À travers debrumeux nuages La croix du mont Caraiman s’imposedanslavallée... Oh, mon Dieu! Nousvouscrucifions à tous les jours Et nous continuons à le faire, toujours de plusetplus
O ştiu prea bine
şi n-am nicio îndoială
cu mine sau fără
Pământul rămâne la fel de rotund
şi îşi exercită sfidător mişcarea de revoluţie
cu aceeaşi exactitate enervantă
cu mine sau fără
oamenii îşi trăiesc la fel
dramele
sau fericirile
acelea mărunte ori cele
de pe muntele lor
şi totuşi Doamne
eu nu pot trăi fără mine
(cum nici fără de Tine)
îmi sunt prea necesară (nu şi suficientă)
destul de dragă şi uneori
mi-e dor de mine aşa cum sunt
un pic zevzecă
o ţâră plecată
călătorind cu juma’ de bilet
dintr-o iluzie-n alta
(nu n-am crescut de ajuns
cât să merit bilet întreg
nici aripi nu mi-au crescut
cât să-mi iau zborul din mine)
în rest
cum mă ştii
nu mai iau lecţii
nici de iluzii nici de
singurătate
(paharul acesta l-am tot băut)
îmi pun mănuşi de catifea
atunci când umblu cu mine
nu cumva să mă zgârii
nu cumva să mă vatăm
mă laud nemernic că Te iubesc
dar n-aş fi în stare să urc pe Cruce
în locul Tău
(eu Crucea o port la gât
mi se pare
mult mai rezonabil)
nici să-Ţi privesc
răstignirea în ochi
la primul cui aş leşina
sau m-aş lepăda ca Petru
nu de trei ci de zece ori
apoi aş plânge
la fiecare cântat
al cocoşilor
acestea Doamne voiam să Ţi le spun
cu părere de rău că poate
am mai bătut un piron
că poate
Ţi-a mai curs o lacrimă
acestea voiam să Ţi le spun
chiar dacă Tu toate
le ştii
Credeam
că Florentina Loredana Dalian, interesată obsesiv de „cotloanele sufletului”,
exersându-se dezinvolt pe spaţii mici (ca dovadă, palmaresul scriitoricesc) va
ezita să atace genul romanesc, cerând, se ştie, oase tari. Iată că o face
totuşi, deşi cartea de faţă nu e chiar roman (în sens canonic). Şi contemplând declinul
genului epistolar în era internautică, ea, cu timbru confesiv şi înclinaţie
monologală, ne pune în faţa unor scrisori
netrimise (poate că un alt titlu era mai potrivit!), provocând, de fapt,
dialogul cu sine, încercând a recupera parfumul epistolar (ca irepresibilă
dorinţă de comunicare). Şi de comuniune, bineînţeles! Ca deobicei, în prozele
d-nei Dalian sunt examinate „sub lupă” destine frânte, invadate de tristeţe, momente
de derută, destrămarea fiinţei etc., protagoniştii aflând că fericirea „e singura cosmeticală care dă
rezultate”. Şi care se plăteşte cu lacrimi. Scrisorile din acest volum nu
constituie, de fapt, motorul narativ; sunt lungi depoziţii, lucide şi
sentimentale, altoite pe suportul unui scenariu al pribegiei (nomadismul
românaşilor, căutând împlinirea pe alte meleaguri), vădind însă potenţialul prozastic
al autoarei.
Dacă
e să facem niţică teorie va trebui să reamintim că pentru esteticianul şi filosoful
M.M. Bahtin orice întâlnire / înţelegere este dialogică, înzestrând pe celălalt
cu „voce”. Am putea chiar afirma că voinţa
de putere a supraomului lui Nietzsche a devenit azi voinţă de dialog, într-o societate mediatică, suferind mai degrabă
de exces comunicaţional. Dar, ne întrebăm, dialogăm cu adevărat? Îl înţelegem
pe cel de lângă noi?
Dureroasa
întrebare o frământă şi pe Ilinca, profesoară şi translatoare, voiajând spre
Italia, chemată de marea iubire (dr. Mihnea Radian), eroina acestui „roman”.
Prilej pentru autoare de a descrie cursele lui Nae, fauna celor doritoare să-şi
câştige „existenţialitatea” (ar spune Ligia, sau alte „pupeze” interesate de a
agăţa italieni perverşi), purtând stigmatul prostituţiei. Protagonista cărţii,
după o despărţire (brutală) de Sabin Ladaru, speră că pedantul şi
perfecţionistul Mihnea este omul sortit, lepădând „zorzoanele meschinăriei”. Va
cerceta caietele doctorului
(conţinând scrisori neexpediate) şi va încerca să afle „rolul” enigmaticei
Lăcrămioara. Îndoiala se insinuează, emoţiile, incertitudinile şi chiar
certurile fisurează „cuplul”, provocând finalmente înstrăinarea.
