Cartea de Marquez

 

 

Iubesc luna octombrie. În octombrie, bate vântul și plouă mai mult. Adeseori e înnorat. Frunzele galbene îți foșnesc sub tălpi, iar căderea frunzelor îți umple inima de pace și liniște.

Ieri a bătut vântul, dar azi a plouat. Până seara, deși era liniște, simțeam în respirație amărăciunea ce venea dinspre sol și mirosul umed. Peste noapte, temperatura a scăzut brusc, așa încât m-am răcorit pe balcon. Apoi am intrat.

În camera mea confortabilă se afla un raft lung și lat, plin de cărți. M-am dus spre el și m-am gândit o clipă ce să fac. Nu prea aveam chef să citesc. Mă durea capul și inima-mi bătea cam tare. N-ar fi fost de presupus că o carte ar fi ajutat.

Când m-am trântit pe un scaun, mi-am amintit din nou că Nafisa nu venise pentru carte. Luase exact acum zece zile cartea lui Marquez „Un veac de singurătate”. De atunci, n-o mai văzusem.

Durerea de cap îmi tot creștea. Am luat un medicament și am băut și o cafea amară proaspăt făcută. După aceea, am început să mă fâțâi înainte și-napoi prin cameră.

 

... În casa de peste drum locuia o rusoaică în vârstă. Murise cu două luni în urmă, iar Nafisa împreună cu familia se mutaseră în apartamentul acesteia. Fiul bătrânei, care locuia în străinătate, le vânduse apartamentul. Tatăl Nafisei era militar și locuia în partea cazonă a orașului, iar ea, dacă nu mă înșel, preda engleza la școală. Probabil auzise de la vecinii ei că am o bibliotecă privată. Ea însăși nu întrebase niciodată despre asta. Când m-a întâlnit pe stradă, doar m-a salutat dând din cap, fără să zică nimic, probabil era incomod să ceară ceva.

-         Pot să citesc și eu ceva din cărțile tale? – m-a întrebat odată, când a apărut brusc în fața apartamentului meu.

La început, am fost foarte surprins. Nimeni de aici nu-mi ceruse cărți. Oricum, am invitat-o în casă.

-         Ce multe cărți ai!

Se uita roată prin bibliotecă și se bucura precum un copil. Eu stăteam tăcut în fața ferestrei, cu o țigară în gură. Nu voiam să-i răspund. Credeam că atunci va pune mai multe întrebări. Obișnuiam să nu răspund nimănui în timp ce fumam.

-         Pot să iau cartea de Jack London? – m-a întrebat.

Am încuviințat din cap, inhalând fumul țigării și întorcându-i spatele. Nafisa a luat cartea și mi-a mulțumit din toată inima.

-         Îți mulțumesc mult! O voi citi repede.

Prima ei carte a fost „Martin Eden”. Apoi a început să vină la mine cam la trei-patru zile. Aproape nu comunicam, era un pic confuză, mai ales când a văzut că nu-i acord atenție. Când vedea cât de indiferent fumam la fereastră, punea cu grijă cartea citită pe raft și se grăbea să plece.

În cele din urmă, devenise rutină. Dar ultima dată totul fusese diferit. Nici măcar nu știam de ce. De data aceea, nu mai fumam la fereastră. Dimpotrivă, stăteam pe un scaun și nu-mi luam ochii de la ea. Ea, la fel, nu se grăbea să lase cartea și să plece. A stat în fața raftului mai mult decât de obicei, ca și cum nu s-ar fi putut hotărî ce să aleagă. După o vreme, a luat „Un veac de singurătate” a lui Marquez și a privit-o cu interes, stând în mijlocul camerei.

-         Se pare că îți place să citești literatura lumii? – am întrebat pentru prima dată, privind-o de aproape.

Când mi-a prins privirea, s-a înroșit ca o sfeclă.

-         Da, citesc adesea literatură străină, a zis, păstrându-și calmul și continuând să răsfoiască paginile cărții.

Poate că nu era atrăgătoare. În orice caz, comportamentul ei politicos, mișcările calme, încrederea și în același timp setea de viață, strălucirea din ochii ei erau extrem de atractive.

-         Ai citit toate cărțile astea?

-         Aproape, am zis, privind spre dulap.

-         Te invidiez, a continuat, închizând cartea și pregătindu-se să plece.

-         Nu vrei o cafea? – am întrebat deodată, ridicându-mă când ajunsese lângă prag – Azi e ziua perfectă pentru cafea.

