Vis din septembrie

     

Acorduri dumnezeiești umpleau micul ateneu din orașul de provincie, o clădire cochetă, cu dimensiuni reduse, dispusă pe două etaje care comunicau între ele, astfel încât, de sus, puteai privi și auzi ceea ce se întâmplă pe scenă.

Fusese o zi grea, iar acum „combatanții” se retrăseseră sus, la o vorbă și-un pahar, amfitrionul alerga sprinten printre ei, neștiind pe care să-l servească mai întâi. În fond, și pentru el fusese o zi dificilă, cu emoții, mai ales cu emoții. Într-un oraș în care jumătate din populație se compunea din țigani, iar cealaltă jumătate era la limita inculturii crase, Selim avea pretenția să ridice nivelul educațional al acestora la înălțimi amețitoare. Nu se amăgea singur, uneori își spunea: „Fii serios, Selime, ai să scoți tu din ăștia iubitori de artă, cum au să scoată ei din tine un fan al manelelor și-al tuturor isteriilor de prost gust cu pretenții de entertainment!” Apoi imediat își amintea că mai sunt și câțiva oameni, ăia puțini care sunt, pentru care se merită orice efort pe lumea asta. Și dacă morbul cultural-artistic se va întinde și la cei mai puțin inițiați, cu atât mai bine. Ca să nu mai vorbim de copii și tineri! Trebuia ca ei să crească într-un alt fel de mediu, pe o altă față a lumii.

Îl chema Selim pentru că avusese o bunică turcoaică, de care se îndrăgostise bunicul său dinpre tată și a făcut ce-a făcut, a trecut și peste barierele religioase, și a luat-o de soție. Dar sângele lui era pur românesc, trăirile, simțirea lui... Mai greu îi fusese la școală, când trebuia să explice colegilor lui de ce îl cheamă așa, și când ăia se jucau de-a războiul cu turcii. El se afla singur în tabăra otomană, ceilalți, toți, împotriva lui, dar, până la urmă, cădeau la pace, jocurile de copii nu se termină niciodată cu învingători și învinși, jocul e cel care contează, de-ar învăța și oamenii mari ceva de la ei!

Astăzi, avusese invitați scriitori, mai exact aforiști, adică dintre acei scriitori care extrăgeau esența lucrurilor și o lăsau liberă prin lume. Invitații erau sus și până la ei răzbeau acordurile pianului pe care Vesna, o tânără care apărea și dispărea la evenimentele culturale, fără să știe nimeni exact  de unde vine și unde se duce, și-l făcuse prieten, „dansând” cu degetele pe clape cu atâta ușurință, stând cu ochii închiși, în lumea ei și cântând, cântând, fără oprire.  Privind-o, îți dădeai seama clar că o încercuire invizibilă o izola de tot restul lumii, situând-o deasupra ei, făcând-o totuși atât de prezentă prin muzica ei. Nimeni nu își dădea seama ce cântă, dar muzica era dumnezeiască. Cineva le spusese că Vesna improvizează, lucru greu de crezut, anume că dintr-o improvizație ad-hoc la pian ar putea ieși o astfel de muzică ce ar fi sensibilizat și pe cel mai mare infractor al omenirii. Dar se pare că așa era, Vesna improviza mereu, și la pian și pe scenă, când prezenta câte un monolog inventat de ea, tot pe moment, și în pictură, era un multi-talent care se naște atât de rar și care n-are nevoie de nicio școală și de nicio diplomă pentru confirmare. Ușor nu-i era, se găseau destui să-i conteste „abilitățile”, de parcă lumea de abilități ar avea urgentă nevoie, nu de oameni puri cărora Dumnezeu li se-arată și prin care vorbește și celorlalți, fie că alege calea poeziei, a muzicii, a sculpturii sau doar a unui zâmbet tămăduitor.

Și Vesna era un suflet pur, dar nu în sensul obișnuit al cuvântului. Era, adică, și ea, ca oricare: o femeie puțin trecută de 30 de ani, dar cu alură de copil, care fusese măritată, acum divorțată, cu o fetiță de nouă ani pe lângă ea, pe care o lua peste tot, neavând cu cine s-o lase. Dar, în felul ăsta, micuța era permanent în contact cu preocupările artistice ale mamei sale, astfel că arta îi devenise a doua mamă. Era un om obișnuit Vesna, dar avea o puritate a sufletului, a minții și a privirii care izbea pe oricine intra în contact cu ea. Chiar dacă, până la urmă, cei a căror simțire mediocră n-a trecut de genunchiul broaștei o coborau tot în mocirla cotidiană, încercând să se convingă mai întâi pe ei, apoi să-i convingă și pe ceilalți și pe Vesna însăși că nu-i decât o altă evă, modelaj din lut cu suflare de viață, cu imperfecțiunile ei. Câțiva dintre scriitori,  bărbați, o privesc de sus cu admirație, căci Vesna e și frumoasă, fapt ce o ridică mult în ochii hulpavilor, dar are acea frumusețe blândă, neagresivă ori care să-ți sară în ochi, dar poate cu atât mai ispititoare. Unul dintre ei e căzut în extaz, se vede cum fiecare notă îl atinge, o privește cu ochii semideschiși. La un moment dat, simte nevoia unei confirmări sau împărtășiri cu ceilalți:

-         Uitați-vă, domnule, la ea! E adorabilă! Incredibil cât de retrasă poate să fie în lumea ei muzicală, și ce esențe parfumate transmite pe calea notelor! Fantastic! Fabulos!

Ascultându-l, m-am bucurat să constat că mai există și bărbați care pot admira astfel o femeie. Chiar m-am bucurat și mă gândeam ce frumos ar fi fost să fie mai tânăr, să-și fi găsit și Vesna pereche, un om care s-o prețuiască așa cum merita. Dezamăgirea a venit mai târziu, când, pe drumul spre bibliotecă, Vesna mi-a spus roșind și cu mii de rugăminți să nu care cumva să dezvălui, că „domnul acela cu papion” (eu l-am numit porcul balului, cu papion!) s-a dat la ea, făcându-i avansuri vulgare, atât de vulgare încât biata Vesna nici n-a putut să le rostească. Dar asta, cum ziceam, am aflat-o mai târziu. Deocamdată mă bucuram că e astfel prețuită de un bărbat. Numai că aceluia îi vine nefericita idee (de fapt, ar fi trebuit să-mi dau seama că vrea să atragă atenția) să o aplaude în timp ce ea colinda prin lumi serafice. Până să apuc să zic să nu care cumva să facă un cât de mic zgomot, că rupe vraja, idiotul cu papion a început să aplaude tare și sacadat, stârnind pe alți vreo doi. Am știut atunci că vraja se termină, nu știu cum am știut, pe Vesna doar o văzusem și o ascultasem, poate schimbasem și două zâmbete, dar, cumva, i-am intuit sensibilitatea, nu degeaba aveam tendința s-o protejez, deși nu eram decât cu vreo treisprezece ani mai mare decât ea, nu degeaba aveam pornirea să mă identific cu ea, zărindu-mă prin vălul timpului la fel de fragilă, de vulnerabilă, de la îndemâna oricărui nesimțit profitor, dar nu la fel de talentată. Așa cum era de așteptat, după ce purtătorul papionului a izbucnit în aplauze, Vesna aproape s-a speriat, a revenit din acea dimensiune eterică din care plecase și, condusă de bun simț, a interpretat aplauzele drept un semn că trebuie să se oprească, a și spus-o cumva, timid și, oricât i s-a sugerat să continue, n-a mai revenit. Asta se întâmplă când diafanul se întâlnește cu grotescul, când doi oameni având plămezi diferite respiră același aer, sub același acoperiș. Brusc, lumea se-arată în culorile ei gri, cu tot firescul și urâtul ei.

Ca și acum, când vraja fusese ruptă de zelosul cu aplauzele lui penibile, de parcă artistul adevărat de aplauze duce lipsă. O doamnă ne spusese că Vesna nu are pian acasă și, astfel, ori de câte ori prinde unul, se răzbună. Deja începuserăm să ne revenim, discuțiile au coborât mult, iar liniștea care umplea golurile dintre conversații nu reușea deloc să umple golul lăsat de muzica intepretată cu atâta măiestrie și, dacă ar fi să ne luăm după ceea ce se vorbea, compusă chiar pe loc de solistă. Am început să vorbim, așadar, se dezbăteau problemele grave ale omenirii, în grupuri-grupulețe, teme cât se poate de la modă astăzi, dar pe atât de agasante, la loc de frunte aflându-se politica. N-am să înțeleg de ce artiștii preferă discuții politice; cum ar fi ca politicienii să se lanseze în discuții despre artă, cu rarele excepții în care unii dintre ei chiar se pricep? Două cucoane schimbau rețete de murături (nu-i vorbă, auzisem astfel de conversații chiar și în biserică, unde lumea, chipurile, merge să se roage, să-i vorbească lui Dumnezeu), spre indignarea Elizei, scriitoarea octogenară, spurcată la gură, dar tobă de carte:

-         Mai terminați cu bucătăria! Că suntem la un festival de aforisme, nu de cartofi prăjiți!

Acelea se arată vădit înțepate, dar nu au curaj să deschidă gura în fața unei somități în materie, mai ales când se știe că te trăznește cu vorbele una, două. Mă uit la noi și nu mă pot împiedica să constat ce diferență între atitudinea „artistică” a murăturilor, pardon, a celor care ne pretindem scriitori și cea a Vesnei, care nu se pretinde nicicum, dar care, scoasă din sferele ei înalte, nu mai știe ce să spună, stă cuminte, așezată pe taburetul de la pian, cu mâinile în poală, cu un zâmbet abia ghicit, un fel de scut de apărare în fața vieții cu toate și toți ale/ ai ei. Îmi venise cheful să mă ridic, nu mai puteam suporta discuțiile de la masă, fugite acum în zona fără perdea.

Privesc de sus imaginea de ansamblu, o văd pe Vesna privind drept înainte, cu același zâmbet grațios, cu trupul drept (aflu că face și balet), deranjată de-odată de apropierea libidinosului cu papion. Îl văd cum se apropie, ușor frânt de spate, respectând pesemne o etichetă a vremurilor apuse, cum îi ia elegant mâna și i-o sărută, apoi îi adresează niște cuvinte (care, evident, nu răzbesc până la mine)! Cum înșeală aparențele! Credeam că o complimentează, folosindu-se de retorica din perioada belle-epoque, am văzut-o roșind ușor, dar nu-i așa? - oamenii cu bun simț roșesc atunci când li se fac complimente, nefiind obișnuiți cu gloria lumii. Părea o scenă dintr-un film de epocă, cu toată tinerețea Vesnei, care chiar avea ceva din aerul vremurilor de altă dată, el oricum era căzut din timpul acela și parcă uitat pe-aici, pe Pământ. Când Vesna mi-a redat, fragmentar, conversația, am refăcut imaginea mental, și uite cum te poți înșela. Papițoiul nu ținuse măcar seama de faptul că fiica ei era la o distanță relativ mică, așezată în primul rând, sorbindu-și mama din ochi. Nu mai zic c-ar fi putut să-și dea seama că Vesna nu era genul acela de femeie. Și nici nu mă pot abține să mă întreb nu cumva, dacă ar fi acceptat, Vesna l-ar fi pus în mare încurcătură? Ce să faci tu, nonagenar, lângă o femeie tânără și frumoasă, fie și una vulgară pe care ai merita-o?

Privesc în lungul străzii pustii, în noaptea instalată bine peste oraș, luminată doar de vreo două becuri chioare. Eu și Vesna, această femeie cu nume de primăvară, și fiica ei mergând pe bicicletă, până mai încolo și înapoi, tot ducându-se și întorcându-se la noi, să nu se depărteze prea mult.

-         Nu ți-e frică? – o întreb pe mamă.

Nu răspunde. Doar același zîmbet îi luminează fața. De parcă ar ști dinainte viitorul, sau de parcă ar avea înțelegerea marilor spirite, lămurite de faptul că, oricât te-ai teme și oricât te-ai păzi, de ce ți-e scris nu te poți ascunde, sau cu înțelepciunea aceea matură care spune că frica nu face decât să amplifice pericolul și iminența lui. O admir și o simt tovarășă întru curaj. Știu că realitatea poate fi alta, că în sufletul ei se pot înghesui atâtea frici, dar noblețea firii ei o împiedică să se vaite, să-și plângă de milă, să strige, să ceară ajutor. Îmi vine să-i spun: „Dragă Vesna, cunosc această putere a celor fragili, știu cum e să-ți faci curaj singură, dar ce tristețe când îți dai seama că cele mai câștigate femei pe toate planurile nu sunt acelea care-și poartă cu demnitate rănile, tămăduindu-se în discreție și tăcere, fără să arate puroiul lor oricui s-ar afla prin preajmă. Va fi trist și dureros și pentru tine când vei afla că cele mai câștigate femei sunt neputincioasele, smiorcăitele, vărsătoarele de lacrimi false, într-un cuvânt exemplarele cele mai nereușite ale speciei. Pe acelea bărbații le adoră, lor le sar primele în ajutor, necondiționat, și, chiar dacă uneori le mai terfelesc, ele se-arată lumii tot neșifonate, când n-ai demnitate, nu ți se șifonează nimic, n-ai conștiința urâtului din tine. Ai învățat o lecție și aia e, pe aia o aplici în toate situațiile și, mai ales atunci când vezi că dă rezultate, ești încurajată s-o aplici mai departe.” Nu-i spun nimic din toate acestea. Vorbele nu ajută. Dar aproape că-mi pare rău de pe acum pentru ea. Dar îmi pare și bine. Pentru că – iată – mai există și regine, femei suverane, stăpâne pe soarta lor, dar a căror fragilitate poate distruge lumi interioare.

Mă intrigă și tare aș vrea să știu ce face în viața de zi cu zi, care este ocupația ei curentă. Dar nu vreau să încalc un principiu la care țin, acela de a nu intra forțat în sufletul oamenilor, mai ales al acelora pe care-i prețuiesc. Pur și simplu, nu-mi vine s-o întreb dintr-odată cu ce se ocupă. Într-un fel mă și tem, dacă aș face asta, n-aș fi cu nimic mai prejos decât purtătorul de papion, care a rupt vraja cu aplauzele sale la un timp total nepotrivit. O să vină și vremea când voi afla cu ce se ocupă, altfel, n-o văd trăind din ceea ce face, munca în zadar, neaducătoare de niciun folos material.

-         Cânt la strană, îmi spune.

-         Ce-ai zis?!

-         Cânt la strană, nu voiai să știi cu ce mă ocup?

-         Da, dar...

-         De unde știu? Lasă, nu-ți bate capul. Să zicem că am un fel de simțuri paranormale, o pacoste, dar asta e, n-am ce face, e o altă cruce pe care trebuie s-o port. Crezi că-i ușor să ghicețti gândurile oamenilor?

Deja începe să mă sperie, dar îmi spun să-mi păstrez cumpătul.

-         Nu-ți fie teamă! Nu atac, nu mușc, nu dezvălui..., mai zise râzând, și cred că era pentru prima oară când o vedeam râzând, dezvelind dantura-i albă, de invidiat, am vrut să mă întreb în gând dacă o fi adevărată sau falsă, dar am oprit gândul la jumătate, de teama ghicitului. Doar s-a uitat la mine și a râs și mai tare, semn că ceva, ceva înțelesese.

