Hei, Domnișoară
Nimeni,
ai ajuns și tu
Cineva...
nu contează cât de
mult te-a durut,
câți spini ți-au
înțepat visurile,
câte iluzii ți-au
rămas de căruță,
câte spaime ți-au
cutremurat nopțile fără lună...
Ah, Domnișoară
Cineva,
aș vrea să știu dacă
acum ești fericită.
Bărbații nu te mai
iubesc pe la colț de stradă,
poeții nu-ți mai
dedică nu versuri, nici vorbă,
nici măcar o nebună
partidă de amor,
romanticii nu-ți mai
oferă orhidee,
iar sculptorii -
eheeei, sculptorii
nici gând nu mai au
să-ți dedice domnișoare.
Toate acestea s-au
dus pe apa Sâmbetei - ducă-se! -
când ai oferit în dar
o piatră în formă de inimă imperfectă.
Dar... ce păcat,
Domnișoară Cineva,
că nu-i nimeni să
înțeleagă
cum tu ai crescut
dintr-odată
când piatra aceea ți
s-a întors
de parcă nimeni n-ar
fi avut nevoie de ea
(Chiar așa, cine să
aibă nevoie de o inimă imperfectă,
fie ea și din
piatră... dar nu, nu de piatră?)
Știu că ți-e dor de
vremea când purtai conversații cu oglinda,
dar nu purtai grija
numelui tău.
Erai Nimeni și asta
îți era de ajuns,
Nimeni, dar numele
tău, ca și dragostea ta,
erau purtate pe brațe
de armurierii cuvintelor.
Erai Nimeni și erai
fericită.
Căci nimeni nu
reușise să te numească vreodată.
Astfel, umblai
anonimă prin lume,
iar lumea ți se
așternea la picioare
ca unei Domnișoare
Cineva.
FLD,
Slobozia, 28 mai 2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu