Florentina Loredana Dalian: Scriitorul uzbek Sherzod Artikov și vizita sa în România

21 – 29 septembrie 2023

Ziua I. 21 septembrie 2023, Balotești

Eu, zorită nevoie mare, ca mamaia care pleca de-acasă cu două ore înainte de sosirea trenului, vreau să fiu la aeroport odată cu aterizarea avionului, nu cumva să-mi scape prietenul uzbec, plecat cu o zi înainte din Marghilanul lui, doar ca să purceadă pe tărâm românesc. Scot din geantă cartonașul pe care-i scrisesem numele, apoi văd în jur că lumea modernă folosește tablete pentru așa ceva, nicidecum cartoane de la ambalaje de ciorapi „Adesgo”; ei, lasă, prietenul meu scriitor nu va sta în loc de așa ceva. Doar că el nu mai sosea. Și cum stăteam așa, zgâindu-mă la toată populația ce trece prin ușile de ieșire, văd un scriitor, doar că nu era cel așteptat, ci altul, venind tocmai din America. Iaca, ce s-a micșorat lumea de-odată! Îl strig: „Marius Stan!” El se știa vedetă și că-l strigă lumea pe stradă, dar parcă nici chiar așa. Ne vedem, ne salutăm, îi spun „Nu pe tine te așteptam”, „Știu”, zice, parcă vinovat că își permisese să apară în raza mea vizuală.

În cele din urmă, apare și Sherzod, ca o floricică, fără bagaj, obosit fleașcă. Ne anunță că bagajul lui a rămas în urmă, prin Istanbul, las’ că vine el cu următoarea cursă, așa cum fusese informat de operatorul liniei aeriene. Mai încolo își dă seama că și-a lăsat în avion și poeziile și speach-ul, n-are nimic, le am eu. Pe la doișpe noaptea am recuperat bagajul, l-am trezit din somnul ăla profund, din care nu voia să se trezească, ba încă l-am mai pus să ne și pozăm, dacă tot n-o făcusem la venire, întru memoria literaturii și a prieteniei uzbeco-române.

Mă uitam la el trâgând de bagaj, cu ochii picați în gură de somn, și mă gândeam că numai niște nebuni s-ar supune la cazne de-astea, de dragul literaturii.

Arta cere sacrificiii, păi nu?!

Drept răsplată că l-am trezit din somn, am primit un frumos dukpi, bereta tradițională uzbecă, ce se poartă la festivități, la rugăciune și în alte ocazii speciale, despre care aflasem din cartea lui, încă de pe când o traduceam. Și am purtat-o și eu cu această ocazie specială, că ne-am întâlnit și în realitate.

Ziua a doua, 22 septembrie 2023, București

Ziua de azi a fost dedicată Bucureștiului. Sherzod venise deja îndrăgostit de București dinainte, din ce văzuse pe net și din ce citise. După ce l-a văzut, încântarea i-a fost și mai mare, ceea ne nu poate decât să ne bucure. A pozat până a rămas fără baterie, a făcut scurte filmulețe de prezentare pe care le-a trimis prietenilor lui din Uzbekistan, a spus că va scrie un reportaj despre șederea sa în România, iar în minte are scrisă deja cel puțin o proză.

Dan, care știe bine Bucureștiul, fiind „de-al casei”, ne-a făcut un tur pe străzi și bulevarde minunate, cu clădiri istorice, adevărate bijuterii arhitectonice. Adevărul e că nici eu nu văzusem capitala noastră într-o lumină atât de frumoasă până acum. Mai ales că a fost un soare splendid, în lumina căruia toate lucrurile căpătau o aură de mister și eleganță.

„Una dintre marile mele dorințe a fost să văd Bucureștiul și iată că, acum, visul a devenit realitate.” – a spus scriitorul. A vrut apoi să mergem la Cimitirul Bellu, musai la mormântul poetului Mihai Eminescu, ale cărui poezii le-a citit. A vrut și la Arghezi, și pe el îl știe, dar n-am avut. A aprins, în schimb, lumânări la Marin Preda și la alți câțiva scriitori mari. Am vizitat și biserica cimitirului, a vrut să știe mai multe despre religia noastră, am vorbit despre toleranța religioasă și despre cât de asemănători sunt oamenii și despre faptul că n-ar trebui să se ciondănească între ei pe niciun motiv, căci viața e atât de frumoasă.