Nu
e cazul de a dezvălui textura epică. Analiza psihologică este, neîndoielnic,
punctul forte al scriitoarei (inginer de profesie), străină însă de
sofisticatele inginerii textuale. Bună observatoare, cum spuneam altădată, ea
coboară în cotidian, ia pulsul vieţii, interesată de gestul mărunt,
insignifiant. Cu urechea ciulită vădeşte o remarcabilă stăpânire a limbajelor;
oralitatea e seducătoare, decupajele epice sunt colorate sentimental,
cutreierate de un frison nostalgic şi asortate cu un binevenit pigment ironic
(şi chiar autoironic). Iată, aşadar, premisele unei cariere de succes în tagma
scriitoricească. „Expertiza” noastră, negreşit prietenoasă, mizează pe
ascensiunea d-nei Dalian, capabilă, sunt convins, de mari surprize...
Ninge. La sfârşit de aprilie. Ieri a fost ziua mea.
N-am stat în casă, n-am aşteptat să sune telefonul, n-am ciulit urechea să aud
o bătaie în uşă. Căci n-ar fi sunat cine trebuie, n-ar fi bătut cine trebuie…
Am fost la Biserică. Am aprins o lumânare şi pentru Mihnea. La vii. Chiar dacă
n-am garanţia că mai trăieşte. Pot numai să presupun. Căci, altfel, n-am mai
aflat un semn de la el de când am plecat din Italia.
La întoarcere, am mers mult, m-am plimbat pe străzi,
golită de gânduri. Zăpada spală totul. M-am jucat cu doi câini. M-am alergat cu
ei prin zăpadă. Şi, bineînţeles, n-am mai putut scăpa de ei. Acasă, n-am avut
puterea să le închid poarta-n nas. I-am poftit în curte. Omul nu trebuie să fie
singur. Apoi, eu am învăţat mereu de la câini. Şi tot n-am învăţat de ajuns.
Doctorul Paulescu, într-una dintre lucrările sale, citează pe Brehm cu exemplul
unui câine care, separat de stăpânul său, soldat al lui Napoleon I, - la
trecerea Berezinei – traversează singur mai mult de jumătatea Europei, pentru
a-l găsi în Italia. Iată, eu n-aş fi în stare să traversez măcar jumătate din
jumătate, spre a-l căuta pe Mihnea.
Când am trecut pe lângă cutia poştală, am încercat
să-mi înving impulsul de-a o deschide. N-am reuşit. Când aştepţi, o cutie goală
ţi se arată în toată sărăcia şi inutilitatea ei. Şi-ţi vine să-nfigi toporul în
ea. Noroc că n-am topor. Dar cred c-aş rezolva şi cu un ciocan mai mare. Mi-a
venit degeaba pe cutie. Pe fundul ei, stătea, stingher, un plic galben. L-am
luat cu sfială, încercând să mă conving că nu e cel aşteptat, că poate vreunul
dintre prietenii mei îşi adusese, întâmplător, aminte. Cu toate că m-aş fi ruşinat
faţă de acel prieten, având în vedere că nu mă mai interesase nimeni de când cu
Mihnea. Lumea mea se reducea la el şi mă îndepărtasem, fără urmă de remuşcări,
de tot restul.
I-am recunoscut scrisul. Apoi, am văzut ştampila de
Italia. Inima îmi bătea atât de tare, astfel că, pentru prima dată, am înţeles
ce vrea să zică expresia „gata să iasă”. Sângele năvălind îmi făcea tâmplele să
zvâcnească, ochii mi se împăienjeniseră, iar mâinile tremurau. N-am avut
răbdare să ajung până în casă. Am deschis plicul acolo, lângă cutie. Am găsit o
felicitare cu un buchet superb de lăcrămioare. Am deschis-o. “La mulţi ani…
Lăcrămioară! Ce păcat că n-ai înţeles la timp!” Atât. Totul se învârtea. Mi-am
adunat forţele să intru în casă căci, dintr-odată, mă cuprinsese un frig
cumplit.