Am mai mers o vreme în tăcere, ascultând zgomotul tocurilor pe caldarâm și, uneori, lanțul bicicletei Irinei, care cam bătea. Orașul acesta cu aspect anacronic mă face să mă întreb dacă chiar exist în acet timp, dacă eu sunt cea care tocăne pe asfalt, dacă nu cumva toate astea le-am trăit într-o altă viață, una de împrumut... Și ciudățeniile Vesnei... Dar, cu cât era mai ciudată, cu atât mă atrăgea mai mult, cu atât aș fi vrut să-i aflu povestea, poveștile, stilul de viață, dar simțeam nevoia să caut și o imperfecțiune, prea eram intrigată de apariția ei ușoară ca un abur, ca mireasma unei năframe ținută într-o ladă cu parfumuri, care și-a impregnat mirosul pentru totdeauna.

S-a oprit sub un felinar, un obiect de artă vintage, care contrasta puternic cu simplitatea și chiar mizeria orașului de provincie, care parcă fusese aruncat acolo din greșeală, scăpat de undeva din cer. Vesna se încadra perfect peisajului cu felinar, nici ea nu părea să aparțină acelui loc, prea negru, prea josnic, prea murdar, pentru ființa ei diafană. M-a privit direct, cu seriozitate, încărcându-și vorbele cu o gravitate care nu lăsa loc la interpretări:

-         Mi-ar plăcea să fim prietene... să-ți pot spune povestea mea fără să mă tem. Dar îmi cam e teamă să mai încerc. Vezi tu, eu n-am prietene, nici în orașul ăsta, nici în altul din lumea largă. Când ți-am vorbit de povară, știam ce spun. Într-o vreme, am sperat că îmi pot face bărbații prieteni, cumva, prin felul meu de a fi, mă simt mai apropiată de firea lor decât de a femeilor, în general. Vreo doi m-au păcălit... ca, până la urmă, să se ajungă tot în punctul acela. Evident, am cedat și eu prea ușor, ca să constat apoi cărui mare nimic. Apoi, fiind lămurită cu ei, am încercat să-mi apropii femeile, sperând ca una măcar să mă înțeleagă, să am cui spune și eu... dar n-a fost să fie. Femeile acestui oraș provincial, cel puțin acelea pe care le-am întâlnit eu, nu pot înțelege una ca mine, i-ar scoate ochii cu andrelele, ar toca-o în mașina de tocat, împreună cu roșiile s-o facă bulion. Ce să fac? Ce să fac dacă sunt altfel? Îmi doresc să trăiesc în sfere înalte, printre monologuri, printre portative, pe scena de dans, nu printre borcane de zacuscă și de murături, deși nu disprețuiesc pe nimeni care face asta. Eu pot înțelege, ele nu.

Cum poți convinge un om de prietenia ta, cel puțin de acea disponibilitate dintru început, presărată cu multă neliniște și mai ales curiozitate? Nu încercam s-o conving, nu era nevoie, avea simțurile ațintite, de altfel, până la urmă, singură s-a dezvăluit, apropiindu-se lent. Eu am stat în defensivă, n-am spus nimic despre mine, doar am ascultat, cu uimire crescândă, dar și cu un fel de teamă, dacă se rupe vraja? Dacă persoana ei va deveni una banală, nu chiar o gospodină cu andrelele după gât, dar pe-aproape? Până la urmă, de ce mă temeam? Ce aș fi avut eu de pierdut? Da, da, timpul. Pierdusem prea mult timp cu indivizi și individe care s-au dovedit a nu-mi merita prietenia, prea mult suflet, prea multă energie. Și nu mai voiam, îmi fusese de-ajuns, gata! Totuși Vesna era pe departe de a fi comună, avea un ce al ei, încât sunt sigură că și lângă aragaz pregătind cina vreunui soț vulgar, ea tot ar fi avut o anume noblețe abia ascunsă de ochii aceluia, spre a nu-l irita.

-         Să mergem la mine, îmi propune. Deja s-a înnoptat, iar în urbe nu mai e niciun loc sigur, în care să poți sta liniștit, vorbi liniștit, asculta o muzică în surdină. Mai e puțin și încep să se arate interlopii, grobienii satului, cu mutrele lor grețoase, buhăite, cu vocile sparte care cutremură ferestre. Suntem aproape, hai sus, după ce adoarme Irina, îți voi spune povești. Nu asta vrei? Nu ești scriitoare? Aaa, voi aveți nevoie de povești, ca peștele de apă. Azi e ziua ta norocoasă, dar să nu te superi dacă nu vei afla ce-ți place.

Evident că atât am așteptat, era o șansă nemaipomenită să văd unde locuiește o astfel de ființă de aer, încercam să-mi imaginez un palat cu nuanțe de roz diafane – proastă imaginație! – m-a introdus într-o mansardă în care predomina negrul, dar totul era plin de rafinament, obiecte vechi, dar încărcate parcă de viață. Mi-a prezentat „odaia” cum îi punea, și nu era departe de adevăr. „Odaia” era, de fapt, o cameră mare, la etajul unei case vechi, boierești, înconjurată de un parc imens și frumos care avea să mă uimească peste poate a doua zi. Camera avea un separeu, dincolo de care dormea Irina, îi improvizase un fel de cameră a ei, cu pat, birouaș și o mică veioză, două trei jucării, câteva cărți, atlase, o vioară și... partituri. Restul odăii o folosea Vesna (acum înțelegeam și de ce nu are măcar o pianiniă, unde să fi pus-o?), era mobilată cu gust, dar  cu obiecte vechi, se cunoștea că aparținuseră și altor generații: o măsuță de toaletă, frumos ornată cu briz-brizuri, o canapea, fotolii, perne aruncate pe jos, flori uscate, tablouri care căpătaseră o patină de vechi, unul cu flori, altul – un peisaj marin, pe furtună, semăna cu Aivazovski și nu mică mi-a fost mirarea când Vesna mi-a spus că asta și era, un Aivazovschi original. Eu nu mai știam ce să cred, unde nimerisem, mă întrebam, în ce lumi, nu cumva am febră și aiurez? Până adineauri mergeam pe o stradă accidentată, murdară și plină de gunoaie, acum admir tabloul unuia dintre cei mai cunoscuți pictori ruși, într-o mansardă a unei case boierești înconjurate de un parc imens. Doamne, unde ne e locul în viața asta, cine suntem și mai ales de ce există lumi atât de diferite pe aceeași stradă, de ce unele ne plac, altele nu? Nu, n-aveam răspunsuri, dar hotărâsem să mă las în voia celor întâmplate. Mansarda avea și-un mic balconaș, am ieșit să iau aer, aer și fum.

Casa era, de fapt, un fost conac boieresc. Aparținuse stăbunicului Vesnei, un artist cunoscut al acelor vremuri, pictor și sculptor (și-am înțeles, când mi-a spus, cum se transmite uneori talentul, azvârlit peste generații), un artist care trăise din arta lui, fără a fi nevoit să se coboare spre meserii mai practice. Atâta doar că istoria nu iartă, n-alege, cum a venit valul și i-a făcut tăvălug pe toți intelectualii, pe toți aceia care erau elita țării, s-a abătut și în orășelul de provincie, pe atunci curat și cochet, s-a jucat și aici scena jafului la drumul mare, a intratului cu bocancii plini de noroi pe covoarele persane ale sufletului, străbunicul a fost arestat, pentru că îndrăznise să se opună regimului, averea – confiscată, familia – azvârlită pe drumuri. O ascult pe Vesna, care-și aprinsese și ea o țigară, stând în fața mea pe balconașul cochet, deși mai devreme mă certase că fumez, păi ce faci, am întrebat-o, mie îmi ții teorii și tu...

-         Eu m-am lăsat de fumat, mi-a spus, nu mai există pericolul să mă reapuc, m-am testat de atâtea ori, dar nu rezist, îmi aprind țigara atunci când vorbesc de trecutul familiei mele, de suferințele lor. E ca o dorință de a arde, odată cu mizeria asta de țigară, și mizeria morală care a făcut ca viața mea și a fiicei mele să fie ca din alt film, dintr-unul prost, cu oameni abjecți și vulgari. Ăia nu se jucau, când voiau să te umilească, apoi o făceau fără nicio problemă. Și nu se mulțumeau cu atât, azvârleau blestemul și peste generații, dacă s-ar fi putut să le extermine, asta ar fi fost situația ideală.