Nafisa a privit pe fereastra deschisă.

-         Păi, ... dacă nu te deranjează..., a zis confuză.

-         Vrei cu zahăr sau fără?

-         Să fie fără zahăr!

De dragul cafelei, mi-am uitat morocănoșenia și timiditatea. Am vorbit cu entuziasm despre cărțile pe care le citisem și autorii preferați. M-a asultat atentă, cu mult interes. Când i-a venit rândul, a vorbit cu plăcere și cu același entuziasm. Ascultând-o, am realizat că eram fascinat de un om care vedea lumea la fel ca și mine, eram ca două picături de apă și că, în sfârșit, am simțit acea dulce desfătare care lipsise în viața mea timp de mulți ani.

Când a plecat, am rămas iar singur cu cărțile mele. Așa cum fusese întotdeauna. M-am înșelat amarnic crezând că inima mea, obișnuită cu singurătatea, va începe din nou să rătăcească prin colțurile sale pustii. Pentru prima dată, m-am simțit profund singur, simțind întunericul acesta umplându-mi cei patru pereți.

Când am ieșit din casă ziua următoare, am întâlnit-o din întâmplare pe Nafisa în drum. Se afla cu sora ei în drumul spre școală. Am salutat-o, ca de obicei, dar ne-am îndreptat în liniște către stația de autobuz. Am vrut să vorbesc, dar apoi m-am mai gândit. Probabil mă simțeam din nou jenat, din pricina oamenilor din jur.

În stație, eu am luat un taxi, iar ea autobuzul. Pe drum, mi-am amintit cartea pe care o luase ultima dată. Apoi am început să mă-ntreb dacă o va citi rapid. În cele din urmă, am decis ferm că va reuși să facă asta.

Au trecut patru zile fără vreo veste. La a cincea zi de absență, Nafisa mi-a spulberat pacea minții și liniștea sufletească. La a șasea, contrar felului meu de a fi, mi-a „cedat” inima și am devenit foarte nervos. Într-a șaptea zi, fumând ca de obicei la fereastră, am ajuns la concluzia că e imposibil să termini de citit cartea aceea a lui Marquez într-o săptămână, și asta mi-a dat convulsii.

Ieri, starea minții mele s-a deteriorat și nu m-am putut concentra la lucrul meu din compania de asigurări. Nu aveam nicio idee cum ai putea citi o carte de 386 de pagini într-un timp atât de lung și mă gândeam întruna la asta. Mi se plimbau și alte gânduri obsesive prin cap. Îmi spuneam că probabil Nafisa nu avusese timp să termine de citit volumul. După un minut credeam că nici măcar nu îi plăcuse cartea și că uitase s-o returneze.

 

Majoritatea colegilor mei nu erau interesați de citit, cu excepția Feruzei Anvarovna de la Departamentul Managementului de Risc. Avea cam treizeci și cinci de ani, era o femeie sinceră și foarte deșteaptă. La pauză, am vrut s-o întreb despre cartea lui Marquez, care-mi ocupa toată mintea:

-         Feruza Anvarovna, am zis intrând – te pot întreba ceva?

Sorta teancuri de hârtii pe birou.

-         Desigur, Humayun.

-         Câte zile îți ia să citești o carte de trei sute optzeci și șase de pagini?

Feruza Anvarovna s-a gândit puțin.

-         Depinde ce fel de carte este. Dacă sunt interesată de ea, o termin de citit în șapte zile. Dacă nu, n-o termin nici într-o lună.

Puțin mai târziu, i-am adresat unuia dintre clienții mei aceeași întrebare.

-         Sincer, nu mă interesează cititul cărților, a zis, studiindu-se în oglinda retrovizoare.

 

Când am ajuns acasă, stăteam în hol, rezemat de perete, fără să intru înăuntru. Asta avea un scop ulterior: dacă Nafisa mă văzuse de la fereastra ei, probabil ar fi venit să schimbe cartea. Am stat așa douăzeci de minute. Dar n-a bătut nimeni la ușă. Dezamăgit, mi-am băgat mâna în buzunarul pantalonilor și am scos pachetul de țigări. Pachetul era aproape gol. Din fericire, mai rămăsese o țigară. Asta m-a ajutat, distrăgându-mi puțin atenția: m-am dus la raftul cărților și am luat câteva de acolo. Una avea două sute cincizeci și patru de pagini, iar alta – o sută optzeci și trei, iar o a treia – o sută douăzeci și patru de pagini. Am păstrat-o pe aceasta din urmă, iar pe restul le-am pus înapoi pe raft. Răsfoind-o de la un capăt la altul, m-am decis să i-o recomand Nafisei data viitoare...