Eu eram! Eu eram Lăcrămioara! Cum de
nu-mi dădusem seama? Dintr-un adânc de memorie, mi-am amintit acea discuţie de
la masa de după Congresul la care-l cunoscusem. Sala era ornată cu flori care
mai de care mai exotice. M-a întrebat dacă-mi plac. Am răspuns: “Sigur. Îmi
plac toate florile.” “Şi totuşi, imposibil să n-aveţi o floare preferată. Care
este?” Fără să stau o clipă pe gânduri, i-am spus florile mele preferate –
lăcrămioarele. “Aş fi jurat!”, zice. M-am arătat mirată, şi atunci s-a explicat:
“Dacă ar fi să vă asociez unei flori, atunci aceea n-ar putea fi decât
lăcrămioara. Gingăşie, fragilitate, “parfum” discret, dar care nu se uită… Mai
vreţi?” L-am oprit, jenată, şi am trecut la alt subiect. Discuţia aceea, dată
fiind probabil şi starea de tensiune în care mă aflam ca urmare a concentrării
maxime pe timpul translaţiei, îmi ieşise din cap cu desăvârşire. Nici măcar de
nenumăratele dăţi în care citisem în caiete “dragă Lăcrămioară” nu mi-o
amintisem.
Dar asta fusese? Pentru asta se îndepărtase
Mihnea? Nu poţi pedepsi astfel un om pentru că e uituc. Şi-apoi, între acea
conversaţie şi momentul revederii noastre trecuseră trei ani. Iar acum se
împlinesc alţi doi de când îl văzusem dispărând, cu o ridicare din umeri.
De ce lăsase să treacă doi ani până să mi-o spună?
Poate a aşteptat de la mine un semn în tot acest timp? Dar el? Nu, nu mai vreau
să mă gândesc! Am întors problema pe toate părţile, dar, oricâte posibile
explicaţii am găsit, niciuna dintre ele nu justifică această înstrăinare. Doar
dacă acceptăm inexplicabilul în viaţa noastră, ca pe un musafir nepoftit,
căruia nu-ţi vine să-i trânteşti uşa-n nas, cum nu mi-a venit mie să închid
poarta celor doi câini. Şi, bineînţeles, dacă acceptăm – deşi e greu – că n-a
fost iubire. Iubirea apropie, nu înstrăinează.
Studenţii mi-au oferit un bonsai. E
superb. Dar în clipa asta, realizez toată grozăvia artei bonsaiului şi mi se
face rău. Pentru a face din el acest arbore frumos, minuscul şi la îndemână,
omul acţionează cu cruzime, chinuindu-l, contorsionându-i tulpina, tăindu-i
ramurile, sufocându-l. Pentru ce? Copacul este el însuşi numai în pădure. Acolo
unde se poate înălţa, nestingherit, la cer. La fel şi omul. Prins într-o
iluzie, doar pare a fi asemeni lui, da-i totuşi altfel. Mult micşorat, chinuit,
cu simţirea contorsionată, cu aripile tăiate, sufocat. Pentru a reveni la
statura sa, pentru a fi el însuşi, ar trebui, în primul rând, să se elibereze.
De angoase, de ură, de gelozie, de frustrări, de iluzii, de… ne-iubire. Doar
astfel se poate şi el înălţa, precum copacul, la Cer.
Ninge. Primăvara asta cam şuie mi-a
amintit că am o datorie faţă de mine. Să uit, să iert şi să merg mai departe. Mâine
voi planta bonsaiul în grădină. Şi, cine ştie? Poate, odată cu el, voi creşte
şi eu…
Prof. Theodora Vild, urmărindu-și cu atenție actorii
Invitați: cms. Constantin Cazacu și Florentina Loredana Dalian
Violenţa în literatură
Manifestare găzduită de Liceul Pedagogic „Matei Basarab” din Slobozia
În data de 22 februarie 2011, Liceul Pedagogic „Matei Basarab” din Slobozia a găzduit o manifestare având ca temă: ,,Reprezentarea violenţei în literatură şi problema genului” . Manifestarea face parte din cadrul unui proiect mai amplu, desfăşurat sub genericul PROIECT EDUCATIV REGIONAL ,,TOLERANŢĂ ZERO FAŢĂ DE VIOLENŢĂ!”,coordonat de doamna prof. consilier şcolar Georgeta Răduţă de la Şcoala Generală Nr. 3 din Slobozia.
Au participat elevi şi cadre didactice ale scolilor partenere din judetul Ialomiţa (Scoala Nr. 3 Slobozia, Grup Sc. ,,Mihai Eminescu” Slobozia, Liceul Pedagogic ,,Matei Basarab” Slobozia, Scoala ,,George Valsan” Amara, Grup Sc. ,,Areta Theodorescu” Grivita, Grup Sc. Agricol Traian si Scoala Nr. 2 ,,I.H. Radulescu” Urziceni).
Manifestarea a fost deschisă cu Imnul Anti-Violenţă interpretat de Corul Liceului “Matei Basarb”, dirijat de domnul prof. de Muzică Nelu Polizu.