După revoluția manipulaților, Vesna, singura moștenitoare scăpată ca prin minune  de urgia diavolilor dezlănțuiți, încercase să-și recupereze conacul, atât voise, pentru că acela era mai mult o valoare de suflet, visa să-l reabiliteze și să trăiască acolo o viață fericită alături de fiica sa, cinstind memoria înaintașilor. Dar Vesna nu știa să joace jocurile noii societăți, sufletul ei curat, cu încredere totală în oameni și în dreptatea pe pământ, au împiedicat-o să vadă limpede și era prea târziu când și-a dat seama că până și avocatul pe care și-l angajase cu greu o mințise, o dusese cu zăhărelul și făcuse jocul ălora. Noii „baroni” locali, niște interlopi abjecți care nu stăteau la vedere, trăseseră sforile, astfel că ea pierduse procesul, iar casa revenise unor mujici ajunși care poftiseră la boierie, fără să aibă habar ce-i aia și cu ce se mănâncă.

-         Sunt de-o vulgaritate înspăimântătoare, îmi spuse Vesna, să nu te sperii dacă ai să dai ochii cu ei pe-aici, să nu te mire și să nu te indigneze nimic!

Singura șansă a Vesnei de a rămâne cât de cât în locul acela mirific, plin de amintiri duioase din copilărie, pe care și-l dorise atât de mult ca domiciliu, fusese să accepte oferta cocliților, aceea de a ocupa mansarda și, totodată, funcția de menajeră, atunci, la început.

-         Cum să faci așa ceva? – m-am revoltat. Cum să accepți o asemenea umilință, să faci menajul în casa familiei tale din care ai fost azvârlită pe nedrept, la niște nespălați, cu excepția creierului care, ăla e bine, bine spălat?!

-         A trebuit. E greu să-nțelegi, iar mie îmi e greu să explic. Dorința de a locui aici, aproape de cel mai frumos loc pe care-l știu, impregnat de energia celor pe care i-am iubit, a fost mai mare decât umilința pe care am simțit-o. În plus, mi-ar fi fost rușine să mă cramponez de umilința mea, când cea a înaintașilor fusese cu mult mai mare. De altfel, asta nici n-a durat mult, la scurtă vreme „cucoana” s-a convins că nu-s bună de nimic în ale menajului, și, după câteva trânteli și bufneli, flăcări aruncate și jigniri la adresa mea („Aristocrați de doi bani, care n-aveți habar de nimic, nici măcar să spălați un veceu!”), s-a lipsit de serviciile mele prețioase și și-a angajat una din „aristocrația” ei, doar că mai fără bani decât ea. Dar de alungat nu a putut să m-alunge, că aveam semnat contract pe 100 de ani, eu și războiul ăla care a durat atât, evident m-am gândit și la Irina când am pus perioada și cine știe poate vreodată s-or mai schimba lucrurile, eu nu am nervi, nici pricepre, niciun fel de abilitate să mă mai lupt, vreau să trăiesc în armonie, viața-i scurtă, ce să fac cu o-ntreagă casă, mi-ajunge mansarda și balconașul și bucata de parc în care am voie să mă plimb fără să-i stingheresc pe „domni”.

Tace o vreme, tăcem, sorbind din ceaiul de iasomie și vântul de toamnă se joacă gingaș cu frunzele din parc, cu pletele noastre, cu gândurile. N-am să-nțeleg rosturile vieții o mie de ani de-aș mai trăi. Se face frig, așa că intrăm. Privesc atentă în jur obiectele în lumina caldă a abajurului. Fiecare din ele parcă-mi vorbește, ori parcă așteaptă să fie întrebat ca să-și depene istoria lui. Vesna se duce și stinge veioza din separeul Irinei, care se pare că adormise, apoi revine și începe să-mi prezinte, vorbind cu voce joasă:

-          Camera asta a găzduit-o pe bunica, până la marea confiscare. A fost o celebră soprană a Bucureștiului de altădată, dar, după ce bunicul meu, avocat, a dispărut din viața asta în condiții neelucidate până astăzi, ei i-a fost teamă să mai rămână în capitală și s-a retras aici, unde a vrut să deranjeze cât mai puțin și să fie cât mai departe de ceilalți. Și-a petrecut restul vieții citind și cântând doar pentru ea și pentru păsările cerului, când făcea plimbări interminabile în parc. Îi semăn, dar nu sunt nici pe departe atât de strălucitoare, întotdeauna am avut-o drept standard la înălțimea căruia să mă ridic. Pentru că nu voia să stea pe capul părinților, a dorit să muncească și s-a angajat învățătoare.

Se-aude vântul de parcă toamna ar da-o-n iarnă, îmi ghicește gândul și adaugă:

-         Aici, sus,  întotdeauna se aude mai puternic, uneori zici că o să ia casa pe sus.

Continuam să privesc în jur și acum îmi explicam de ce, imediat ce am intrat, avusesem impresia că mă aflu în cabina unei prim-soliste de la Operă. Vesna i-a păstrat până și vechea pudrieră, cu praful roz palid rămas în ea, cu tot cu pămătuf. Mă îndeamnă, prin gesturi, să ating ce vreau, dacă-mi place. Deschid capacul pudrierei, câteva firișoare se răzvrătesc, împrăștiind un miros de o finețe cum n-am simțit niciodată, nu rezist, îmi afund nasul în ea, dar nu îndrăznesc s-o folosesc, mi s-ar părea o întinare. De lângă oglindă mă privește dintr-o fotografie de epocă un bărbat frumos, brunet, cu mustață, după moda vremii. Îmi spun că el trebuie să fie avocatul, bunicul Vesnei, dar ea îmi contrazice presupunerea:

-         Acela nu a fost bunicul meu. Ci un bărbat pe care l-a iubit bunica, tot un solist, marea ei dragoste, de care știa tot Bucureștiul, inclusiv soțul ei. O iubire din aia imposibilă, dar care pârjolește totul în cale, fără să țină cont de nimic, nici măcar de sentimentele oamenilor, de conveniențe nici atât. S-ar părea că dispariția bunicului ar avea legătură cu asta, dar nu-i nimic sigur, n-am vrut să-mi bag nasul mai mult, am vrut să las misterul, altfel cine știe ce banalitate aș fi aflat. Unii spun că el era atât de gentlemen, de bunicul zic, încât, din propria voie, a dispărut fără urmă, să-i lase să-și împlinească iubirea. Alții, mai aproape de vulg, au scornit povești cu tenorul care l-a împușcat pe avocat și apoi l-a îngropat în nu știu ce grădină publică. Habar n-am. Până la urmă, tot ce a contat a fost că bunica oricum nu a fost fericită. Căci nu doar soțul ei le stătea-n cale, iar ăla, un laș în cele din urmă, nu s-a-ndurat să plece de la nevastă și copil. Iată de ce nu cred poveștile celor din urmă. De ce să-l fi omorât? Dar și dacă prima variantă ar fi adevărată, atunci aceea ar fi mult prea tristă, înseamnă că sacrificiul bunicului meu ar fi fost zadarnic. Pentru ce mai plecase, dacă tot n-a putut să-i dea fericirea?

-         N-ai scrisori?

-         Ba am. E un teanc acolo, în sertarul de la măsuță, dar n-am avut curajul niciodată să le deschid.

-         Cum așa? Nici curiozitatea?

-         Ba da. Dar mi-a fost mai mult frică decât am fost curioasă.

-         Frică de ce?

