contează? Nu există avere mai de preţ pe lumea asta decât un prieten care-ţi întinde mâna la nevoie.

-         Îhm... ai spus-o profund şi pe toate părţile. Bun atunci. Păi...  dacă tot n-o mai vrei, n-ar fi mai bine să mi-o prezinţi mie? Că-i păcat de ea să-ncapă pe mâna cine ştie cărui cioflingar.

-         Ăăă... sigur. Cum vrei tu, măi Jeane.

-         Nu vreau eu, măi, tu vrei. Că onoarea ta de nefamilist te obligă la multe. Cum ţi-ar sta, care va să zică, după ce c-ai ratat-o pe trecere, să laşi biata femeie şi neatinsă şi nemăritată? Hai noroc! Trăiască prietenia!

Slobozia, 01 ianuarie 2008

Sincretisme

Profesorul de idei de-a gata

vorbea în cuvinte sofisticate

cum ar fi: subtilitate sau sincretism.

Afară iarna dădea să vină,

prevestită de ciorile mai negre ca noaptea.

Îmi era dor de acasă,

de focul din sobă, de felinarul

de pe strada noastră, de sperietoarea

din vie, de gardul din lemn putred,

de mama împărţind covrigi colindătorilor,

de tata făcând berbec la proţap.

Mă gândeam la copilărie

ca la un colac de salvare;

când m-a trezit vocea profesorului

cu sonorităţi de capac trântit peste vise

ori de castron făcut bucăţele,

vorbind despre mama sincretismului în literatură.

Mama lui de sincretism!

Eu fugisem demult înspre acasă,

îmi încălzeam rănile la focul din sobă

trăsesem cortina peste toate „ismele”.

Pe jumătate din felia mea de viaţă

se află o fabrică de rahat turcesc,

pe cealaltă jumătate s-a pornit furtuna.

Cele două jumătăţi se află-ntr-o simbioză perfectă.

Cândva aveam şi principii

care sunau aproape axiomatic,

cu care lătram la lume

precum un câine turbat.

Toate, dar toate, s-au prăbuşit

sub ameninţarea unui bărbat de demult

pe care-l văzusem – numai eu îl văzusem –

vărsând o lacrimă pe-o floare...

Maltezi, noiembrie 2012

Apărut în revista "Helis" noiembrie 2012

http://revistahelis.ro/index.php?nov_2012

Poezia la 30 de ani

Prefaţă la  volumul “Treizeci de ani de tinereţe” de CLAUDIU ŞIMONAŢI

 

N-am talent de critic literar. Însă la insistenţele tânărului poet din Geoagiu, Claudiu Şimonaţi care a ţinut morţis să aibă volumul prefaţat de mine, după protestele de rigoare, am acceptat, din prietenie pentru el.  Sper că m-am apropiat cât de cât de spiritul cărţii. Altfel, ce să zic? Conştiincioasă cum mă ştiu, îmi fac temele. 

Cartea va fi lansată în aprilie 2013, la Geoagiu. Succes, Claudiu!

 

 

 

-->

Deşi ne avertizează în debutul volumului “Treizeci de ani de tinereţe” că “nu mai scriu/ niciun vers/ sentimentele/ pentru muze au dispărut/ şi odată cu ele/ şi POEZIA” (Dispariţie), autorul Claudiu Nicolae Şimonaţi ne prilejuieşte, prin intermediul cărţii, tocmai o întâlnire cu poezia. Sau, mai exact spus, în primul rând cu poezia. Volumul este structurat în două părţi, prima parte fiind alcătuită din versuri, cea de a doua din cugetări. Deşi, personal, nu suntem de acord cu amestecul genurilor în volum, optând mai degrabă pentru o anume unitate, respectăm decizia autorului, considerând opinia noastră ca fiind mai degrabă tributară unui anume conformism în literatură.

