Florentina Loredana Dalian

vineri, 29 septembrie 2017

Medalion literar la Urziceni




Dragi Prieteni, vă aşteptăm, luni, 2 octombrie 2017, ora 18.oo la o nouă LECŢIEI DE POEZIE – "la o cafea cu Apollon", ca întotdeauna în acelaşi cadru intim şi plăcut, la Coffee Shop ZEBRANNO din Urziceni. Veţi participa la un Medalion literar al scriitoarei Florentina Loredana Dalian. Vom avea şi alţi invitaţi surpriză! Vă aşteptăm cu drag! Aduceţi şi un(o) prieten(ă)!!! Cafeaua şi ceaiul le dăm noi! INTRAREA LIBERĂ! (Societatea Culturală Apollon)

joi, 28 septembrie 2017

Salonul Anual de Carte Ialomița, 2017

Program 

 



Luni, 2 octombrie 2017, ora 12, va avea loc deschiderea Salonului Anual de Carte organizat de Biblioteca Județeană Ialomița. Voi fi invitată, alături de alți scriitori ialomițeni, conform programului de mai jos, prima și ultima zi a manifestării fiind dedicate condeierilor din Ialomița. De asemenea, vineri 27 octombrie a.c., voi fi prezentă la Biblioteca Munteni-Buzău, în calitate de invitat, la lansarea Albumului-Monografie al comunei. Vă invit să fiți prezenți, atât luni, 02 octombrie a.c., vineri, 27 octombrie a.c, cât și la celelalte acțiuni din cadrul salonului. Mulțumiri pentru invitație doamnei Elena Balog și felicitări întregului colectiv pentru organizare! 

miercuri, 27 septembrie 2017

Mărgăritare de la scriitori - azi, Mihaela Roxana Boboc


Poetă și pictoriță, Mihaela Roxana Boboc este și o cititoare sensibilă a literaturii confraților. Titlul poeziei mele (și volumului, totodată) „Domnișoara Nimeni” și poezia „Război”, care a impresionat-o la maratonul poeților de la Câmpina, i-au inspirat o poezie cu dedicație, publicată pe blogul său de artist, dar și în revista Festivalului Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației, septembrie 2017, unde Mihaela se și află prezentă. Felicitări și mulțumiri, prietenă dragă! 




Poezia poate fi citită pe blogul Mihaelei, AICI 

Despre text, scriitorul Marin Ifrim: „Superbă poezie. Mă bucur sincer când valorile literare, mai ales cele feminine, se atrag, sunt pe aceeași baricadă estetică. Un exemplu de urmat! Felicitări Mihaelei, reverențe Florentinei Dalian.”