În continuare, elevii, conduşi de doamna prof. de Limba şi Literatura Română Adriana Moraru, au susţinut o dezbatere interesantă şi bine documentată pe tema violenţei, având ca subiect de discuţie textele literare: “Mioriţa” (Vasile Alexandri), “Alexandru Lăpuşneanul” (Costache Negruzzi), “Ion” (Liviu Rebreanu), “Vizita” (I.L. Caragiale) şi “Moara cu noroc” (Ioan Slavici). Au fost discutate cauzele, efectele şi formele violenţei în textele menţionate, iar elevii au găsit puncte comune ale textelor literare cu realitatea imediată şi contemporană. Am fost impresionată atât de măiestria doamnei profesoare, care a reuşit să implice aproape toţi elevii prezenţi, cât şi de maturitatea ideilor pe care aceştia le-au emis, pe tema violenţei.
Un moment interesant şi adecvat temei a fost susţinut de către elevii clasei a XI-a C a Liceului Pedagogic, care au prezentat o piesă de teatru scrisă şi regizată de doamna prof. de Religie Theodora Vild. Ideea centrală a piesei s-a axat pe tema violenţei dintre sexe şi a neajunsurilor ce decurg din aceasta, încă de la o vârstă fragedă. Elevii s-au dovedit cu adevărat talentaţi, iar doamna profesoară – un bun dramaturg în devenire. Dacă se va lua în serios. Succes!
Câteva eleve ale Liceului Pedagogic au susţinut, în continuare, un Cenaclu Literar, sub îndrumarea doamnei prof. de Limba şi Literatura Română Mariana Mocănescu. Textele, evident la temă, au fost scrise cu migală şi talent. Păcat că timpul insuficient alocat activităţii a impus „scurtarea” acestora la momentul citirii.
Am luat parte la acest eveniment interesant graţie invitaţiei pe care mi-a adresat-o doamna prof. de Limba Latină Mariana Tărăcilă. Mulţumesc doamnei Tărăcilă pentru a-mi fi prilejuit ocazia de a afla (ce-i drept, nu pentru prima dată) că generaţia tânără are şi altfel de preocupări decât cele cu care ne-a obişnuit presa şi televiziunea în ultima vreme, puse parcă pe evidenţierea doar a faptelor negative, trecând sub tăcere lucrurile minunate şi frumoase la care iau parte, deopotrivă, elevi şi profesori. Mulţumesc, de asemenea, organizatoarei, prof. Geta Răduţă şi doamnei Director a Liceului Pedagogic, prof. Maria Ionaşcu, care mi-au dat ocazia de a adresa câteva cuvinte minunaţilor elevi, cărora, nu în ultimul rând, le mulţumesc pentru căldura cu care m-au primit, nu pentru prima dată, în rândurile lor, pentru aplauzele pornite din inimă şi, mai ales, pentru receptivitatea la mesajul de final, cu care mi-am încheiat povestea (adevărată!) pe care le-am spus-o. Voi reda mesajul pe care am convingerea că cei prezenţi îl vor fi recepţionat la dimensiunea cuvenită şi, mai mult, îl vor transmite, la rândul lor: „Oricine veţi fi, orice veţi deveni, oriunde vă veţi afla, ASCULTAŢI mesajul BLÂNDEŢEI, DRAGOSTEI, BUNĂTĂŢII, nu pe cel al violenţei. Oricine veţi fi, orice veţi deveni, oriunde vă veţi afla, RĂSPÂNDIŢI mesajul BLÂNDEŢEI, DRAGOSTEI, BUNĂTĂŢII, nu pe cel al violenţei. Bunătatea, Blândeţea, Dragostea conduc spre lucruri înălţătoare. Violenţa, în cel mai fericit caz, nu duce nicăieri. De cele mai multe ori, duce la iad. Inclusiv acesta de pe pământ. Fiţi buni! Bunătatea n-a omorât pe nimeni!”
De remarcat este şi prezenţa domnului Comisar Constantin Cazacu, de la Poliţia de Proximitate din cadrul IPJ Ialomiţa.
Domnia Sa şi-a exprimat, la un moment dat, disponibilitatea de a adresa, la rândul său, câteva cuvinte elevilor. După care s-a răzgândit, considerând că, la o manifestare literar-artisitcă, nu era momentul să-i înspăimânte cu aspecte legale privind violenţa. Eu sunt de părere că, atâta timp cât aceste „spaime” au caracter profilactic, nici o ocazie nu este de ratat.
Evenimentul a fost filmat de Televiziunea Antena 1 Slobozia şi transmis integral în data de 27 februarie a.c
Felicitări organizatorilor, profesorilor şi elevilor, care au făcut din această acţiune educativ-culturală una de mare ţinută!