Am mai făcut o plimbare pe jos, am intrat și în biserica Stavropoleos, am mers pe minunatele străzi cu terase unde chelnerițe și chelneri amabili te imbiau să șezi la masa lor, dar noi aveam altă țintă – Caru’ cu bere, acolo voise Dan și bine a făcut, căci, spre rușinea mea, eu nu știam ce bijuterie arhitectonică și ce local elegant se află în inima Bucureștiului. Ne-am ospătat mai mult decât ar fi trebuit, chelnerul a venit să ne întrebe dacă ne place mâncarea, dacă totul e în regulă, Sherzod a complimentat bucătarul, spunând că gătește precum mama lui, chelnerul i-a întors complimentul: „Sunt sigur că mama dumneavoastră gătește mai bine.” Eu am apreciat în mod deosebit muzica, muzica Bucureștiului de altădată, dar și valsurile de azi ale lui Eugen Doga, același chelner mi-a recomandat ca altădată să venim în jurul orei 14, când au muzică live, la vioară și alte instrumente. Din boxe se auzea în surdină „Să nu uităm nicicând să iubim trandafirii”, am fi stat mult și bine, dar mai aveam de mers. Am ratat un alt obiectiv pe care ni-l propuseserăm – Muzeul „Grigore Antipa”, l-am ratat și pe Florentin, prietenul virtual al lui Sherzod, după ce aseară îl amenințasem că ne vom întâlni, dar luați de val și de încântare nici nu ne-am dat seama când a trecut timpul.

Eu îmi propusesem să-l duc neapărat pe Sherzod la Therme, ceea ce am și făcut, altă încântare pentru el, eram sigură, îi spuneam că aș putea rămâne acolo toată viața dacă, prin absurd, viața ar fi atât de îngăduitoare cu mine. Din păcate, a trebuit să stăm numai trei ore, pe când acolo e de stat ziua întreagă. Dar tot am prins vreo trei saune, niscai bălăceală prin apele termale și minerale și expunerea la infra-roșii, pentru efecte benefice asupra sănătății.

O altă surpriză frumoasă pentru el, încă de la începutul zilei, a fost caricatura-portret pe care a primit-o de la marele maestru Marian Avramescu, care a găsit timp și energie, printre atâtea câte are de făcut, s-o execute și să ne-o trimită în format digital.

O zi superbă care, așa cum spunea Sherzod, va rămâne în memoria lui pentru totdeauna și o va purta cu sine oriunde. De-am avea numai astfel de zile, cu toată oboseala lor! Și mai trebuie să și dormim, căci mâine ne vom îndrepta vijelios spre Slănic Argeș, unde prietenul Firiță ne așteaptă la festival.

Ziua a treia, 23 septembrie 2023, Slănic/ Aninoasa, Argeș

Pretextul vizitei lui Sherzod Artikov în România l-a constituit participarea la întâlnirea literară de la Slănic/ Aninoasa, județul Argeș, organizat de Editura „Detectiv Literar”, cu sprijinul Primăriei Aninoasa. Mulțumesc, atât în numele lui, cât și al meu, editorului Firiță Carp, care a trimis invitația, și Ambasadei României la Tașkent (Uzbekistan), pentru acordarea vizei de călătorie!

Sherzod a fost invitatul special al manifestării, împreună cu solistul și compozitorul Adrian Naidin.

După cuvântul de deschidere al domnului primar și interpretarea imnurilor celor două țări, întâlnirea a fost moderată de Firiță Carp. Scriitori importanți veniți din țară au citit, recitat ori și-au exprimat opinii literare. Invitatul special a adresat un cuvânt în care a făcut referire și la literatura română cu care, parțial, este familiarizat și a recitat o poezie în limba engleză (citită apoi de mine în română). Din păcate, primăria a optat pentru o formulă nefericită, în care a fost alocat prea mult timp unui program artistic susținut de copii, în detrimentul literaturii și al muzicii lui Adrian Naidin. Nu comentez mai mult pe acest subiect, am făcut comentariile la fața locului, măcar de s-ar fi înțeles ideea!

Sherzod a făcut cunoștință cu scriitori și jurnaliști, a oferit cărți și a primit, la rândul său, a conversat cu academicianul Gheorghe Păun și alți invitați, iar concluzia pe care mi-a transmis-o (sper că nu doar din politețe) a fost că s-a simțit foarte bine și s-a bucurat de fiecare moment. Ceea ce ne-a uimit la el a fost ușurința cu care reținea numele celor cu care interacționa și – ulterior – faptul că și le amintea perfect.

După momentul oficial, am parcurs drumul prin pădure, până la cabana din Berevoiești, unde am fost cazați și unde gazdele noastre s-au întrecut în ospitalitate. Sherzod fusese dornic de pădure, în drumul de la aeroport exclama bucuros când vedea trei copaci la un loc: „Forest!” I-am promis că se va sătura de forest, iar dormitul „în pădure” a fost doar începutul acestei aventuri.

A ținut să-mi mulțumească în mod special pentru ideea de a pune imnul, de altfel s-a și observat că a fost impresionat, iar mai târziu mi-a transmis încântarea conaționalilor săi, prieteni care văzuseră înregistrarea. Mie mi s-a părut ceva normal, însă am înțeles apoi cât de mult contează chiar și un gest mărunt ca acesta, pentru omul care-și poartă în inimă patria, mai ales atunci când se află departe de ea. De altfel, dorul de țară și de meleagurile natale e o temă des întâlnită în prozele sale din cartea „Sonata lui Rahmaninov” publicată în limba română.

Ziua a patra, 24 septembrie 2023. Interviuri, Curtea de Argeș, Transfăgărășan, Sibiu, Voineasa

Suntem încă la Berevoiești, la cabana din pădure. Undeva, prin secolul trecut: nu semnal la telefon (nicio rețea), nu internet, nu nimic ce ar fi putut să asigure comunicarea la distanță. Realizatorul Mihai Ciobanu, de la TV Moldova Plus, mă rugase de cu seară ca a doua zi dimineața să facem două interviuri, unul cu mine, unul cu Sherzod, la care urma să fiu translator. Ne-am vorbit că ne vom suna dis de dimineață, uitând că nu avem rețea de telefonie activă. Dimineața, sun, dar îmi amintesc imediat motivul pentru care nu reușesc să prind conexiunea. Nici măcar nu ne spuseserăm unul altuia la ce cameră stăm, fiind prea obișnuiți cu telefoanele ce le rezolvă pe toate. Îl caut pe Mihai, nu dau de el și atunci singura metodă care ar fi putut să dea rezultate, în afară de ciocănitul la fiecare ușă, să-mi iau niște înjurături neaoșe la prima oră (era și destul de devreme) a fost să încep să răcnesc: „Mihaaaaai! Ieși afară la portiță, că n-avem semnal la telefoane!” Asta în timp ce luasem palierele la rând. E lesne de imaginat că mi-am luat înjurăturile, dar măcar nu le-am auzit în direct.

În cele din urmă, dăm unii de alții, facem interviurile, îmbucăm ceva la repezeală și ne urcăm în mașină, unde prietenul nostru, „șoferul de serviciu” ne așteptase răbdător. Prima oprire: Mănăstirea Curtea de Argeș. Sherzod a fost impresionat de frumusețea acesteia, a părut cam sceptic la relatarea legendei Meșterului Manole și a victimei sale, Ana, a primit informații, a pus întrebări, inclusiv despre regii României, a cumpărat suveniruri, a băut apă de la fântâna meșterului, apoi ne-am reluat drumul, pe Transfăgărășan. Poze, multe poze, impresii puternice, iar bonus: patru urși care s-au arătat pe rând la marginea drumului, printre care unul chiar saluta trecătorii cu lăbuța stângă. Oaspetele nostru era încântat ca un copil (încântare care, de altfel, nu l-a părăsit o clipă pe perioada șederii în România): „Look, bear!”

Un popas de un farmec aparte l-am făcut în centrul istoric al Sibiului, superb oraș, unde ne-am plimbat și apoi am luat masa la o cafenea (Atrium) unde cânta un pianist, la un pian parcă picat acolo din alte vremuri. Așteptând comanda și ascultând muzica, Sherzod ne-a spus că văzând Sibiul, cu clădirile sale vechi impresionante, gândul l-a purtat pentru prima dată la Povestirile Fraților Grim. Am căzut de acord că acolo eram și ne simțeam cu adevărat ca într-un basm.

Iar poze, inclusiv la statuia lui Radu Stanca și a lui Samuel von Brukenthal (muzeul se închisese de zece minute, ghinion! – cum ar zice un sibian celebru), pe Podul Minciunilor. Alte câteva suveniruri, o ultimă privire, o încântare și o feerie, având în vedere că deja se lăsase seara când am plecat și am putut admira și splendoarea luminată a acestui oraș.

Am călătorit în noapte până la Voineasa, unde ne-am cazat la o pensiune prin curtea căreia curgea un râu învolburat. Dimineața, după micul dejun luat în apropierea acelui râu, ne-am continuat drumul, de data aceasta, pe Transalpina.

Ziua a cincea, 25 septembrie 2023. Transalpina, Horezu, Vâlcea

Aceasta a fost ziua cu capul în nori, mai cu seamă pe cel mai înalt punct de pe Transalpina, care a devenit unul dintre locurile preferate ale lui Sherzod, din România, în ciuda faptului că este un circuit foarte periculos. Mă amuzam pe seama lui cu replica „Unde-i mama, să mă vadă-acuma?”. Azi am primit un video în care mama sa își exprima gratitudinea față de noi, cei care i-am avut grija pe aici. Eu chiar i-am spus, mai în glumă, mai în serios, că eu sunt mama lui din România și, dacă nu mă ascultă, când îi dădeam vreo indicație sau interdicție (leagă-ți vesta de salvare în barcă, nu te duce prea departe în mare, nu te apropia de margine prea mult, nu te apleca!), îl voi pârî mamei sale adevărate. La ei, nu te joci cu mamele! Dar mai grijă mi-a fost de mine, că, dacă el ar fi pățit oarece, doamna m-ar fi căutat și-n gaură de șarpe să mă ucidă. J

Am avut și o încercare ratată de a vizita Peștera Muierilor (tradusă de mine foarte elegant Ladies’ Cave), ne-am dus până la intrare, ne-am pozat și cam atât, că mai era de așteptat până venea ghidul.

La Horezu ne-am clătit ochii cu ceramica specifică locului și am cumpărat – iar! – suveniruri, iar la Râmnicu Vâlcea, am găsit un spațiu mirific în parcul Zăvoi, unde am luat masa pe terasa restaurantului „Insula”.

Ne-am dus în B, de unde mi-am luat mașina, am călătorit, în noapte până la Slobozia, unde am înnoptat, pentru a fi mai aproape de următoarea destinație, de a doua zi – Delta Dunării.

Pe drumul prin munți, am pus CD-ul cu Tatiana Stepa. Sherzod s-a îndrăgostit de muzica acesteia (i-am dat CD-ul), mi-a spus, deși nu înțelegea versurile: „Când cântă ea, sufletul meu plânge”. Și-a propus să învețe româna, pentru a putea înțelege și versurile. De altfel, câteva zile mai târziu, în Constanța, și-a cumpărat dicționar și ghid de conversație român/ englez/ englez-român, pentru studiu. Până acum a învățat deja: „Virează la dreapta/ virează la stânga – de la Waze, și „Copaci fără pădure” – de la Tatiana. A căutat informații despre ea, s-a întristat și ar vrea să știe mai multe pentru a scrie un eseu. A promis (și eu cred) că într-un an va învăța limba română. Să nu te pui niciodată cu sufletul de artist!

Ziua a șasea, 26 septembrie 2023. Delta Dunării, Eforie Sud

Dis de dimineață, cu ochii cârpiți, am plecat din Slobozia spre Tulcea. La pontonul de îmbarcare, ne-am identificat ambarcațiunea, căpitanul (care zicea că nu e căpitan, dar fusese marinar și avea o mulțime de cunoștințe, părea că știe Delta pe de rost) și cel de al patrulea companion de călătorie, pe francezul Alan, venit în România la plimbare, care vizitase destul de mult din ea și acum era nerăbdător să vadă și Delta. Împreună, am călătorit vreo opt ore, ne-am împrietenit oarecum și ne-am simțit bine cu toții.

Căpitanul nostru ne dădea informații, ne-a arătat și traseul pe o hartă a Deltei: Canalul Șontea, câteva lacuri, printre care Nebunul și Matița, Satul Mila 23, Satul Letea, cu a sa pădure și ai săi cai sălbatici, orașul Sulina, până la vărsarea Dunării în Marea Neagră. Pe mare nu s-a putut ieși, întrucât era extrem de agitată.

Frumusețea Deltei Dunării nu poate fi descrisă, trebuie văzută. Am întâlnit nuferi, cu ultimele izbucniri de inflorescență, pelicani, stârci și tot soiul de alte păsări, am admirat salciile aplecate spre mal, ne-am bucurat de un soare generos. Am văzut și câțiva pescari pe mal și pe Vania, în barcă, „pescar adevărat”, cum avea să ne spună căpitanul, care îl salutase. Imaginea lui, bledegărind la plase, mi-a inspirat o proză scurtă.

Primul popas a fost la Mila 23, satul campionului mondial Ivan Pațaichin, unde am văzut și locul în care i se va ridica un monument.

Am mers apoi la Letea, telefoanele au început să trimită mesaje: „Bun venit în Ucraina!”, întrucât eram destul de aproape de graniță, noi am zis: „Nu, mulțumesc, mai bine mergem să vedem caii.” Până la pădure, am călătorit, împreună cu ocupanții altor bărci, cu o troșcaletă, nici cal, nici măgar, care ne-a zdrăngănit bine prin praf, eu mi-am pierdut șapca, luată de vânt, Alan a fost mai norocos, cu mine pe post de prinzător, apoi am luat-o ușor la pas prin pădure. Este o pădure naturală, intervenția omului nu e permisă, nu se taie, nu se plantează, natura își face singură treaba. Superbii cai sălbatici s-au arătat și ei, veniți să se adape dintr-o mocirlă care izvorăște continuu. A fost și un moment comic când câinele unei doamne, parfumat, șamponat cu produse franțuzești, a scăpat de lângă stăpână și s-a tăvălit cu frenezie în mocirla cailor, dădea să iasă, apoi se răzgândea, mai făcea o tură, spre disprearea stăpânei și a celorlalți companioni, care fugeau toți de fericitul animal, care mai trebuia să se și scuture. Apoi, de supărare, a început să scârme în cenușă. Unii, mai curajoși, s-au agățat de liane. Era acolo o liniște, o pace și o încântare, nici n-ai fi zis că la doar câțiva kilometri mai încolo lumea se află în război. Oameni buni, nu vă mai războiți! Mi-au venit în minte versurile poetei Magda Isanos: „Si-mi pare-așa ciudat că se mai poate/ găsi atâta vreme pentru ură,/ când viata e de-abia o picatură...”

După vizitarea pădurii, după excplicațiile ghidului, am mers să luăm masa în satul Letea (locuit de etnici ucrainieni), unde am fost răsfățați cu bunătăți, în special pește, în cantități industriale. Am avut și desert, iar Sherzod a mai învățat un cuvânt românesc: „gogoși”. La vreo două zile, în Mangalia, unde am fost serviți cu plăcinte, le-a numit surorile gogoșilor („sisters of gogoși”).

Ne-am reîntors la barcă, am mers pe canalul principal către mare, am văzut-o, i-am făcut cu mâna, ea, nouă – cu valurile, un scurt popas în Sulina, și apoi ne-am întors drum întins, timp în care am mai și moțăit, căci emoția și oboseala zilei începuseră să-și spună cuvântul.

Dar călătoria noastră nu se terminase. Ne-am urmat drumul, de data aceasta în mașină, de la Tulcea, către Eforie Sud, unde ne aștepta prietenul Firiță, la casa prietenilor lui, deveniți ulterior și ai noștri: Luminița și Petre. În mașină, când deja se înnoptase, Sherzod, și încântat peste poate, dar și rupt de oboseală, a întrebat: „De ce nu vine Firiță la noi, la Tulcea, de ce mergem noi la Eforie, de ce trebuie să fie atât de greu?” I-am dat răspunsul corect: „Pentru că ai vrut să vezi marea și ea nu se află la Tulcea, ci la Eforie, that’s why!”

Prietenii noștri ne așteptau, ne-au ospătat și ne-au primit în condiții deosebit de bune, am mai stat la povești și, în cele din urmă, ne-am urmat oboseala și am adormit până ceva mai târziu de dimineață, dar nu prea târziu, căci urma alt program, alte noutăți, alte emoții.

Ziua a șaptea – 27 septembrie 2023, Eforie Sud, Mangalia

De cum ne-am trezit și imediat după ce am luat micul dejun împreună cu prietenii noștri, Sherzod și cu mine am plecat, aveam treabă: să vadă Marea Neagră. Pentru prima dată. Drumul până la mare a fost o încântare, într-un Eforie golit de oameni (de-abia dacă am întâlnit trei), pe străzile largi, cu tei bătrâni, sub soarele dimineții. Am trecut și pe lângă casa părăsită a fostului actor Grigore Vasiliu Birlic (Petre mi-a atras atenția când am plecat de acasă, altfel, nicio plăcuță nu marca fostul deținător).

Marea ne-a întâmpinat furioasă, dar splendidă în agitația ei. Sherzod s-a bucurat ca un copil, a intrat cu tălpile în apă (deși trebuie să fi fost rece), s-a fotografiat și l-am fotografiat în fel și chip, am înregistrat și sunetul mării. Pe parcursul întregii excursii, a făcut scurte prezentări video sau audio, atât pentru jurnalul pe care-l va scrie la el în țară, cât și pentru a prezenta România prietenilor, întrucât, așa cum ne-a spus, se știe foarte puțin la ei despre aceasta. Până acum, impresiile au fost la superlativ.

Ne-am întors abia după vreo trei ore, când prietenii noștri se apucaseră de pregătit masa, mai exact grătarul, cu mici din carne de oaie și vită – comandă specială pentru Sherzod, care nu mănâncă porc – cumpărați de Petre de la un magazin musulman specializat, de unde, spune el, sunt cei mai buni.

Cât am mai stat, Sherzod și-a oferit cartea, s-a fotografiat cu gazdele și inclusiv la grătar.

După masă, am avut în program Mangalia. Itinerariul nostru cuprindea mai multe, dar nu peste tot am avut noroc. Mai întâi, am fost în port, unde vântul bătea foarte tare, unde am admirat o familie de lebede și un sportiv care practica surfing agățat de o parapantă – un exemplu de măiestrie și curaj (nebun, aș zice, pe o asemenea mare). Am dorit să vizităm moscheea Esmahan-Sultan, monument istoric și de artă musulmană construit în stil maur, singura podoabă medievală a Mangaliei. Am vizitat-o pe exterior, întrucât doamna cu cheia era plecată. Apoi, în timp ce Dan și Firiță s-au dus cu mașina după ceva cumpărături, Sherzod și cu mine am luat-o la pas, vreo zece minute, către Muzeul de Arheologie. Care, ce să vezi, închisese și ăsta de vreun sfert de oră. Așa că, după reunirea cu prietenii noștri, ne-am dus către momentul principal al serii: vizita pe care i-am făcut-o poetei și pictoriței Luiza Cala (precum Frida Kalo, zice Sherzod prin asocierea celor două nume, deși i-a mărturisit Luizei că picturile sale îi amintesc mai degrabă de Salvador Dali).

În minunata casă-galerie a Luizei am avut parte de o primire elegantă și călduroasă din partea acesteia, ajutată de prietena sa Silvana, poetă și traducătoare. După acomodare, am intrat în emisiunea pregătită și moderată de Luiza, sub genericul „Seri Cala-tiene”, care va fi preluată și de Tele Moldova Plus, la care dăduserăm interviurile într-o zi anterioară. Luiza și Silvana au pregătit o frumoasă surpriză pentru invitatul de onoare, un scurt eseu poetic scris de prima și tradus de cealaltă, cu trimitere la Uzbekistan și poezie. Firiță Carp a povestit, pe scurt, despre tabăra de creație de la Slănic/ Argeș, Sherzod – despre Uzbekistan și impresiile lui din România, apoi s-a făcut lectură poetică.

Seara nu s-a încheiat o dată cu emisiunea, gazdele noastre ne-au invitat la masă, o masă aranjată cu mult stil și plină de bunătăți și sofisticării, toate pregătite special în primul rând pentru invitatul de onoare. Mulțumim, Luiza și Silvana, ați fost niște gazde desăvârșite! Nu a lipsit nici muzica uzbekă, pusă de operatorul TV.

Am plecat când noaptea coborâse bine peste Mangalia, bucurându-ne de feeria de lumini din curtea casei artistei.

Am revenit la Eforie Sud, la celelalte minunate gazde, Luminița și Petre, cărora, de asemnea, le adresăm mulțumiri, de unde aveam să plecăm a doua zi spre Constanța.

Ziua a opta, 28 septembrie 2023, Constanța

O masă frugală, cafeaua și neapărat ceaiul lui Sherzod (abia după vreo trei zile a îndrăznit, timid, să ne spună că obișnuiește să bea ceai la micul dejun), apoi ne-am luat la revedere de la Firiță, Luminița și Petre, după care am mers în Constanța. Am fost în port, ne-am plimbat pe faleză. Soarele strălucea, marea își cânta simfonia turbată, un acordeonist întregea atmosfera cu melodii de suflet, doi fotografi își așezau taraba și am dat curs invitației de a ne fotografia împreună. Fotografia cu fundalul cazinoului (aflat încă în renovare), cu rama din scoici, întru amintirea mării, stă acum pe unul din rafturile bibliotecii din Uzbekistan a prietenului nostru, Sherzod.

Am mai făcut câțiva pași, ne-am pozat cu Eminescu, l-am salutat pe Ovidiu, Sherzod a mai cumpărat suveniruri și neapărat dicționar și ghid de conversație, căci e decis să învețe româna. În librărie a vrut să cumpere un stilou mai deosebit, pentru semnături, să-l ofere tatălui, dar „n-avem” i-a spus vânzătoarea amabilă, după ce a căutat. N-avem căci ne-am dat după veacul acesta, folosim pixuri de unică folosință pe care apoi le aruncăm la coș. Cine mai folosește stiloul pentru semnături? Mi-a părut rău că nu a găsit, stiloul reprezintă și pentru mine un parfum al altor vremuri de care uneori ni se face dor.

Dorința de a face o mini-croazieră pe mare nu ne-a fost îndeplinită, din pricina valurilor turbulente. Am mai băut câte un suc, el, iar, ceai, am mai vorbit de-ale literaturii, apoi ne-am luat drumul înapoi spre Slobozia. Dar înainte, am oprit o jumătate de oră pe la prietenul nostru Florin Ciocea, în Maltezi, care ne-a primit în livada lui, cu toți câinii lui. Când am ajuns la Slobozia, Sherzod tocmai primise un mesaj de la ambasadă, unde era invitat la o recepție, la întoarcerea în țară. I-am dat cărți și pentru ambasadă, cu atât mai mult cu cât cartea sa în limba română a fost citită acolo și a primit aprecieri.

După ce am mâncat, a venit și momentul greu al despărțirii, eu am rămas acasă, Sherzod continuându-și drumul cu Dan, care l-a dus a doua zi la aeroport. De nerăbdare, a plecat la Otopeni cu mult mai devreme. Știam cât e de nerăbdător să-și revadă familia, țara. Oricât de departe am fi și oricât ne-am bucura, sunt acele fire nevăzute, dar trainice, care ne trag înapoi.

Mi-a scris apoi din aeroportul din Tașkent, când își aștepta bagajul. Eu i-am spus că sper să și sosească, să nu mai pată ca la venire. Apoi mi-a trimis fotografie cu bagajul. Ca să bag bățul prin gard, l-am întrebat: „Ești sigur că e al tău?” J

Impresiile au fost multe și încă nu s-au sedimentat. A fost și pentru mine un prilej deosebit de a interacționa cu tânărul scriitor uzbek, despre care vom mai auzi. Îți mulțumesc, Sherzod Artikov, pentru că ai străbătut cerul ca să ajungi până la noi! Mulțumesc tuturor celor care i-au/ ne-au fost aproape, făcând din venirea sa în România o poveste frumoasă pe care „o voi păstra mereu în inima mea” (cuvintele lui Sherzod).

Și pentru că i-a plăcut atât de mult muzica Tatianei Stepa, voi încheia și eu cu un vers cântat de ea: „Și totuși vine toamna...” Dar mai era unul: „Și totuși există iubire!”