marți, 26 septembrie 2017

Vaporul cu umor - lansare de carte

 Sâmbătă, 30 septembrie 2017, ora 11:00, Constanța




Clubul Umoriştilor Constănţeni vă invită la lansarea volumului colectiv

„VAPORUL CU UMOR”
Epigrame, fabule, poezii vesele, proză scurtă, caricaturi

     Cartea este un omagiu adus Şantierului Naval Constanţa, care, în cei 125 de ani de existenţă, a construit şi livrat 460 de nave cu o capacitate totală de aproape 5 milioane tdw, din care 92 de nave, totalizând peste 2 milioane tdw, pentru piaţa externă. La acestea se adaugă un volum uriaş de lucrări de reparaţii executate la peste 5.500 de nave.
     Volumul cuprinde lucrările a 21 de umoriști - autori  consacraţi în competiţiile şi festivalurile naţionale, de unde s-au întors cu numeroase trofee: Traian Brătianu, Petru Brumă, Simona Callas, Claudia Croitoru,  Loredana - Florentina Dalian, Ananie Gagniuc, Constantin Gornea, Constantin Iordan, Liviu Kaiter, Leonte Năstase, Dan Norea, Violetta Petre, Aron Petru, Ana Ruse, Ion Ruse, Luminiţa Scarlat, Liliana Stoica, Ion Tiţa - Călin, Ionuţ - Daniel Ţucă, Gabriela Vlad și Roland - Florin Voinescu. Coperţile sunt ilustrate de Marian Avramescu, caricaturist de renume naţional şi internaţional.
     „Este știut faptul că Satira şi Umorul sunt lumina ce călăuzeşte popoarele rătăcite în bezna istoriei, hrană pentru suflet şi minte, leacuri pentru rănile şi bolile lumii, arme de temut împotriva prostiei, nedreptăţii şi asupririi, marfă de preţ şi monedă universală de schimb. Pentru că sunt și o sursă inepuizabilă de energie, de-acum înainte vor trebui să pună în mișcare și vapoarele cu umor”, a decis Clubul Umoriştilor Constănţeni
x    x    x
     Clubul Umoriştilor Constănţeni, CUC, aşa cum e numit cu drag de membrii clubului, dar şi de simpatizanţii care împânzesc nu numai ţara, dar şi alte colţuri ale lumii, a fost înfiinţat în ziua de 13 decembrie 2008, de către 13 membri fondatori.
     Încă din fragedă pruncie, şi-a asumat misiunea de a face din scânteia umorului, ce abia de mai pâlpâia în străvechea cetate a Tomisului, o mare vâlvătaie. Şi a reuşit. De la 13 membri în 2008, a ajuns la 45 de membri, în prezent. Dacă lucrurile merg în acelaşi ritm, va fi mare pârjol de satiră şi umor în judeţ.
     În cei aproape nouă ani de existență, CUC şi-a câştigat renumele de „eliberator ai râsului din sterilul dramatic al vieţii cotidiane”, organizând lansări de carte şi recitaluri umoristice în licee, universităţi, cămine de bătrâni şi cămine culturale de la sate, membrii săi publicând în presa locală şi în revistele culturale din ţară, participând la concursuri naţionale şi internaţionale de umor, cucerind numeroase premii.
     Cei 45 de membri ai CUC au contribuit la patrimoniul umorului românesc cu peste 60 de volume personale şi colective, dintre care mai bine de 30 au fost publicate în ultimii cinci ani. Se remarcă lucrările colective „Prăvălia cu Umor - Caietele Clubului Umoriştilor Constănţeni”, (volumele I şi II, publicate în 2010 şi 2013) și „Containerul cu umor” (2016), realizări de prestigiu, unice în rândul cluburilor şi cenaclurilor de umor din ţara noastră.

Dragi prieteni ai Satirei şi Umorului,

     Vă rugăm, să uitaţi pentru o oră - două de problemele importante, grave şi urgente şi să fiţi alături de noi la lansarea veselă a unei cărţi anti-stres.
     Evenimentul va avea loc sâmbătă, 30 septembrie 2017, începând cu ora 11, la Casa de Cultură a Sindicatelor din Constanţa, în sala mică.
Vom fi onoraţi să vă avem alături de noi!

Biroul Executiv al Clubului Umoriştilor Constănţeni

duminică, 24 septembrie 2017

Doamna inginer




„Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește pomană”. Dar uneori - rareori -  se întâmplă ca cerșetorul să nu-și spună propria poveste, ci pe a ta, a celui de la care cere.

Veneam azi dinspre piață, cu sacoșele de ceapă și roșii, eu în rochie (tot) roșie, cu sacou, pe tocuri. Nu mă potriveam, e drept. Când era mic, pe la clasele primare, fiul meu m-a admonestat în timp ce căram de o sacoșă cu cartofi, îmbrăcată într-un costum albastru, cu fustă scurtă, pe tocuri: „Dă sacoșa aia încoace, că nu ți se potrivește!” Nici azi nu mă potriveam, de regulă nu merg la piață îmbrăcată așa, dar drumul inițial fusese la biserică și, dacă la piață se mai întâmplă să merg ca la concert, la biserică niciodată nu merg ca la piață.

          Un zdrahon cu părul alb buclat, destul de în vârstă, dar nu foarte în vârstă, care sprijinea o bordură, mi s-a adresat politicos:

- Sărut mâna! Doamna inginer, dați-mi și mie de-o pâine!