-         Nu știu. Poate de mine, mi-am creat o imagine despre cine sunt, despre cine au fost ai mei. N-aș vrea să mi-o schimb, indiferent dacă schimbarea ar fi în bine. Mi-e teamă să mă duc în trecut, nu știu ce aș putea să răscolesc pe acolo, prefer fuga în viitor, ți-am spus că sunt paranormală, nu-i doar o vorbă... Dar tu, dacă vrei, poți să le citești. Am o singură rugăminte: să nu-mi dezvălui niciodată nimic. În schimb, ție s-ar putea să-ți folosească, fie că e vorba de satisfacerea unei curiozități omenești, fie a uneia scriitoricești.

În seara aceea ne-am culcat târziu. Vesna și-a tras un fotoliu în care s-a chircit, lăsându-mi mie canapeaua. Am adormit, în nas cu mirosul pudrei Helena Rubinstein, în urechi cu simfonia vântului de toamnă, iar sub pleoape mi se amestecau imagini cu frumosul tenor, ori cu soprana lui, cu Vesna cântând cu ochii închiși la pian, cu scriitori declamându-și aforismele și cu tabloul lui Aivazovski în care marea parcă se mișca amenințător venind spre mine, fără ca totuși să mă atingă. Valuri, valuri vine viața peste noi și atât cât trăim ducem o luptă să ne ținem la suprafață. Na, că mă urmăresc aforismele, măcar aici aș putea scăpa de ele.

Dimineață, am așteptat să plece Vesna cu Irina la școală, apoi în cine știe ce drumuri și cărări ale lor, și m-am dus afară să citesc. Mansarda avea scară exterioară, astfel că nu m-am împiedicat de nicio primadonă pe-acolo, mi-am luat scrisorile legate cu fundă subțire mătăsoasă roz, împletită cu lila, cafeaua, ochelarii și m-am dus în bucățica de parc alocată Vesnei. O bancă, o pernă și-o pătură, păsări cântând și pomi acompaniindu-le din frunză, nici că se putea un cadru mai adecvat scufundării mele într-o altă realitate.

La o privire fugară, am constatat că majoritatea plicurilor aveau același scris îngrijit, ca provenind de la una și aceeași persoană, erau așezate cronologic, dar purtau ștampile din diferite orașe ale lumii, din țări care mai de care exotice. Deschizând primul plic, am înțeles că erau scrise de solistul-amorez iubitei lui soprane, bunica Vesnei. Tiberiu și Aura – două talere ale aceleiași iubiri imposibile, dar măsurată cu sisteme de unități diferite. Nici nu era nevoie să citești și scrisorile ei, ca să înțelegi acest lucru, anume că, în timp ce ea arsese și dăduse focului spre ardere de tot orice avea mai scump, pentru el lucrurile decurgeau mai superficial, mai egoist, mai duplicitar. Până la urmă, cui îi pasă de-o Karenină-n plus?

Mi-au reținut atenția câteva pasaje din scrisori, în care Tiberiu își dovedea o anume sensibilitate, precum și darul scrisului. Multe păreau ca și când ar fi fost scrise numai pentru el, tip jurnal, deși nu uita să adauge uneori: „Ce mult mi-ar fi plăcut să ne bucurăm împreună de toate acestea, strâns îmbrățișați!” Poate aparenta răceală se datora faptului că o scrisoare putea fi citită și de alți curioși, inclusiv de soțul Aurei. Multe sunt posibile, e greu să judeci lucrurile peste ani și, mai ales, e greu să judeci o iubire, cu atât mai mult una interzisă. Nu există nimic mai fără logică pe lumea aceasta decât o iubire interzisă: cum apare ea, cum crește, cum se dezvoltă împotriva tuturor „vitregiilor”, cum devine, uneori, obsesie, cum lâncezește o vreme, cum reînviază uneori, pentru ca, în cele din urmă, să moară. Da, și iubirile interzise mor, chiar dacă mai greu decât celelalte, mai lent, dar o fac din motive diferite: de așteptare fără speranță, sau cu speranța făcută zdrențe, de neîmpliniri repetate, de trezirea la un moment dat la realitatea dură... Avea dreptate Vesna să nu vrea să citească. Poate o ținea departe tocmai ideea aceasta a descoperirii lucrurilor deja știute, enervant de repetabile de la o generație la alta, de parcă omenirea n-a învățat nimic secole la rând.

Dar mie îmi plăcea să citesc și n-aveam deloc sentimentul unui intrus trivial care se bagă în viețile celor de odinioară, dimpotrivă, mă simțeam oaspetele de seară la o cină romantică în viața unor oameni distinși, dar fără noroc. Fără norocul întâlnirii la timp. De parcă eu de câte ori n-avusesem sentimentul acesta! Îmi creasem și-un fel de dicton, zicând că mă aflu mai mereu în contratimp cu propria viață. Până când am înțeles că trebuie să luăm totul așa cum se-ntâmplă, să nu ne mai tot amăgim atâta cu timpi și contratimpi. Filosofie ieftină, de cratiță, lasă lucrurile să meargă așa cum or merge. Dar contratimpul altora îmi dădea și mie un soi de alinare. Mă amuza să trasez niște paralele între liniile destinului Aurei cu Tiberiu și a mea cu bărbatul-de-odinioară. Unul, oarecare, poate doar l-am visat, dar dacă așa o fi fost, atunci mi-a stăpânit visele vreo zece ani buni și încă nu sunt sigură că a plecat.

          Londra, aprilie, 19...

          Plimbare între aeroporturi, din Luton în Stansted, cu două autobuze. Transport scump, dar foarte bine organizat. „Plouă placid”, vorba poetului, dar reușesc să zăresc, prin fereastra mașinii, ceva din măreția orașului, în bătaia ploii și a vântului. Combinația de noapte cu ploaie și clădiri vechi, istorice, îți dă o senzație de aruncare în timp. La un moment dat, ieșim din oraș și mergem de-a lungul unor câmpuri. Îmi amintesc de romanele englezești, surorile Brontë, „Wuthering Hights” mai cu seamă... Plouă și la coborâre și nu-mi mai arde de literatură. Mă consolez cu gândul că destinația finală e un loc cald, însorit, fără ploi. Și totuși, nu mi-ar plăcea să trăiesc într-un singur anotimp, nici să mă plouă mereu, dar nici să mă bată soarele toată ziua. Eu le vreau pe toate, așa cum m-am obișnuit. Mie îmi vorbește și ploaia, dar și soarele și zăpada. Fiecare mă învață ceva, mă ajută să simt într-un fel. Mâine seară, concert. Sper să nu-mi stric vocea de la ploaia asta. Mi-e dor de trilul tău. Îmbrățișări... Tiberiu.

          Tenerife...

I-am cucerit pe londonezii ăia înțepați, cel puțin așa mi s-a părut. Au aplaudat mult la bis. Am dormit lemn după spectacol și-apoi ne-am avântat spre însoritul Tenerife.

Am rezistat bine orelor de drum, schimbărilor de tot felul, de fus orar, de anotimpuri, de autobuze, de avioane, dar am căzut lat. Dorm ca o piatră. Visez ciudat, că nu mai există timp, totul se petrece acum, dar nu știu cum. La un moment dat, mă trezesc, privesc în jur, dar nu înțeleg: nici cine sunt, nici unde mă aflu și nici cu ce scop. Nedumerirea nu durează, căci adorm la loc, transformându-mă, iar, în piatră. Asta cu timpul o fi reflexia dorinței mele de a schimba ceva, de a da timpul înapoi... ca să ce? Nu știu. Nu știu, Aura mea protectoare. Ți-am luat perle. Sper să-ți placă. Beau suc de cactus, cu gândul la tine. E pe-aici un arbore, îi zice El Drago. Un copac celebru care, de fapt, nu-i copac, El Drago (Dragonul). Am văzut în parc cel mai bătrân reprezentant al speciei. Ghidul local ne spune că este o plantă și ne arată în „trunchi” o „fereastră”. Este imens, iar estimările vârstei acestuia se înscriu pe o plajă între 1.200 și 3.000 de ani. Mă uit la arborele acesta, sau plantă sau ce mama dragonilor o fi și nu pot să nu fiu invidios pe vârsta lui. Păi de ce numai plantele sau arborii sau dragonii să trăiască o mie de ani? Aceasta-i întrebarea, măi Hamlet! Ce „to be or not to be”? To live or not to live a thousand years! El Drago zice că da.