Vorbind despre poezia lui Claudiu Şimonaţi din volumul de faţă, vom spune că ea este una condensată, cu versul scurt, o esenţă de poezie. Structurată inginereşte (nu degeaba autorul este de profesie inginer), pare a se ralia principiului care afirmă că esenţele fine se ţin în flacoane mici. Poetul foloseşte cuvintele cu atenţie, cu zgârcenie aproape, având însă grijă să transmită prin intermediul lor cât mai multă emoţie. Fără a face uz (abuz) de metafore pretenţioase, înadins căutate, fără a avea nimic forţat, fără atât de “scremutele” licenţe poetice ale poeziei contemporane, versurile lui Claudiu Şimonaţi transmit o stare, pe care am numi-o, fără teama de a greşi, stare poetică.

Tema predominantă a volumului este, incontestabil, cea a iubirii; a iubirii cu mai multe faţete, a iubirii de Dumnezeu, de oameni, de mamă, dar mai cu seamă a iubirii pământeşti, cea atât de cântată şi des-cântată, dintre bărbat şi femeie. Înseşi cuvintele sunt comparate de poet cu “un fluture aşezându-se pe inima iubitei”. Avem de-a face cu întâlnirea, deseori ratată sau numai imaginată, cu iubita; dar şi de întâlnirea cu Dumnezeu. Poezia lui Claudiu Şimonaţi devine, astfel, un joc al sufletelor, nu doar al cuvintelor. Protagonistul pare a fi într-o permanentă căutare a iubirii, părând că găsirea ei nici nu prea l-ar interesa, sau în orice caz esenţial este jocul de-a v-aţi ascunselea prin labirintul permanentei căutări a iubirii prin intermediul poeziei, labirint străbătut de laitmotivul regăsirii, de speranţă, conducâd, până la urmă, către una dintre ieşiri – fuga de singurătate. În jocul acesta, iubirea ba se pierde, ba nu e găsită, ba este simţită (la modul ideatic), ba se evaporă (ca în Iubire evaporată). Iubirea este, de cele mai multe ori, iluzorie, buzele iubitei sunt “atât de roşii/ de inexistente”, iar chipurile acesteia sunt multiple (“nu am suficiente mâini/ care să-ţi cuprindă/ toate chipurile tale”). Într-una dintre poezii (Femeia), autorul chiar încearcă o generalizare a noţiunii de femeie, acţiune riscantă şi îndrăzneaţă, ca, de altfel, toate generalizările.

Poetul abordează, pe alocuri, şi tema morţii, de care se apropie cu teamă şi cu un oarecare sentiment al zădărniciei lecţiilor primite de la aceasta: “Mai înţelept erai/ când ai venit pe lume/ ţipând de spaimă/ în faţa vieţii”. Mama este şi ea prezentă, tot în corelaţie cu momentul naşterii, ochii acesteia fiind punctul de sprijin de care eroul se agaţă la intrarea în lume. Într-una dintre poezii, se face simţită şi dorinţa accederii către veşnicie, însă nu a omului, ci a poemului, sau poate a fiinţei atât de trecătoare, prin poezie.

Cuvântul “suflet”, prin deasa repetare în versuri, pare să centreze toată atenţia asupra noţiunii în cauză, idee mărturisită şi direct în poezia cu titlul Trupul meu: “mulţumesc lui Dumnezeu/ că sunt şi suflet şi trup/ cel mai mult mă plec/ sufletului care trece dincolo”. Tema divină, deşi mai puţin prezentă, cel puţin în zicere directă, devine totuşi atât de elocventă într-un flash surprinzător: “mi-ai dat poruncă […] să Te urmez/ la un moment dat simţisem că-mi lipseşte ceva/ … îmi uitasem CRUCEA” (Misiune).

Regăsim tema şi în partea a doua a volumului – Cugetări: “Fereşte-te ca de şarpe de omul ce poartă Dumnezeul pe buze, şi nu în suflet!”. În ce priveşte această a doua parte, pentru noi este surprinzător, cel puţin la o primă lectură, curajul autorului de a scrie cugetări, ştiut fiind că acestea sunt mai degrabă rodul unei experienţe îndelungate de viaţă, decât al unei experienţe de “30 de ani de tinereţe”. Şi totuşi îndrăznim a crede că nu lungimea în ani a vieţii dă măsura înţelepciunii ori a reuşitei esenţializării vieţii prin scurte cugetări. Ceea ce autorul vine să intărească prin intermediul unora cuprinse în acest volum. Autorul emite judecăţi în ceea ce priveşte multe şi diverse aspecte ale lumii în care trăim, printre ele fiind, în ordine aleatorie: poetul, eternitatea, prietenii, cărţile, poezia, binele, speranţa, sufletul, vinul, cuvântul şi, bineînţeles, (din nou) iubirea (de data aceasta, însă, parcă privită cu un oarecare cinism ori chiar misoginism pe alocuri). Dacă pe unele avem senzaţia că le-am mai citit, cu altele nu suntem de acord, altele ni se par locuri comune, există şi câteva, poate cele mai multe (n-am contabilizat), inedite şi demne de reţinut. Desigur, nu e cazul să influenţăm cititorul ori a-i strica plăcerea descoperirii, dând exemple.