Hait! Ăsta mă cunoaște. M-am uitat atentă la el, dar figura nu-mi spunea nimic. M-am gândit că, de vreme ce mi s-a adresat la fix, cu titlul profesiei mele, o fi vreun fost muncitor pe la combinat, din cei mulți care au rămas pe drumuri, nu din vina lor, ci din cauza ălora de-au vândut țara pe nimic. Știu că cei mai mulți s-au descurcat cumva, dar or mai fi și alții care n-au reușit să-și găsească un loc. Dar eu nu-l cunoșteam. Când m-am angajat acolo, în 1992, combinatul avea 1.700 de angajați. Cum să-i știi pe toți? Trebuia să mă lămuresc ce-i cu el, că dacă era cum presupuneam, nu-i puteam arunca bani de pâine ca unei putori căreia îi e lene să muncească. Trebuia să-i dau mai mult, îmi spuneam, generoasă. Omul avusese o meserie, o practicase, ce vină avea că acum nu mai era loc de el? Așa că îi adresez întrebarea:

- De unde știți că sunt inginer? Mă cunoașteți?

- Păi sunteți, cum să nu fiți! Normal că sunteți!

Bă, lasă, asta știu și eu, că nu m-a lăsat memoria în halul ăsta. Problema e de unde mama zmeilor știi tu? Omul a continuat să argumenteze:

- Normal că sunteți, că sunteți elegantă și foarte atrăgătoare!

Zăăău? Măi, ați auzit?

          Bravo, măi psihologie! De obicei, când vezi o femeie „elegantă și foarte atrăgătoare” te duci cu mintea la vreo divă, artistă, ori măcar la o profesoară, o avocată sau doctoriță. Necum la una care lucrează cu bocanci și cască de protecție.

I-am dat de-o pâine, dar acum îmi pare rău că nu i-am dat mai mult. Merita, oricum. Dacă nu mă știa, fiindcă o nimerise, chit că argumentele erau năucitoare. În plus, e îmbucurător să știi că profesia ta e atât de bine văzută (fie și numai de un cerșetor de pe marnea drumului) încât să reprezinte culmea eleganței și atracției. :) Dar dacă totuși mă știa, dacă era așa cum crezusem inițial și i-o fi fost rușine să se vădească? Ei, asta e, nici șansa de-a oferi nu-ți este îngăduită la nesfârșit.



FLD, Slobozia, 24 septembrie 2017


vineri, 22 septembrie 2017

Ceasul


Ieri, la Ziua orezului, eveniment expozițional-științific organizat de Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Ialomița, un domn dr. ing., cercetător la o stațiune de cercetare agricolă din Brăila, care a susținut o temă științifică: „Datorez orezului primul meu ceas. Când eram copil, pentru că îmi doream foarte mult unul și nu aveam cu ce să-l cumpărăm, i-am rugat pe părinți să-mi ia și mie o parcelă de orez, pe care l-am recoltat cu secera. Din banii primiți, mi-am cumpărat ceasul.”

Lumea e plină de povești frumoase. Un cititor al blogului mi-a scris acestea la comentarii: 

Mi-ai răscolit (cu postarea ta) atâtea amintiri! Primul ceas (unul marca ATLANTIC) luat la mâna a doua (un pic cu geamul fisurat, dar mergea ca Titanicul - pînă s-a scufundat -), a fost tot dintr-o muncă făcută la CAP (eram elev de liceu, înainte de a intra la facultate). Mă angajasem să prășesc și să culeg un ha de porumb. Prașila ca prașila! M-a ajutat fratele meu cu șase ani mai mic. La irigat îmi aduc aminte cum plecam seara de acasă și furam butilele (colacul pânzat de cauciuc cu care se iriga de la capăt de rând prin canele cu dop), de le duceam pe rândurile mele. Era planificat ca fiecare „arendaș” să le folosească doar o noapte, fiecare după o listă, când îi venea rândul. Ca hoții le căram pe parcela mea și le mutam în zori. Asta până când am fost prins și fugărit toată noaptea prin lanul de porumb. N-am mai apucat culesul. Plecasem în toamna aia la facultate. Săraca soră-mea (mai mare) a trebuit să se lupte și cu hectarul ei și cu al meu. Am aflat că se făcuse record de porumb la ha: 20000 kg la ha. Am purtat acel ceas, cu care mă mândream de altfel, toată facultatea. Apoi, i s-a pierdut urma...” (M.V)