... Tot rătăcind prin cameră, în curând mi-au obosit picioarele. M-am sprijinit de spătarul scaunului. După ce am luat o pastilă, m-a mai lăsat durerea de cap. Dar inima încă îmi bătea nebunește. Mi-am sprijinit capul pe marginea scaunului și am închis ochii pentru o clipă. Imaginea Nafisei zburda prin fața ochilor mei, iar și iar. Și apoi am realizat că tot disconfortul, nervozitatea, starea proastă din ultimele zece zile erau rezultatul așteptării. Eu, care din copilărie eram obișnuit să nu am niciun fel de așteptări, acum așteptam s-o întâlnesc mai mult decât orice. Așteptam nerăbdător s-o revăd, să-mi vorbească din nou, iar vocea ei plăcută să umple camera. De ce m-aș fi mințit? La urma urmei, chiar nu conta cât de mult îi lua să citească romanul lui Marquez.

Când am admis acest lucru, brusc, am început să râd. Râul meu era plin de suferință, dor și tristețe. Am continuat să râd. Vocea mea se auzea din ce în ce mai tare. În momentul acela, s-a auzit o bătaie în ușă. La început, nu i-am dat atenție. Apoi, cineva a bătut din nou. Înainte de a deschide, mi-am încheiat cămașa și mi-am îndreptat cravata. Apoi am deschis. Nasifa stătea în prag, cu o carte în mână.

-         De-abia am terminat-o!, mi-a zis, încercând să zâmbească și arătându-mi cartea – Marquez m-a făcut să transpir mult.

 

Sherzod Artikov – autor și traducere în engleză

2019, October, Uzbekistan

 

Traducere din engleză în română: Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 15 februarie 2021

 

Amărăciuni din Epoca de Aur (9)

Prietenia româno-chineză

 

          C.A.P.-ul (Cooperativa Agricolă de Producție, da?) din comuna mea, situat în vecinătatea școlii nr. 1, la care învățam pe când eram pionieră, avea relații tovărășești cu nu știu ce comună din China, motiv de mândrie afișat la loc de cinste, pe frontispiciu (care nu rimează cu ospiciu): „Prietenia româno-chineză”.

          O dată, la una din vizitele importante ale ciuenlailor, ne-au scos de la școală (eram poate clasa a V-a, nu mai știu cu exactitate) și ne-au aliniat pe aleea ce ducea de la poartă până la intrarea în clădirea C.A.P.-ului, pe unde se presupunea că vor descinde prietenii chinezi, chit că nu se gândise nimeni să le întindă și un covor roșu pe jos.

          Delegația aceea, ca orice delegație, avea un conducător, nu știu exact ce rang purta, dar ni se spusese că-i persoană importantă, iar eu mă gândeam că o fi vreun omolog de-al lui nea Ghiță, președintele nostru de C.A.P.

          Eu primisem o misiune importantă, anume să-i înmânez conducătorului delegației un buchet de flori și să-i atârn de gât o cravată roșie de pionier. Era simplu de tot, făcusem lucruri și mai grele, de la urcat în cireșul lui nea Ghiță (altul, ăsta era om de serviciu la școală), până la sărit pe marginea fântânii și făcut echilibristică pe ea, când fiorosul nea Ghiță s-a ivit sub cireș cu ditamai bâta. Acum, nu știu, ori că ne duseseră pe noi prea devreme, ori că micii chinezoi cam întârziaseră, știu că am așteptat de ni se lungiseră urechile și, ca orice copii care nu pot fi ținuți prea mult într-un loc, așa, fără rost, ne plictisisem de moarte.

          Când, în sfârșit, au catadicsit să se arate, înșirându-se pe alee de parcă nu se mai terminau, mi-am dat seama că am o problemă. Una gravă de tot. Nimeni nu-mi spusese care anume e conducătorul delegației pe care aveam să-l onorez cu florile (deja nițel cam ofilite) și zgarda de gât. Na, distinge-i, Loredano, dacă poți! Toți mici, cu ochii oblici, verzulii, adică îmbrăcați în costumele alea kaki croite la fel și pentru dame și pentru bărbați, de nici mamele lor nu cred că puteau să-i deosebească. Și cum nu mai era vreme nici să întreb pe careva, că ăia se tot înșirau, îi cam durea-n cot de misiunea mea, am decis să-mi folosesc logica inginerească, chit că habar n-aveam pe vremea aia că posed așa ceva, iar la inginerie nici atât nu-mi stătea gândul. Și logica mea a zis că șeful delegației nu poate fi decât primul în rând, că doar cine și-ar permite să i-o ia înainte, cu atât mai mult cu cât mi se păruse că acela ar fi ceva mai înalt și mai bine legat (mult l-or fi căutat în China aia până să-l dibuiască!) și doar conducătorii (fie ei și numai ai delegațiilor de C.A.P) se aleg dintre cei mai falnici și arătoși.

          Buuun! Mândră de algoritmul imbatabil al gândirii mele pionierești, m-am îndreptat stăpână pe mine către tovarășul cel mai cel, primul din rândul micilor chinezoi, cu zâmbetele lor lipite de moacă, toate la fel, de parcă erau trași la xerox. Vasăzică, mă reped la tovar'șu, îmi afișez și eu zâmbetul diplomatic, îi plasez mai întâi buchetul în brațe, că trebuia să-mi eliberez mâinile, să-i pot lega, cum se cuvine, cravata, i-o așez frumos pe lângă gât, trag cele două capete prin inel, fără să observ că bietul om se cam zbătea, de parcă aveam de gând să-l ștrangulez, și în timp ce-i așezam colțurile, să fie egale, îl aud zicând ceva pe limba mamii lui, total diferită de a mamii mele, și parcă și chinezoii ăia copiați din spate își cam lățiseră zâmbetele.

          Noroc cu limba gimnastică, fiindcă ne scoate din orice încurcătură lingvistică ne-am afla! Astfel, prin gesturi, mai din mâini, mai din ochi, omul mi l-a indicat pe pirpiriul din spatele său, imediat următor, dându-mi de înțeles că aceluia trebuia să-i adresez onorurile, el fiind, pesemne, un fel de (avan)gardă, securist sau cum s-o fi numit la ei, cu rol de protecție asupra șefului, pentru cazul cu totul întâmplător în care eu aș fi scos de sub fusta plisată pionierească vreo mândrețe de AKM.

          Și, chiar dacă tovarășii s-au amuzat pe seama încurcăturii, eu am fost extrem de ofticată că misiunea mea fusese compromisă și, cum răbdarea mea fusese oricum pusă la încercare și-mi epuizasem toate resursele artistice cu șeful de coloană, i-am smuls cu năduf ăluia florile și i le-am tuflit în brațe lu' șefă-su, puțin a lipsit să nu i le dau în cap, i-am jumulit cu același năduf cravata de la gât, la pachet cu un rând de piele, și i-am agățat-o celuilalt, de data aceasta chiar cam ca pe o zgardă, fără să mă mai obosesc cu grija pe care o avusesem inițial să stea frumos, cu colțurile egale, ba încă i-am lăsat-o așa șuie și lălâie cum i-o nimerisem, de parcă o pusesem la zvântat pe gard și, odată misiunea încheiată, mi-am reluat locul în șirul nostru de copii.

          Tare supărată am mai fost! Mi-a mai trecut un pic supărarea abia mulți ani mai târziu, când am văzut la un concurs „Miss Univers” cum crainicul a anunțat greșit câștigătoarea, ăia s-au repezit la ea cu flori, cu coroniță, cu baderolă, apoi acela și-a cerut scuze, spunând că a greșit, și bieții oameni s-au aflat atunci în situația mea: ia-i ăleia și flori și coroniță și banderolă, nu mai spun de zâmbetul de pe față, transformat în grimasă și trece-i-le ăleilalte. Am răsuflat atunci ușurată, zicând că, uite, se întâmplă și la case mai mari.

          Dar eu tot nu pot să văd în fața mea chinezoi, fără să-mi amintesc de nenorocita aia de cravată! Hai, trăiască prietenia româno-chineză!

 

Forentina Loredana Dalian

Slobozia, 27 mai 2021

Șmenghele SRL

Reporter: Vă rugăm să ne explicați, pe scurt, de unde provine denumirea firmei dumneavoastră, Șmenghele S.R.L!