Tu ce mai faci? Din scrisoarea anterioară te-am simțit tristă. Nu, nu mă păcălești. Eu am un seismograf sensibil care înregistrează tristețea, oamenii nu știu și cred că mă păcălesc dacă îmi afișează o aparență fericită (poate chiar deloc mimată), dar eu știu, ori poate e doar în mintea mea, ori cine mai știe... Pe tine, cu atât mai mult. Uneori, e greu să supraviețuiești și fericirii. Unui anume gen de fericire, aceleia depline și incomplete, totodată. Ți se pare că aiurez? Tot ce-i posibil, am un pic de febră, dar îmi place să cred că din pricina gândului la tine. Bine, măcar, că în altă viață vom fi fericiți! De unde știu: lasă, nu-ți obosi mintea, mi-ai spus că te pregătețti pentru „Traviata”, ai grijă, menajează-te, rolul acela mănâncă oameni, adică soprane, sper să te găsesc sănătoasă și să te urmăresc și eu, dacă nu la premieră, măcar un pic mai târziu... Ca o frunză în vântul cald de aprilie, Tiberiu.

Egipt, septembrie, 19...

Egiptul e o țară fabuloasă, dar mai special mi se pare poporul său. Stăm câteva zile pentru acomodare, apoi vom juca „Aida” la Templul reginei Hatchepshut. Știai că a fost singura femeie faraon? Nu trebuie să-i fi fost ușor... Ca să îndrăznești să-i înfrunți pe bărbați într-o lume construită de ei pentru ei îți trebuie un mare curaj. Mai degrabă, o doagă lipsă.

În Egipt, vânzătorilor le face plăcere să joace un adevărat teatru al învăluirii clientului, am senzația că nici nu le-ar plăcea doar să intri, să iei și să plătești.

Pe-aici, toți încearcă să-ți vândă ceva. Dar cel mai mult vând povești. Dar eu aveam de mers la repetiții. Am văzut ceva și din Valea Regilor, un soi de cimitir de fițe.

În general, egiptenii sunt prietenoși, calzi, glumeți chiar, cu simțul umorului. Știi, Aura, la ce mă gândeam, dar te rog să nu te superi. Aici, majoritatea populației e musulmană. Ei au dreptul legal de a avea până la patru soții. Iată cum, dacă am fi trăit aici, problema noastră ar fi fost rezolvată. Nu te superi, da? În școală, la fizică ne-nvățau că totul depinde de sistemul de referință ales și fiecare problemă era rezolvată după ce, mai întâi, se alegea sistemul. Așadar, și în viață, ca și la fizică, totul depinde de sistemul de referință.

Aici nu mă pot abține să șuier printre dinți „Porcule!”, apoi mi se pare prea puțin și rectific: „Porcilor!”. Cum mă credeam singură  în zonă, nu mi-am controlat nivelul vocii, drept care aveam să aflu că nu eram deloc singură. Cineva mă supraveghea de dincolo de gardul viu care împrejmuia felia din parc alocată Vesnei.

-         Cu cine vorbești? – mă interoghează pe un ton arogant spioana.

Ridic nasul din foi să văd cu cine am onoarea. Am presupus că era servitoarea ajunșilor fără creier, dar, în realitate, era chiar „madama”, care nici n-ar fi avut nevoie să vorbească, să-ți dai seama că e personificarea țopismului și a nesimțirii. Nu știu ce ton și ce atitudine să adopt. Niciodată n-am știut să mă port cu aroganții tembei care, deși sunt cu multe trepte mai jos decât tine, consideră firesc să ți se adreseze din prima la per tu, să te ia de sus și să nu respecte nici măcar minimul de politețe pe care l-am observat chiar și la animale. Nici măcar acestea, când te întâlnesc prima dată, nu dau dovadă de o familiaritate excesivă și deranjantă. Aș prefera s-o ignor, dar ochii văcsuiți strident în violet cu turqoise, străjuiți de gene false, stau ațintiți cu răutate asupra mea, de parcă ce tocmai o omorâsem pe mă-sa. Gura, strânsă pungă, cu multe crețuri deasupra buzei superioare și câteva fire sănătoase de mustață negru-pana-corbului, vorbește despre un exemplar al speciei care n-a testat zâmbetul în viața lui. Continui s-o studiez mai departe (de fapt, ne studiem reciproc), până să mă decid dacă o ignor, o tratez politicos, cum îmi e firea, sau îi vorbesc pe limba ei – singura capabilă s-o înțeleagă. Mâinile sunt pline de brățări până aproape de coate, un amestec de metale prețioase cu alte materiale (piele, diverse împletituri), stridențe zornăitoare la fiecare mișcare din mâini, ah, ce păcat că ăstora, la bancă, până să-și deschidă acele conturi doldora de bani nu li se face și un instructaj al bunelor maniere. Mai bine și-ar pune lăzile cu bani în spate și-ar umbla așa cu ele, ca Păcală cu ușa lui, decât să transforme banii într-o etalare a prostului gust dus la extrem, a unei nesimțiri greu de suportat.  Inele are, cred, pe fiecare din cele zece degete de la mâini, pe unele mai încăpătoare, chiar două. Cu pietre, fără pietre, din aur, platină, argint... Țoapa așteaptă un răspuns, nu pot s-o ignor câtă vreme nu are de gând să plece. Dacă vreau să-mi continui lectura, trebuie să scap de ea.

-         Dar dumneavoastră cu cine vorbiți?

Încercarea mea de a o aduce la un limbaj formal a eșuat.

-         Cu tine, mai vezi pe cineva prin zonă?!

-         Nu, dar mă întrebam cum de-ți permiți să îmi vorbești la per tu. Ne cunoaștem?!

Rămâne blocată, ca și când n-a înțeles întrebarea. Și chiar cred că n-a înțeles-o. Pentru imbecilii ăștia spălați pe creier, oricum nu există decât un mod de adresare, așa că nu mă mai formalizez nici eu și nici nu aștept vreo minune din partea ei. După ce își revine din uimire, își recapătă aroganța și continuă:

-         Cine ești și ce cauți în grădina mea?

-         În grădina doamnei Vesna Aman (accentuez pe „doamnei”). Sunt musafirul domniei sale.

-         He, he! - râde tâmpa gros și vulgar – ce mai domnie, ce mai domnie! I-am spus de atâtea ori să nu-mi aducă tot felul de neica-nimeni pe-aici, că noi avem lucruri de valoare...

Până-aci! Mă ridic și mă îndrept hotărât spre gardul viu lângă care își făcea rondul, îi înfig o mână în șiragurile de mărgele de la gât și încep să-i vorbesc pe limba ei maidaneză:

-         Valoare, zici? Care, astea? Dacă trag o dată de ele, ai să mergi de-a bușilea să le tot cauți mărgea cu mărgică, să-ți aduni valorile dintre firele de iarbă. Ascultă, cucoană, există și oameni pe lumea asta pentru care valorile nu se țin doar la gât, pe degete și la urechi. Dar e prea mult pentru mintea ta să-ți explic. Dar dacă o singură dată îmi mai apari în cale, ai să te ciocnești grav cu valorile mele, de n-ai să-ți mai revi în veci. Câtă vreme nu-ți încalc teritoriul nici măcar cu un centimetru, să nu te mai prind că-mi adresezi vreo vorbă sau vreo privire, că atunci nu doar că am să ți-l încalc, dar ai să afli și de ce. A, și încă ceva: dacă aud că te mai legi de prietena mea, doamna Vesna, iar ai să te ciocnești cu talentele mele. Ai priceput? Și-acum dispari!

