Dragi
Prieteni, vă aşteptăm, luni, 2 octombrie 2017, ora 18.oo la o nouă
LECŢIEI DE POEZIE – "la o cafea cu Apollon", ca întotdeauna în acelaşi
cadru intim şi plăcut, la Coffee Shop ZEBRANNO din Urziceni. Veţi
participa la un Medalion literar al scriitoarei Florentina Loredana
Dalian. Vom avea şi alţi invitaţi surpriză! Vă aşteptăm cu drag! Aduceţi
şi un(o) prieten(ă)!!! Cafeaua şi ceaiul le dăm noi! INTRAREA LIBERĂ!
(Societatea Culturală Apollon)
Florentina Loredana Dalian
vineri, 29 septembrie 2017
joi, 28 septembrie 2017
Salonul Anual de Carte Ialomița, 2017
Program
Luni, 2 octombrie 2017, ora 12, va avea loc deschiderea Salonului Anual de Carte organizat de Biblioteca Județeană Ialomița. Voi fi invitată, alături de alți scriitori ialomițeni, conform programului de mai jos, prima și ultima zi a manifestării fiind dedicate condeierilor din Ialomița. De asemenea, vineri 27 octombrie a.c., voi fi prezentă la Biblioteca
Munteni-Buzău, în calitate de invitat, la lansarea Albumului-Monografie
al comunei. Vă invit să fiți prezenți, atât luni, 02 octombrie a.c., vineri, 27 octombrie a.c, cât și la celelalte acțiuni din cadrul salonului. Mulțumiri pentru invitație doamnei Elena Balog și felicitări întregului colectiv pentru organizare!
miercuri, 27 septembrie 2017
Mărgăritare de la scriitori - azi, Mihaela Roxana Boboc
Poetă și pictoriță, Mihaela Roxana Boboc este și o cititoare sensibilă a literaturii confraților. Titlul poeziei mele (și volumului, totodată) „Domnișoara Nimeni” și poezia „Război”, care a impresionat-o la maratonul poeților de la Câmpina, i-au inspirat o poezie cu dedicație, publicată pe blogul său de artist, dar și în revista Festivalului Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației, septembrie 2017, unde Mihaela se și află prezentă. Felicitări și mulțumiri, prietenă dragă!
Poezia poate fi citită pe blogul Mihaelei, AICI
Despre text, scriitorul Marin Ifrim: „Superbă poezie. Mă bucur sincer când valorile literare, mai ales cele
feminine, se atrag, sunt pe aceeași baricadă estetică. Un exemplu de
urmat! Felicitări Mihaelei, reverențe Florentinei Dalian.”
marți, 26 septembrie 2017
Vaporul cu umor - lansare de carte
Sâmbătă, 30 septembrie 2017, ora 11:00, Constanța
Clubul Umoriştilor Constănţeni vă
invită la lansarea volumului colectiv
„VAPORUL CU UMOR”
Epigrame,
fabule, poezii vesele, proză scurtă, caricaturi
Cartea este un omagiu adus Şantierului Naval Constanţa, care, în cei 125
de ani de existenţă, a construit şi livrat 460 de nave cu o capacitate totală
de aproape 5 milioane tdw, din care 92 de nave, totalizând peste 2 milioane
tdw, pentru piaţa externă. La acestea se adaugă un volum uriaş de lucrări de
reparaţii executate la peste 5.500 de nave.
Volumul cuprinde lucrările a 21 de umoriști - autori consacraţi în competiţiile şi
festivalurile naţionale, de unde s-au întors cu numeroase trofee: Traian Brătianu, Petru
Brumă, Simona Callas, Claudia Croitoru,
Loredana - Florentina Dalian, Ananie Gagniuc, Constantin Gornea,
Constantin Iordan, Liviu Kaiter, Leonte Năstase, Dan Norea, Violetta Petre,
Aron Petru, Ana Ruse, Ion Ruse, Luminiţa Scarlat, Liliana Stoica, Ion Tiţa - Călin,
Ionuţ - Daniel Ţucă, Gabriela Vlad și Roland - Florin Voinescu. Coperţile sunt
ilustrate de Marian Avramescu, caricaturist de renume naţional şi internaţional.
„Este știut faptul că Satira şi Umorul sunt
lumina ce călăuzeşte popoarele rătăcite în bezna istoriei, hrană pentru suflet
şi minte, leacuri pentru rănile şi bolile lumii, arme de temut împotriva
prostiei, nedreptăţii şi asupririi, marfă de preţ şi monedă universală de
schimb. Pentru că sunt și o sursă inepuizabilă de energie, de-acum înainte vor trebui să pună în mișcare și vapoarele
cu umor”, a decis Clubul Umoriştilor
Constănţeni
x x
x
Clubul Umoriştilor Constănţeni, CUC,
aşa cum e numit cu drag de membrii clubului, dar şi de simpatizanţii care
împânzesc nu numai ţara, dar şi alte colţuri ale lumii, a fost înfiinţat în
ziua de 13 decembrie 2008, de către 13 membri fondatori.
Încă din fragedă pruncie, şi-a asumat misiunea de a face din scânteia
umorului, ce abia de mai pâlpâia în străvechea cetate a Tomisului, o mare
vâlvătaie. Şi a reuşit. De la 13 membri în 2008, a ajuns la 45 de membri, în
prezent. Dacă lucrurile merg în acelaşi ritm, va fi mare pârjol de satiră şi
umor în judeţ.
În cei aproape nouă ani de existență, CUC şi-a câştigat renumele de „eliberator ai râsului din sterilul dramatic al vieţii cotidiane”,
organizând lansări de carte şi recitaluri umoristice în licee, universităţi,
cămine de bătrâni şi cămine culturale de la sate, membrii săi publicând în
presa locală şi în revistele culturale din ţară, participând la concursuri
naţionale şi internaţionale de umor, cucerind numeroase premii.
Cei 45 de membri ai CUC au contribuit la patrimoniul umorului românesc
cu peste 60 de volume personale şi colective, dintre care mai bine de 30 au
fost publicate în ultimii cinci ani. Se remarcă lucrările colective „Prăvălia cu Umor - Caietele Clubului Umoriştilor Constănţeni”, (volumele I şi II, publicate în 2010 şi 2013)
și „Containerul cu umor” (2016),
realizări de prestigiu, unice în rândul cluburilor şi cenaclurilor de umor din
ţara noastră.
Dragi prieteni ai Satirei şi Umorului,
Vă rugăm, să uitaţi pentru o oră - două de problemele importante, grave
şi urgente şi să fiţi alături de noi la lansarea veselă a unei cărţi
anti-stres.
Evenimentul va avea loc sâmbătă, 30 septembrie 2017, începând cu ora 11,
la Casa de Cultură a Sindicatelor din Constanţa, în sala mică.
Vom fi onoraţi să vă avem alături
de noi!
duminică, 24 septembrie 2017
Doamna inginer
„Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește pomană”. Dar uneori -
rareori - se întâmplă ca cerșetorul să
nu-și spună propria poveste, ci pe a ta, a celui de la care cere.
Veneam azi dinspre piață, cu sacoșele de ceapă și roșii,
eu în rochie (tot) roșie, cu sacou, pe tocuri. Nu mă potriveam, e drept. Când
era mic, pe la clasele primare, fiul meu m-a admonestat în timp ce căram de o
sacoșă cu cartofi, îmbrăcată într-un costum albastru, cu fustă scurtă, pe
tocuri: „Dă sacoșa aia încoace, că nu ți se potrivește!” Nici azi nu mă potriveam,
de regulă nu merg la piață îmbrăcată așa, dar drumul inițial fusese la biserică
și, dacă la piață se mai întâmplă să merg ca la concert, la biserică niciodată
nu merg ca la piață.
Un zdrahon
cu părul alb buclat, destul de în vârstă, dar nu foarte în vârstă, care
sprijinea o bordură, mi s-a adresat politicos:
- Sărut mâna! Doamna inginer, dați-mi și mie de-o pâine!
Hait!
Ăsta mă cunoaște. M-am uitat atentă la el, dar figura nu-mi spunea nimic.
M-am gândit că, de vreme ce mi s-a adresat la fix, cu titlul profesiei mele, o
fi vreun fost muncitor pe la combinat, din cei mulți care au rămas pe drumuri,
nu din vina lor, ci din cauza ălora de-au vândut țara pe nimic. Știu că cei mai
mulți s-au descurcat cumva, dar or mai fi și alții care n-au reușit să-și
găsească un loc. Dar eu nu-l cunoșteam. Când m-am angajat acolo, în 1992,
combinatul avea 1.700 de angajați. Cum să-i știi pe toți? Trebuia să mă
lămuresc ce-i cu el, că dacă era cum presupuneam, nu-i puteam arunca bani de
pâine ca unei putori căreia îi e lene să muncească. Trebuia să-i dau mai mult,
îmi spuneam, generoasă. Omul avusese o meserie, o practicase, ce vină avea că
acum nu mai era loc de el? Așa că îi adresez întrebarea:
- De unde știți că sunt inginer? Mă cunoașteți?
- Păi sunteți, cum să nu fiți! Normal că sunteți!
Bă,
lasă, asta știu și eu, că nu m-a lăsat memoria în halul ăsta. Problema e de
unde mama zmeilor știi tu? Omul a continuat să argumenteze:
- Normal că sunteți, că sunteți elegantă și foarte
atrăgătoare!
Zăăău?
Măi, ați auzit?
Bravo, măi
psihologie! De obicei, când vezi o femeie „elegantă și foarte atrăgătoare” te
duci cu mintea la vreo divă, artistă, ori măcar la o profesoară, o avocată sau
doctoriță. Necum la una care lucrează cu bocanci și cască de protecție.
I-am dat de-o pâine, dar acum îmi pare rău că nu i-am dat
mai mult. Merita, oricum. Dacă nu mă știa, fiindcă o nimerise, chit că
argumentele erau năucitoare. În plus, e îmbucurător să știi că profesia ta e
atât de bine văzută (fie și numai de un cerșetor de pe marnea drumului) încât
să reprezinte culmea eleganței și atracției. :) Dar dacă totuși mă știa, dacă
era așa cum crezusem inițial și i-o fi fost rușine să se vădească? Ei, asta e,
nici șansa de-a oferi nu-ți este îngăduită la nesfârșit.
FLD, Slobozia, 24 septembrie 2017
vineri, 22 septembrie 2017
Ceasul
Ieri, la Ziua orezului, eveniment expozițional-științific organizat de Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Ialomița, un domn dr. ing., cercetător la o stațiune de cercetare agricolă din Brăila, care a susținut o temă științifică: „Datorez orezului primul meu ceas. Când eram copil, pentru că îmi doream foarte mult unul și nu aveam cu ce să-l cumpărăm, i-am rugat pe părinți să-mi ia și mie o parcelă de orez, pe care l-am recoltat cu secera. Din banii primiți, mi-am cumpărat ceasul.”
Lumea e plină de povești frumoase. Un cititor al blogului mi-a scris acestea la comentarii:
„Mi-ai răscolit (cu postarea ta) atâtea amintiri! Primul ceas (unul marca ATLANTIC) luat la mâna a doua (un pic cu geamul fisurat, dar mergea ca Titanicul - pînă s-a scufundat -), a fost tot dintr-o muncă făcută la CAP (eram elev de liceu, înainte de a intra la facultate). Mă angajasem să prășesc și să culeg un ha de porumb. Prașila ca prașila! M-a ajutat fratele meu cu șase ani mai mic. La irigat îmi aduc aminte cum plecam seara de acasă și furam butilele (colacul pânzat de cauciuc cu care se iriga de la capăt de rând prin canele cu dop), de le duceam pe rândurile mele. Era planificat ca fiecare „arendaș” să le folosească doar o noapte, fiecare după o listă, când îi venea rândul. Ca hoții le căram pe parcela mea și le mutam în zori. Asta până când am fost prins și fugărit toată noaptea prin lanul de porumb. N-am mai apucat culesul. Plecasem în toamna aia la facultate. Săraca soră-mea (mai mare) a trebuit să se lupte și cu hectarul ei și cu al meu. Am aflat că se făcuse record de porumb la ha: 20000 kg la ha. Am purtat acel ceas, cu care mă mândream de altfel, toată facultatea. Apoi, i s-a pierdut urma...” (M.V)
vineri, 15 septembrie 2017
Mircea Ionescu-Quintus - in memoriam
Mircea Ionescu-Quintus s-a mutat
la Domnul, la frumoasa vârstă de 100 de ani. Dumnezeu să-l odihnească!
E plin internetul de titluri care
anunță „plecarea” politicianului, liberalului, parlamentarului, ministrului etc
MIQ. Puțini însă știu (exceptându-i, desigur, pe confrații săi umoriști) că
Mircea Ionescu-Quintus a fost și epigramist și
președinte de onoare al Uniunii Epigramiștilor din România. Și dacă ceva îi va asigura
„nemurirea” aici printre noi, aceea nu va fi nici calitatea de politican, de
liberal, nici cea de fost ministru, ci
tocmai cea mai puțin cunoscută astăzi de cei mai mulți, și anumea cea de
scriitor.