Nădăjduim, însă, că, prin această modestă opinie personală, fără a avea deloc pretenţii de critică literară, să-l fi determinat pe Măria sa Cititorul să purceadă la parcurgerea volumului de faţă care, în opinia noastră, merită citit. Merită citit nu doar cu mintea, ci şi cu sufletul, aşa cum a şi fost scris de cel pe care îl vom defini după unul dintre aforismele sale (“Poetul este un inginer al sufletelor”), Poet Inginer Claudiu Nicolae Şimonaţi.

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 02,03 ianuarie 2013

Contratimpul iubirii

Oraşul e trist, cu tot cu luminile lui sclipitoare. Am înlocuit lumina taborică cu aceea electrică. Şi ni se pare c-ar trebui să fim fericiţi. Până şi omul de zăpadă ştie, până şi el pare să înţeleagă, aşa cum îl vezi, stingher în mijlocul oraşului. Oamenii de zăpadă n-au ce căuta la oraş, locul lor e la ţară; parcă le-ar fi ruşine să se arate.

          Aşa cum nu voia bunica să fie văzută, când mă căuta la liceu, cu bocceluţa de mâncare, cărând după ea sufletul unui întreg popor chinuit. „Să nu-ţi fie ruşine, mamă, - zicea – las’ că stau aci mai ferită.” Nici acum nu ştiu de unde îşi dăduse ea seama că eu mă ruşinam de băsmăluţa ei, de riduri, de câlcâiele crăpate. Ca şi bunicul, când împingeam o dată de căruţul de invalid. „Stai, opreşte!” M-a chemat lângă el şi m-a pus să-l privesc în ochi. „Flori, ţie nu cumva ţi-e ruşine cu mine, aşa cum sunt, juma’ de om?” Habar n-am cum simţise. N-am putut să-l mint, nici să-i spun adevărul. Sunt adevăruri care dor şi minciuni care mângâie. Am plecat ochii. Două lacrimi mari s-au scurs dintr-ai lui. Şi-a suflat nasul în batistă. „Du-te, dacă-ţi e ruşine! Ia-o înainte! Ajung eu pân-acasă. Zi-i lu’ mă-ta mare să vină!” Nici asta n-am putut, n-am avut puterea să-l las, am împins mai departe de căruţ, ca şi când aş fi cărat o cruce; şi m-am ruşinat. De data asta, de mine.

          Nu ştiu de ce toată lumea avea grijă de sensibilităţile mele. Pesemne pentru că m-au iubit. Şi unchiul, când a ieşit din puşcărie, a venit la poarta liceului să mă vadă, dar n-a trecut de ea. A trimis un elev să mă cheme. I-am sărit de gât. El s-a tras înapoi. „Stai! Fereşte-te, dă-te mai la o parte, să nu te vadă colegii că stai de vorbă cu-n puşcăriaş! Dacă te întreabă vreunul, să spui că era un vecin.” Nu m-a întrebat nimeni.

Ei nu mai sunt. Eu am rămas cu beculeţe şi cu lumini sclipitoare, un pospai, o faţadă, o scenă în care jucăm drama fericirii. Eu am aflat prea târziu, o, ce târziu am aflat, că frumuseţea nu stă în riduri şi-n călcâie crăpate, că lumina artificială nu-i o sursă de fericire. Că oamenii de zăpadă sunt atât de trecători. Ca şi oamenii-oameni. Trebuie să-i iubeşti atunci când îi ai.

Dar nu ştiu cum se face că parcă mereu am trăi în contratimpul iubirii...