vineri, 15 septembrie 2017

Mircea Ionescu-Quintus - in memoriam




Mircea Ionescu-Quintus s-a mutat la Domnul, la frumoasa vârstă de 100 de ani. Dumnezeu să-l odihnească!
E plin internetul de titluri care anunță „plecarea” politicianului, liberalului, parlamentarului, ministrului etc MIQ. Puțini însă știu (exceptându-i, desigur, pe confrații săi umoriști) că Mircea Ionescu-Quintus a fost și epigramist și președinte de onoare al Uniunii Epigramiștilor din România. Și dacă ceva îi va asigura „nemurirea” aici printre noi, aceea nu va fi nici calitatea de politican, de liberal, nici cea de fost ministru, ci  tocmai cea mai puțin cunoscută astăzi de cei mai mulți, și anumea cea de scriitor.


Nu l-am cunoscut personal, deși mi-aș fi dorit; nu ne-am potrivit cu prezența la festivalurile de umor (pe care eu le-am frecventat destul de rar, totuși). Dar învârtindu-mă printre cei care l-au văzut/ auzit și au fost copleșiți de spiritul său tânăr, e ca și cum l-aș fi știut. Astă iarnă, când prietenii mei constănțeni m-au vizitat, întorcându-se de la festivalul de la Mizil, printre altele mi-au vorbit, în cuvinte pline de admirație la adresa prezenței sale, despre omagierea maestrului, în avans cu vreo două luni, cu ocazia împlinirii vârstei de 100 de ani.
Mircea Ionescu-Quintus va rămâne printre noi prin ceea ce a lăsat - fără termen de expirare - în această lume. Să-l lăsăm chiar pe el să ne spună cum stă treaba cu nemurirea: 

„Nemuritorul

S-a învolburat văzduhul
Şi din morţi un bard se scoală;
Fuse moartea să-i ia duhul
Şi-a plecat cu mâna goală.”
(MIQ)

FLD, Slobozia, 15 septembrie 2017

luni, 11 septembrie 2017

Gutuile mele, candele




Era întuneric, venisem cu mama din alt sat, satul copilăriei, al bunicilor,
simțeam ca o alungare din Rai și răcoarea nopții și frunzele toamnei,
mi se spusese că trebuie să ne mutăm, că voi merge la școală,
eu suspinam după cățelul meu care rămăsese în poartă, nedumerit,
iar lumea cea nouă mi se părea mult prea mare pentru păpușile mele.

Femeia aceea străină mă luase în brațe și mă purta printr-o casă străină,
a deschis larg o ușă - ăsta-i salonul, mi-a spus.
Parfumul gutuilor a năvălit deodată peste nedumeririle mele,
am inspirat adânc, dar era întuneric și necunoscut acolo,
m-aș fi dorit la noi în polată, lângă soba arzând...

Când deodată, s-a luminat întunericul, zeci de candele au răsărit
inundându-mi privirile speriate. Erau gutuile, gutuile toamnei,
așa cum le știam și din satul meu. Mi-am zis atunci
că nu e totul pierdut, că, de vreme ce sunt gutui și în casa aceea străină,
nu poate fi chiar așa de rău. Și n-a fost.

Gutuile mele, candele luminând întunericul salonului,
au alungat balaurul, au pus un pod între lumi, iar trecerea a fost mai ușoară,
mai blândă și cu parfum de gutui.
Iar școala și ea a fost o gutuie: un fruct bun la gust, cam înecăcios uneori
și care dă să-ți rămână-n gât, de care te saturi destul de repede,
dar care face lumină în bezna minții, precum gutuile mele ca niște candele,
în salonul întunecat.

FLD, Slobozia, 10 septembrie 2017

Pictură de Nicolae Tonitza

duminică, 10 septembrie 2017

Despre școală, cu dragoste




Mâine, elevii vor începe școala. Cei mai mici dintre ei, pentru prima dată. Acest nou început îmi amintește că acum 43 de ani am pășit și eu timidă în lumea aceasta, că  „totuși, vine toamna” și ... gutuile. Până a spune ce am de zis, las două strofe din poezia lui Adrian Păunescu:



”E încă verde iarba pe coline

Și zilele nu s-au scurtat de tot

Și cineva cu-n sac în spate vine

De sus, din munți, ca de la un complot.