Nu l-am cunoscut personal, deși
mi-aș fi dorit; nu ne-am potrivit cu prezența la festivalurile de umor (pe care
eu le-am frecventat destul de rar, totuși). Dar învârtindu-mă printre cei care l-au
văzut/ auzit și au fost copleșiți de spiritul său tânăr, e ca și cum l-aș fi
știut. Astă iarnă, când prietenii mei constănțeni m-au vizitat, întorcându-se
de la festivalul de la Mizil, printre altele mi-au vorbit, în cuvinte pline de
admirație la adresa prezenței sale, despre omagierea maestrului, în avans cu
vreo două luni, cu ocazia împlinirii vârstei de 100 de ani.
Mircea Ionescu-Quintus va rămâne
printre noi prin ceea ce a lăsat - fără termen de expirare - în această lume.
Să-l lăsăm chiar pe el să ne spună cum stă treaba cu nemurirea:
„Nemuritorul
S-a învolburat văzduhul
Şi din morţi un bard se scoală;
Fuse moartea să-i ia duhul
Şi-a plecat cu mâna goală.”
Şi din morţi un bard se scoală;
Fuse moartea să-i ia duhul
Şi-a plecat cu mâna goală.”
(MIQ)
FLD, Slobozia, 15
septembrie 2017
joi, 14 septembrie 2017
Lumina cunoștinței (23 septembrie 2016)
La Radio Trinitas (23.09.2016), cu Daniela Șontică
Emisiunea se poate asculta accesând link-ul de mai jos.
Între chimie și literatură
luni, 11 septembrie 2017
Gutuile mele, candele
Era întuneric, venisem cu mama
din alt sat, satul copilăriei, al bunicilor,
simțeam ca o alungare din Rai
și răcoarea nopții și frunzele toamnei,
mi se spusese că trebuie să ne
mutăm, că voi merge la școală,
eu suspinam după cățelul meu
care rămăsese în poartă, nedumerit,
iar lumea cea nouă mi se părea
mult prea mare pentru păpușile mele.
Femeia aceea străină mă luase
în brațe și mă purta printr-o casă străină,
a deschis larg o ușă - ăsta-i salonul, mi-a spus.
Parfumul gutuilor a năvălit
deodată peste nedumeririle mele,
am inspirat adânc, dar era
întuneric și necunoscut acolo,
m-aș fi dorit la noi în polată,
lângă soba arzând...
Când deodată, s-a luminat
întunericul, zeci de candele au răsărit
inundându-mi privirile
speriate. Erau gutuile, gutuile toamnei,
așa cum le știam și din satul
meu. Mi-am zis atunci
că nu e totul pierdut, că, de
vreme ce sunt gutui și în casa aceea străină,
nu poate fi chiar așa de rău. Și
n-a fost.
Gutuile mele, candele luminând
întunericul salonului,
au alungat balaurul, au pus un
pod între lumi, iar trecerea a fost mai ușoară,
mai blândă și cu parfum de
gutui.
Iar școala și ea a fost o gutuie: un fruct
bun la gust, cam înecăcios uneori
și care dă să-ți rămână-n gât, de
care te saturi destul de repede,
dar care face lumină în bezna
minții, precum gutuile mele ca niște candele,
în salonul întunecat.
FLD,
Slobozia, 10 septembrie 2017
Pictură de Nicolae Tonitza
duminică, 10 septembrie 2017
Despre școală, cu dragoste
Mâine, elevii vor începe școala. Cei mai mici dintre ei, pentru prima dată. Acest nou început îmi amintește că acum 43 de ani am pășit și eu timidă în lumea aceasta, că „totuși, vine toamna” și ... gutuile. Până a spune ce am de zis, las două strofe din poezia lui Adrian Păunescu:
”E încă verde iarba pe coline
Și zilele nu s-au scurtat de tot
Și cineva cu-n sac în spate vine
De sus, din munți, ca de la un complot.
..................................
Cojoacele n-au coborât din poduri,
Iubirile n-au coborât din vis,
Se coc gutui în foarte multe moduri,
A le mușca e încă interzis...”
Am
intrat la școală și am urmat cursurile Școlii Generale (nr.1) în comuna
Munteni-Buzău, Ialomița. Anul trecut am aflat un lucru interesant din Almanahul
Comunei Munteni-Buzău, alcătuit de scriitorul George Stoian, carte ce n-a avut
încă o lansare oficială (a fost doar prezentată pe scurt în cadrul Salonului
anual de carte de la Biblioteca Județeană Ialomița, în noiembrie 2016) și în
posesia căreia am intrat prin bunăvoința autorului.
La
paginile 142-143, sunt redate informații privind începuturile școlii în
Munteni-Buzău. Din relatările unor bătrâni ai satului și din câteva documente
de arhivă, se afirmă că „prima școală din Munteni-Buzău a luat ființă în anul
1884, deci la doi ani după anul de referință al înființării satului. De fapt,
este prea mult să spunem că era vorba despre o școală adevărată. [...] Se
afirmă că primii câțiva școlari ar fi învățat o brumă de carte într-o odaie din
chiar casa învățătorului, casa lui Costache Gherășoiu. [...] Din păcate, acest
prim învățător, Gherășoiu, a decedat după numai un an. După moartea sa, în
1885, învățător a fost Zamfir Pavelescu, care a improvizat o sală de clasă
într-o cămăruță pe care o pusese la dispoziție un localnic - Șerban Buga (casa
aceea a dispărut, în locul ei aflându-se azi locuința lui Ilie Dudu, de pe
strada Duzilor).” În fapt, azi, locuința lui Ilie Dudu aparține mamei
mele, cumpărată de la soția lui Ilie Dudu, Maria (tanti Marița), după ce o
perioadă am stat în gazdă în casa respectivă. Iată, așadar, informația
despre care vorbeam mai sus: casa noastră, casa în care am copilărit
se află pe locul în care a fost improvizată - demult - prima sală de clasă din
Munteni-Buzău. Te pomenești că de aia mi-o fi plăcut mie cartea!
Dumnezeu să-i odihnească pe Ilie și
Maria Dudu! Pe el nu l-am cunoscut, trecuse la Domnul înainte ca noi să ne
mutăm în casa lui. Mi s-a spus că fusese notarul satului (în Almanah l-am găsit
nominalizat la mai multe pagini ca fiind secretar al Primăriei). Tanti Marița,
în schimb, mi-a însoțit anii copilăriei, de la cei 6 ani ai mei și a rămas cu
noi (chiar și după ce casa a fost trecută în proprietatea mamei mele) până la
obștecul sfârșit, la cei 83 de ani ai ei.
Când am împlinit vârsta de școală, mama,
deja stabilită în Munteni ca urmare a repartiției ca Diriginte de Poștă, a
decis să mă ia de la bunici, unde copilărisem până atunci (Săveni, Ialomița) și
m-a adus în Munteni. Toate amintirile mele de la vârsta aceea sunt destul de
neclare și estompate, dar o imagine mi-a rămas perfect întipărită pe retină. O
imagine și un miros. Îmi amintesc numai că era noapte, casa nu era luminată în
toate odăile, iar tanti Marița (căreia noi îi spuneam Tanti) m-a luat în brațe
și m-a plimbat să-mi arate camerele. Una singură mi-a rămas în amintire ca
astăzi, e vorba de cea căreia ea îi spunea (și i-a spus astfel toată viața)
„salon”. Camera aceea - am aflat ulterior - servise drept salon, adică
încăperea în care se dădeau balurile, inclusiv pe vremea când găzduise niște
ofițeri germani, pe timpul celui de-al doilea război mondial. Așa am aflat eu
că oamenilor le ardea de bal chiar și în război!
Când Tanti a deschis ușa salonului, cu
mine în brațe, prima dată m-a izbit mirosul. Mirosul îmbătător al gutuilor. În
cameră era întuneric și asta mă indispunea. Dar deodată am zărit gutuile,
frumos rânduite pe masă, pe șifonier, la ferestre. Și dintr-o dată, camera s-a
luminat. Lumina gutuilor și parfumul lor o făceau să pară mult mai primitoare
decât o simțisem prima dată. Și-atunci mi-am zis, cu mintea mea de copil
speriat, luat din mediul lui și mutat într-altul, necunoscut, că, dacă există
gutui și acolo, în casa aceea străină, înseamnă că nu-i totul pierdut. Gutuile
au fost liantul între lumea pe care o lăsam în urmă și cea în care tocmai
intram. Gutuile, luminând ca niște candele în noapte, mi-au însoțit trecerea
mea spre anii de școală, o altă lumină spre care trebuia să mă îndrept. Și
astfel, trecerea a fost mai lină, mai blândă și cu miros de gutui.
Pot spune că pentru mine, școala a
fost ca o gutuie: un fruct cu miros frumos, bun la gust, cam înecăcios uneori și
care are tendința de a-ți rămâne în gât, de care te saturi destul de repede,
dar care are darul de a face lumină în întunericul minții, precum gutuile mele
ca niște candele, în salonul întunecat.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)