Întotdeauna îmi face rău când sunt nevoită să mă port astfel. Norocul meu că sunt nevoită destul de rar. Toată energia negativă și tot consumul mă vlăguiesc și foarte greu îmi revin. Dar până acum, am constatat că e singura metodă prin care îi poți ține la distanță, cel puțin o vreme, pe vampirii ăștia care n-au mamă, n-au tată, dar mai ales n-au Dumnezeu. „Dumnezeul” lor sunt banii la care se închină, bani obținuți prin metode necinstite, imorale și ilegale (am aflat de la Vesna: cucoana și cu dobitocul ei luat cu acte și cununie erau proxeneți; printre altele, așa își justificau „valorile” dobândite în scurtă vreme și care se înmulțeau zi de zi). Deși idioata plecase, bombănind neconvingător că „nu se termină aici”, puțin speriată, că nu știa oare eu pe ce mă bazez, nu cumva oi fi mai „înfiptă” decât ea în structurile mafiote (ce-i drept, o putea induce în eroare tonul meu categoric), mie mi-a luat mult timp până mi-am revenit la starea normală, ca să-mi pot continua lectura. Am închis ochii, am ascultat trilul păsărilor, apoi i-am deschis, am privit frumusețea din jur. Abia după mai multă vreme m-am simțit în stare să reiau scrisorile de unde le lăsasem. Și nu mă pot abține să mă întreb, să fac comparații. Ce oameni găzduise cândva domeniul acesta, câtă educație și rafinament, iar acum încăpuse pe mâna unor subspecii ordinare. Cu ce s-o fi greșit, unde, ce blestem va fi primit pământul acesta, de trebuia să suporte acum o așa umilință?

Oricum, sunt două lumi diferite aparent, dar, până la urmă, constați că, dacă îndepărtezi stratul exterior, rămâne același om care la fel râde, la fel plânge, la fel se bucură, la fel se-ntristează.

Asta o spunea Tiberiu făcând comparația între români și egipteni. Dar mie mi se pare că sunt și rase/ specii care nu au nimic în comun unele cu altele: cum aș fi eu cu madama de-adineauri.

Locuiesc la Hotel „Old Cataract”, cel mai luxos din zonă. Personalul e alcătuit în majoritate din bărbați, plictisitoare treabă. Femeile și le țin bine ascunse.

De dimineață, fiindcă am puțin timp înainte de repetiție, merg pe platoul Giza, să văd celebrele piramide. Dacă n-ai ști când au fost construite și dacă n-ar plana asupra acestei construcții multe semne de întrebare, nu te-ar impresiona cu nimic. Dar e aproape incredibil, dacă stai să te gândești ce tehnică avansată trebuie să fi avut pentru acestea, precum și alte construcții – vezi templele – să reziste în picioare după mii de ani. Nu știu, pe vremea când ei construiau piramide, cred că noi nu aveam nici măcar bordeie. 

          Cât m-aș bucura acum, dacă ai fi cu mine, frumoasă Aura! Ți-am luat parfum de la Abu Simbel – „Secret of the desert” – zic ăștia c-ar fi afrodisiac, dar tu n-ai nevoie de afrodisiace, tu chiar ești Afrodita în persoană. Abia aștept să-l miros pe trupul tău cald!

          Gândesc: Maimuțoi d-ăștia care știu să-și aburească iubitele, care ar face orice pentru ele: să le spună vorbe frumoase, să le cumpere parfumuri și blănuri scumpe, să-nhațe luna de pe orbita Terrei și să le-o agațe lor în piept, de Mărțișor, numai un singur lucru n-ar face: să se hotărască. Ori să-și lase iubitele în pace, demne de o soartă mai bună și de un ins mai cu vână, ori să-și lase nevestele pe care și-așa nu le mai bagă în seamă demult. Așadar, unele lucruri nu se schimbă niciodată. Deja mi-e silă de acest Tiberiu și nu știu cât o să mai rezist să citesc. Și totuși sunt curioasă, vreau să știu, să aflu, măcar poate devin un dram mai deșteaptă, până la urmă ce se schimbă și ce nu se schimbă pe lumea asta, de când e ea? Cum arăta pe atunci, față de acum? Ce e mai bun, ce e mai rău? Scrisorile lui Tiberiu către Aura, fără să fie niște documente istorice, depuneau, totuși, un soi de mărturie.

Navigăm cu un vas de croazieră către locul în care vom avea spectacolul atât de așteptat de egipteni. În drum, mai acostăm de câteva ori să vizităm niște temple. Mare întindere de ape, stăpânită de Sobeck zeul apelor și al irigațiilor, asociat totodată și feritlității. Istoria l-a păstrat în cele din urmă ca pe un zeu „rău”, întrucât legenda spune că a fost aliatul lui Seth când și-a ucis fratele, pe Osiris.

Templul reginei Hatcheptshut, această nefericită faraoană, a cărei posteritate a fost la fel de nefericită. Mergem pe platoul imens pentru repetiții, dar așteptăm mai întâi lăsarea serii, pentru temperaturi mai acceptabile. Parcă nu prea mă pot concentra, din pricina emoțiilor pe care le am de câte ori trebuie să cânt în locuri încărcate de istorie și amprentate energetic de foste mari personalități. Prefer scenele clasice, pe care nu mai am deloc emoții, s-au tocit, mă-ntreb uneori dacă asta-i bine sau rău. Valea Regilor e de la un capăt la altul un cimitir de fițe, nimic mai mult. Dar și aici au trăit și mai ales au murit oameni, având credința lor (bună sau rea), convingerile lor, poate iubirile lor... La fel și Valea Reginelor. După spectacol, voi face o plimbare la Marea Roșie și, poate, puțină plajă.

Mi se făcuse dor de Egipt. Doar ce-l vizitasem și eu la începutul acela de toamnă. Când am citit de Marea Roșie, mi-am amintit de corali, de peștișorii colorați și de el, cel care-mi fusese iubire de-o vară, dar ce spun „vară”, să-i zicem sejur. Tarik îl chema și era maseur. Era creștin și era însurat. Făcea parte din cei sub 20% egipteni care au altă religie decât cea musulmană și din cei peste 90% bărbați pe care, atunci când îi întâlnești și îți plac, nu-i poți avea. Din toți bărbații care mișunau prin Egipt și prin lumea întreagă, numai mie putea să-mi pice la sorți unul gata luat. Dar am trăit două săptămâni frumoase cu Tarik, de care nu-mi va părea rău niciodată. Când mă gândesc la Egipt, prima dată el îmi vine în minte, îl asociez Egiptului mai iute decât asociez piramidele. Îl cunoscusem la piscina de pe puntea superioară a vasului de croazieră, venise să momească doamnele și mai puțin domnii cu un masaj. De când i-am simțit prima dată mâinile pe spate, nu m-am mai dezlipit de el până la decolarea de pe aeroportul din Cairo. În cabina vasului de croazieră, în legănarea lină a acestuia pe Nil, de la Aswan la Luxor, fierbinți și tandre au fost nopțile mele cu Tarik. Tandre și disperate, știind că nimic nu va mai fi posibil după ancorare, că numărătoarea inversă a început, că avem atât de puțin timp pentru fericire. Sunt sigură că, dacă am conștientiza în fiecare zi că viața ni se tot scurtează, ne-am bucura mai mult de clipele care ne sunt date.