Dr. Șmenghele: Eu o să vă explic pe larg, și o scurtați dumneavoastră. Denumirea firmei noastre e cât se poate de evidentă pentru cine știe și cunoaște, a citit sau a trăit istoria, aia adevărată zic, nu a falsă, cum e obiceiul mai nou cu tot felul de feic-uri pe care nu le mai cred nici cei care le-au scris. Așadar, poate ați auzit de doctorul Josef Mengele, criminalul neamț care a făcut experimente cu injecții pe copii în lagărele naziste. De acolo vine și denumirea noastră. J. Mengele, dar noi i-am zis Șmenghele, să aibă și un iz de șmenar de mal dâmbovițean, că noi nu suntem – Doamne ferește! – criminali, doar niște oameni de afaceri onești care vor binele omenirii în întregul ei, en gros, cum ar veni, dar și cu amănuntul.

Reporter: Iar dumneavoastră sunteți... doctor?

Dr. Șmenghele: Doctor, că doar nu mulgător la IAS.

Reporter: Cu diplomă?

Dr. Șmenghele: Nu cu diplomă, că nu se mai poartă, cu proptele. Altă-ntrebare!

Reporter: Care sunt proptelele... pardon!... produsele și serviciile pe care le oferiți?

Dr. Șmenghele: Injecții! Injecții de toate felurile, culorile și mirosurile. De la motoare cu injecție, până la injecția de capital, dar avem și injecții letale, tranchilizante, pe gustul clientului, la alea letale vom avea și o inovație în curând, le vom pune gust de fructe sau carne sau țigară, în funcție de ultima dorință a adormitului, injecții cu toxină botoasă... asta, botulinică, injecții pentru șoareci transgenici, injecții în gingie, și pe stânga și pe dreapta, și sus și jos. Și multe alte feluri de injecții. Dar cea mai tare dintre toate, fiind și cel mai nou produs al nostru, adaptat rapid la economia de piață, dar și la vremurile pandemice pe care le trăim, este injecția on-line.

Reporter: Cum, domnule, injecția on-line? Așa ceva nu se poate!

Dr. Șmenghele: Și de ce, mă rog frumos, să nu se poată? Că așa ziceți voi, presa asta de scandal, care ați înnebunit lumea cu știrile false, la voi se poate totul, dar la oamenii cinstiți care fac studii și cercetări, cu nopți nedormite și zile nemâncate, la noi de ce nu s-ar putea? Uite că se poate! Am înregistrat invenția și la OSIM, așa, ca să nu se mai trezească vreun deștept că vrea să o facă și el, după ce noi ne-am chinuit de ne-au sărit capacele și tot muștarul.

Reporter: Bine, atunci, ne-ați putea explica, pe larg, principiul acestei...injecții on-line?

Dr. Șmenghele: Pe ăsta o să vi-l explic pe scurt, că pe larg nu-l știu nici eu. Vasăzică, principiul e cât se poate de simplu: la injecția on-line, se utilizează procedeul aplicării ei prin hipnoză. Asta sigur se poate de la distanță, sper că nu mă contraziceți.

Reporter: Da, înțeleg că pacientul este hipnotizat...

Dr. Șmenghele: On-line, de la mare distanță prin intermediul unui maestru hipnotizator care, în timpul hipnozei convinge victima, pardon, pacientul! – că a fost inoculat cu... depinde ce-i trebuie lui, inclusiv vaccin Anti-Covid, pe alese și pe gustul omului; avem și Pfeiser, și Moderna și AstraZeneca, ba încă și Sputnik-ul, chiar dacă la noi nu e aprobat. Avantajul tocmai în asta rezidă, că pacientul (clientul nostru, străpânul nostru) poate fi vaccinat cu ce vrea mușchiul lui de la mâna stângă, chiar și cu vaccinuri neaprobate de OMS. Treaba e simplă și rentabilă, cu cheltuieli minime.

Reporter: Să înțeleg că aveți fraieri, vreau să spun clienți pentru astfel de ... cum să-i zic? În fond e o minciună, nu? Nimeni nu poate fi vaccinat prin hipnoză, omul ăla doar crede și...

Dr. Șmenghele: Așa, domnule! Ai pus punctul pe litera c. Credința, asta ne ține de mii de ani încoace. Omul e credul, vreau să spun credincios. Dar ce, n-ați auzit de efectul Placebo? Noi îl aplicăm cu succes, combinat cu metoda hipnotică. Rezultatul? Avem clienți mulțumiți și comenzi de nu le putem face față, asistenta mea vă poate prezenta o lungă listă de așteptare pe care oamenii s-au înscris încă de acum un an.

