Scrisori netrimise (19)

Ninge. La sfârşit de aprilie. Ieri a fost ziua mea. N-am stat în casă, n-am aşteptat să sune telefonul, n-am ciulit urechea să aud o bătaie în uşă. Căci n-ar fi sunat cine trebuie, n-ar fi bătut cine trebuie… Am fost la Biserică. Am aprins o lumânare şi pentru Mihnea. La vii. Chiar dacă n-am garanţia că mai trăieşte. Pot numai să presupun. Căci, altfel, n-am mai aflat un semn de la el de când am plecat din Italia.

La întoarcere, am mers mult, m-am plimbat pe străzi, golită de gânduri. Zăpada spală totul. M-am jucat cu doi câini. M-am alergat cu ei prin zăpadă. Şi, bineînţeles, n-am mai putut scăpa de ei. Acasă, n-am avut puterea să le închid poarta-n nas. I-am poftit în curte. Omul nu trebuie să fie singur. Apoi, eu am învăţat mereu de la câini. Şi tot n-am învăţat de ajuns. Doctorul Paulescu, într-una dintre lucrările sale, citează pe Brehm cu exemplul unui câine care, separat de stăpânul său, soldat al lui Napoleon I, - la trecerea Berezinei – traversează singur mai mult de jumătatea Europei, pentru a-l găsi în Italia. Iată, eu n-aş fi în stare să traversez măcar jumătate din jumătate, spre a-l căuta pe Mihnea.

Când am trecut pe lângă cutia poştală, am încercat să-mi înving impulsul de-a o deschide. N-am reuşit. Când aştepţi, o cutie goală ţi se arată în toată sărăcia şi inutilitatea ei. Şi-ţi vine să-nfigi toporul în ea. Noroc că n-am topor. Dar cred c-aş rezolva şi cu un ciocan mai mare. Mi-a venit degeaba pe cutie. Pe fundul ei, stătea, stingher, un plic galben. L-am luat cu sfială, încercând să mă conving că nu e cel aşteptat, că poate vreunul dintre prietenii mei îşi adusese, întâmplător, aminte. Cu toate că m-aş fi ruşinat faţă de acel prieten, având în vedere că nu mă mai interesase nimeni de când cu Mihnea. Lumea mea se reducea la el şi mă îndepărtasem, fără urmă de remuşcări, de tot restul.

I-am recunoscut scrisul. Apoi, am văzut ştampila de Italia. Inima îmi bătea atât de tare, astfel că, pentru prima dată, am înţeles ce vrea să zică expresia „gata să iasă”. Sângele năvălind îmi făcea tâmplele să zvâcnească, ochii mi se împăienjeniseră, iar mâinile tremurau. N-am avut răbdare să ajung până în casă. Am deschis plicul acolo, lângă cutie. Am găsit o felicitare cu un buchet superb de lăcrămioare. Am deschis-o. “La mulţi ani… Lăcrămioară! Ce păcat că n-ai înţeles la timp!” Atât. Totul se învârtea. Mi-am adunat forţele să intru în casă căci, dintr-odată, mă cuprinsese un frig cumplit.

         Eu eram! Eu eram Lăcrămioara! Cum de nu-mi dădusem seama? Dintr-un adânc de memorie, mi-am amintit acea discuţie de la masa de după Congresul la care-l cunoscusem. Sala era ornată cu flori care mai de care mai exotice. M-a întrebat dacă-mi plac. Am răspuns: “Sigur. Îmi plac toate florile.” “Şi totuşi, imposibil să n-aveţi o floare preferată. Care este?” Fără să stau o clipă pe gânduri, i-am spus florile mele preferate – lăcrămioarele. “Aş fi jurat!”, zice. M-am arătat mirată, şi atunci s-a explicat: “Dacă ar fi să vă asociez unei flori, atunci aceea n-ar putea fi decât lăcrămioara. Gingăşie, fragilitate, “parfum” discret, dar care nu se uită… Mai vreţi?” L-am oprit, jenată, şi am trecut la alt subiect. Discuţia aceea, dată fiind probabil şi starea de tensiune în care mă aflam ca urmare a concentrării maxime pe timpul translaţiei, îmi ieşise din cap cu desăvârşire. Nici măcar de nenumăratele dăţi în care citisem în caiete “dragă Lăcrămioară” nu mi-o amintisem.

         Dar asta fusese? Pentru asta se îndepărtase Mihnea? Nu poţi pedepsi astfel un om pentru că e uituc. Şi-apoi, între acea conversaţie şi momentul revederii noastre trecuseră trei ani. Iar acum se împlinesc alţi doi de când îl văzusem dispărând, cu o ridicare din umeri.

De ce lăsase să treacă doi ani până să mi-o spună? Poate a aşteptat de la mine un semn în tot acest timp? Dar el? Nu, nu mai vreau să mă gândesc! Am întors problema pe toate părţile, dar, oricâte posibile explicaţii am găsit, niciuna dintre ele nu justifică această înstrăinare. Doar dacă acceptăm inexplicabilul în viaţa noastră, ca pe un musafir nepoftit, căruia nu-ţi vine să-i trânteşti uşa-n nas, cum nu mi-a venit mie să închid poarta celor doi câini. Şi, bineînţeles, dacă acceptăm – deşi e greu – că n-a fost iubire. Iubirea apropie, nu înstrăinează.

         Studenţii mi-au oferit un bonsai. E superb. Dar în clipa asta, realizez toată grozăvia artei bonsaiului şi mi se face rău. Pentru a face din el acest arbore frumos, minuscul şi la îndemână, omul acţionează cu cruzime, chinuindu-l, contorsionându-i tulpina, tăindu-i ramurile, sufocându-l. Pentru ce? Copacul este el însuşi numai în pădure. Acolo unde se poate înălţa, nestingherit, la cer. La fel şi omul. Prins într-o iluzie, doar pare a fi asemeni lui, da-i totuşi altfel. Mult micşorat, chinuit, cu simţirea contorsionată, cu aripile tăiate, sufocat. Pentru a reveni la statura sa, pentru a fi el însuşi, ar trebui, în primul rând, să se elibereze. De angoase, de ură, de gelozie, de frustrări, de iluzii, de… ne-iubire. Doar astfel se poate şi el înălţa, precum copacul, la Cer.

         Ninge. Primăvara asta cam şuie mi-a amintit că am o datorie faţă de mine. Să uit, să iert şi să merg mai departe. Mâine voi planta bonsaiul în grădină. Şi, cine ştie? Poate, odată cu el, voi creşte şi eu…