Era înalt, brunet, atletic și umbla îmbrăcat numai în alb. Frumos de-ți venea să-i tragi palme. Am făcut un legământ: să nu ne căutăm, să nu ne scriem, doar să ne amintim unul de celălalt și să ne păstrăm reciproc în amintire. Știu că fiecare dintre noi va respecta legământul. De altfel, nici nu ne știam decât pe numele mic. Și nici acelea reale. Sunt sigură că nici pe el nu-l chema cu adevărat Tarik, așa cum nici pe mine nu mă chema Raisa. Îi spusesem că sunt din Rusia, așa încât, dacă-i va veni vreo idee să mă caute, să aibă de survolat un teritoriu cât mai întins. Era mult mai bine să rămână doar acest „joc de-a vacanța”, în fond eram și eu o altă „Corină” care nu voia să afle nimic din realitatea (adeseori vulgară sau vulgarizantă) a celuilalt, trăindu-și clipele scufundată în vis. Dar nu m-ar fi căutat, îmi arătase o poză cu frumoasa lui soție pe care o iubea. L-am întrebat de ce, atunci, o înșeală cu mine. A ridicat din umeri, un fel de „asta e!”, ce atâtea întrebări? Una-i una și alta-i alta. M-am bucurat că îl întâlnisem pe Tarik, sau cum l-o fi chemat, într-unul dintre  momentele vieții mele în care depășisem (cu greu) acel atașament bolnăvicios de  bărbatul de care mă îndrăgosteam, atașament care mă făcea să sufăr cumplit, să îmi doresc totul sau nimic (dorință adeseori imposibil de îndeplinit), să vărs lacrimi, să...

Nu m-ar fi aranjat deloc să fiu o altă Aura așteptându-și Tiberiul să se întoarcă de la nevastă. Ajunsesem să mă comport bărbătește și asta îmi dădea putere și siguranță. Și mai ales mă ajuta să fiu mulțumită cu ceea ce am aici și acum. Și totuși, pentru prima dată de la revenirea din Egipt, mi se făcuse dor de Tarik, visez la mâinile lui care știau să mângâie și să îmbrățișeze, la privirea pătrunzătoare, la zâmbetul fin care-i însoțea permanent expresia. Încerc să alung imaginea și totuși mă las pradă ei, ca unei desfătări atât de rare. Apoi îmi activez scutul lucidității, după care mă răzgândesc, doar ce-i atât de rău să visezi, un mic răsfăț, mare lucru, viața înseamnă și visare, altfel ajungi ca madama îmbrățărată și zornăitoare. Brrr!  

          Nu mai am chef să citesc. Pentru ce m-aș transporta în alt timp, ca să aflu că lumea a rămas la fel, în ciuda evoluțiilor de tot felul? Pur și simplu am chef să rememorez momentele mele egiptene, o dragoste-iluzie, iute ca o boare de vânt, care-a venit și s-a dus, ducă-se!

          La Alexandria, Tarik m-a dus în grădinile regale, la palatul regelui Farouk. Mi s-a tăiat respirația de la atâta frumusețe. Și uite cum, vrând-nevrând, fac ce fac și mă transpun în alt timp. Palatul, grădinile și Mediterana erau acolo și când eu nu eram nici măcar o părere și vor mai fi și mult după ce din mine nu va mai rămâne decât aceeași părere. Mă întreb cum trebuie să fi fost să trăiești în atâta frumusețe, oare te mai poți bucura de ea, dacă o vezi zilnic? Tarik mă ispitește:

          - Să zicem, Raisa, că eu aș fi fost regele Farouk, iar tu regina. Ce crezi, am fi fost fericiți?

          - Nu știu ce să-ți răspund, majestate, fericirea nu vine când vrem noi și nu neapărat din astfel de lucruri pe care ni le imaginăm aducătoare de fericire. L-ai văzut pe copilul care vindea crocodili din lemn în grădina botanică, la cinci dolari bucata? Chipul lui exprima întruchiparea fericirii, deși era desculț, aproape în zdrențe și nemâncat de două zile. Cum a sărutat cei cinci dolari și cum nu-i venea să creadă când i-ai spus că nu trebuie să-ți dea crocodilul în schimb. Te-a întrebat atunci ce-ar putea să facă, totuși, în schimbul acelor bani. Ce păcat că nu i-am cerut să ne spună secretul fericirii lui! Tot așa trecem pe lângă fericire cum trecem și pe lângă ocazii. Nu știu, rege Farouk, dacă tu și cu mine, regina, am fi fost fericiți în timpul acela ori în oricare alt timp. Deși ai zice că o fericire cu majusculă ar fi fost numai faptul de a trăi în asemenea frumusețe.

          - Dar tu ești fericită cu mine, acum?

          - Iată că nici la întrebarea aceasta nu știu să-ți răspund.

          - O, dar e o întrebare atât de simplă!

          - Atunci, dacă-i simplă, spune-mi, tu ai răspuns la ea?

          S-a uitat în zare peste valurile calme ale Mediteranei. N-a răspuns. Unele răspunsuri nu ne sunt deloc la îndemână. Poate asta înseamnă că unele întrebări nici măcar nu ar trebui puse. Ne-am plimbat de mână, în tăcere, ne-am dus apoi pe mal. Răspunsul tot n-a venit, dar poate că nici nu-l mai așteptam. Târziu, când marea devenise aproape neagră, am îngânat în șoaptă:

          - Nu, nu sunt. Nu pot fi fericită astăzi, pentru că mă gândesc la mâine.

          - Vezi, asta-i problema, a sărit Tarik, dacă ai izola doar momentul acesta, ar trebui să accepți că ești fericită.

          - Bine, dar asta nu se poate! - am protestat.

          - Asta nu se poate pentru că nu vrei. Până la urmă, cine spune că ar trebui să fim fericiți?

          Am făcut dragoste, și parcă era ceva mai bine decât punându-ne întrebări existențiale. Dragostea aceasta trupească e un răspuns la multe neliniști și poate că aceia care au descoperit acest adevăr la timp trăiesc cu adevărat fericiți. Cine mai știe și, până la urmă, cui îi pasă?

          Tarik era amantul perfect și sclifositei de mine asta ar fi trebuit să-i fie de-ajuns. Dar uneori mintea iscoditoare își punea singură întrebări. Încercam să mă detașez. Nu știam mai mult despre el, dar nici nu voiam să aflu. O singură dată a încercat el să spargă vraja:

          - Dar tu cine ești, de fapt?

          - Sunt cea pe care o vezi și nimic mai mult. Lasă misterul între noi! Când te uiți la mare, e de ajuns să-i vezi ușoara clintire a valurilor, culoarea și să-i asculți vuietul. Dacă ai lua o parte și-ai pune-o la microscop, ți-ar deveni urâtă, comună și plină de vietăți mișunătoare. Marea și-ar pierde caracterul ei romantic, frumusețea și toată vraja. Și cu omul, privit mai de-aproape, se-ntâmplă același lucru. Cine sunt? Să spunem că aș fi regina regelui Farouk și restul nu ne interesează.

          - Și după ce vei pleca?

          - După ce voi pleca, totul va reveni la normal, nimeni nu va pierde nimic, pentru că, de fapt, noi nu existăm, mai exact, nu mai suntem demult. Am trăit o poveste, iar poveștile nu lasă urme.

          - Și amintirea?

          - Va fi ca amintirea unui vis. Ne vom aminti că am visat o iubire într-un septembrie arzător sub soarele Egiptului.

          - Dar, iată, tu ești aici atât de reală, te pot atinge, pot mușca din carnea ta până la sânge...

          - În vis, întotdeauna ni se pare că e real: totul, oamenii, obiectele, întâmplările. Abia când ne trezim vedem că acele realități s-au dus undeva, în altă dimensiune, pe care n-o cunoaștem. Asta se va întâmpla și cu noi, când voi pleca.

Vesna îmi pusese mâna pe umăr și m-a mișcat ușor. Am tresărit, părăsind realitatea din vis. Adormisem, dar nu știu cât trecuse, oricum se lăsase înserarea. Îmi spuse că trebuie să intrăm, ea va pregăti un ceai, până strâng eu pe-acolo scrisorile împrăștiate. Nu înțelegeam ce vrea de la mine. O clipă am avut și eu senzația aceea că totul se petrece aici și acum, că nu există trecut și viitor, că acea dimensiune în care percepem timpul, pe orizontală, nu există. Mă stăpânea imaginea lui Tarik, dar nu mai știam dacă e el sau Tiberiu, regele Farouk sau altcineva. Dar eu, eu cine eram?

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 14 - 25 noiembrie 2019

(În revista culturală „Leviathan”, aprilie-mai-iunie 2020)