Reporter: Am înțeles la vaccin, dar injecțiile letale le administrați tot on-line? Și cine le comandă pe acestea?

Dr. Șmenghele: Depinde. Sunt destui clienți sătui de viață, dar cea mai mare cantitate o dăm la export, în America, acolo unde pedeapsa cu moartea nu se mai execută cu scaunul electric, ci cu injecția letală, ca să fie mai lină trecerea condamnatului din viața aceasta în cea de apoi. Am studiat foarte mult pe tema aceasta și am făcut multiple îmbunătățiri. Varianta cea mai complexă are și miros (cum ziceam, la alegerea clientului, depinde cu ce miros vrea să plece din lumea asta), dar și sunet. Se pot auzi clopoței, gingălbelși, sau – dimpotrivă – zgomote de hard-rock-en-roll, tot așa, depinde de gustul fiecăruia. Acum lucrăm la varianta și mai îmbunătățită, aceea în care, la pachet cu amestecul letal, mirosul și sunetul, se va livra și o imagine, o hologramă, dacă știți ce-i aia, în care omul poate vedea îngerași sau alte forțe cerești sau pe cine vrea el să vadă, inclusiv pe mă-sa. V-am zis că noi avem o grijă deosebită de clienții noștri și o atenție sporită la cerințele acestora.

Reporter: De exemplu, pentru un test, mi-ați putea administra mie o injecție on-line?

Dr. Șmenghele: Păi ce interes am avea, când ești aici, la îndemână și ți-o putem împlânta direct în buca fesei?! Nici nu funcționează de la așa mică de distanță.

Reporter: Ce nu funcționează?

Dr. Șmenghele: Hipnoza. Trebuie să te situezi cel puțin peste o apă, un munte și-o vale.

Reporter: Și care ar fi explicația?

Dr. Șmenghele: Nu știu, întrebați-l pe hipnotizator. Dar mă tem că va trebui să vă faceți programare pentru a-i pune întrebări, de când cu invenția asta e foarte ocupat.

Reporter: Există și o rată de eșec a metodei de injectare on-line?

Dr. Șmenghele: Există, deși e foarte mică. Sunt unii care nu vor și încordează mușchiul cam tare.

Reporter: Încordează mușchiul? On-line?!

Dr. Șmenghele: Da, domnule, mușchiul capului, adică se lasă greu la hipnoză. Dar până la urmă, tot o rezolvăm, îi convingem cu săgeți tranchilizante, d-alea de folosesc hingherii la câini.

Reporter: Tot on-line?

Dr. Șmenghele: Evident!

Reporter: O ultimă întrebare, ceva mai delicată. Aveți și injecții cu droguri?

Dr. Șmenghele: Păi ce ne-am face fără ele? Astea aduc venituri frumoase. Ți-am zis, domnule, că avem de toate. Vrei droguri, îți dau droguri, vrei castraveți, castraveți îți livrez! Vă rog să nu ne mai deranjați cu întrebări tâmpite, scade productivitatea muncii. Vă așteptăm în ecranul monitorului la prima dumneavoastră injecție on-line! Cu ce să fie? Pentru clienții noștri mai speciali avem una cu aromă de țuică de prună. Te și drege, te și adoarme, doi într-unul, ca la detergent. Poftiți la injecții, poftiți!

Florentina Loredana Dalian 

Slobozia, 19 aprilie 2021

 

„Hanul dintre vii” - manuscris premiat la Editura Universitară

 

 

Aprilie

 

Mă afund în vise la orele două noaptea,

când podurile de peste Neva se deschid

într-un spectacol ce asaltează inimile îndrăgostiților.

De-aș fi printre ei, aș cânta la chitară,

chiar dacă notele îmi sunt străine;

cântecele îndrăgostiților n-au nevoie de note,

nici de cheia sol,

doar cheia inimii deschide iubirea

lăsând-o liberă peste ape,

deasupra fabulosului oraș în care n-am fost niciodată

dar l-am visat de atâtea ori

când mă risipesc între vise,

la orele două noaptea,

ora la care se deschid podurile de peste Neva

și inimile celor care împărtășesc aceleași iubiri

neîmpărtășite.

 Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 06 aprilie 2021

Uneori

Versuri de Florentina Loredana Dalian, din volumul de poezie „Ostrov”

Realizare video: Tincuța Horonceanu Bernevic

Premiul Revistei „Regal Literar”