..................................



Cojoacele n-au coborât din poduri,

Iubirile n-au coborât din vis,

Se coc gutui în foarte multe moduri,

A le mușca e încă interzis...”



          Am intrat la școală și am urmat cursurile Școlii Generale (nr.1) în comuna Munteni-Buzău, Ialomița. Anul trecut am aflat un lucru interesant din Almanahul Comunei Munteni-Buzău, alcătuit de scriitorul George Stoian, carte ce n-a avut încă o lansare oficială (a fost doar prezentată pe scurt în cadrul Salonului anual de carte de la Biblioteca Județeană Ialomița, în noiembrie 2016) și în posesia căreia am intrat prin bunăvoința autorului.

          La paginile 142-143, sunt redate informații privind începuturile școlii în Munteni-Buzău. Din relatările unor bătrâni ai satului și din câteva documente de arhivă, se afirmă că „prima școală din Munteni-Buzău a luat ființă în anul 1884, deci la doi ani după anul de referință al înființării satului. De fapt, este prea mult să spunem că era vorba despre o școală adevărată. [...] Se afirmă că primii câțiva școlari ar fi învățat o brumă de carte într-o odaie din chiar casa învățătorului, casa lui Costache Gherășoiu. [...] Din păcate, acest prim învățător, Gherășoiu, a decedat după numai un an. După moartea sa, în 1885, învățător a fost Zamfir Pavelescu, care a improvizat o sală de clasă într-o cămăruță pe care o pusese la dispoziție un localnic - Șerban Buga (casa aceea a dispărut, în locul ei aflându-se azi locuința lui Ilie Dudu, de pe strada Duzilor).” În fapt, azi, locuința lui Ilie Dudu aparține mamei mele, cumpărată de la soția lui Ilie Dudu, Maria (tanti Marița), după ce o perioadă am stat în gazdă în casa respectivă. Iată, așadar, informația despre care vorbeam mai sus: casa noastră, casa în care am copilărit se află pe locul în care a fost improvizată - demult - prima sală de clasă din Munteni-Buzău. Te pomenești că de aia mi-o fi plăcut mie cartea!




          Dumnezeu să-i odihnească pe Ilie și Maria Dudu! Pe el nu l-am cunoscut, trecuse la Domnul înainte ca noi să ne mutăm în casa lui. Mi s-a spus că fusese notarul satului (în Almanah l-am găsit nominalizat la mai multe pagini ca fiind secretar al Primăriei). Tanti Marița, în schimb, mi-a însoțit anii copilăriei, de la cei 6 ani ai mei și a rămas cu noi (chiar și după ce casa a fost trecută în proprietatea mamei mele) până la obștecul sfârșit, la cei 83 de ani ai ei.

          Când am împlinit vârsta de școală, mama, deja stabilită în Munteni ca urmare a repartiției ca Diriginte de Poștă, a decis să mă ia de la bunici, unde copilărisem până atunci (Săveni, Ialomița) și m-a adus în Munteni. Toate amintirile mele de la vârsta aceea sunt destul de neclare și estompate, dar o imagine mi-a rămas perfect întipărită pe retină. O imagine și un miros. Îmi amintesc numai că era noapte, casa nu era luminată în toate odăile, iar tanti Marița (căreia noi îi spuneam Tanti) m-a luat în brațe și m-a plimbat să-mi arate camerele. Una singură mi-a rămas în amintire ca astăzi, e vorba de cea căreia ea îi spunea (și i-a spus astfel toată viața) „salon”. Camera aceea - am aflat ulterior - servise drept salon, adică încăperea în care se dădeau balurile, inclusiv pe vremea când găzduise niște ofițeri germani, pe timpul celui de-al doilea război mondial. Așa am aflat eu că oamenilor le ardea de bal chiar și în război!

          Când Tanti a deschis ușa salonului, cu mine în brațe, prima dată m-a izbit mirosul. Mirosul îmbătător al gutuilor. În cameră era întuneric și asta mă indispunea. Dar deodată am zărit gutuile, frumos rânduite pe masă, pe șifonier, la ferestre. Și dintr-o dată, camera s-a luminat. Lumina gutuilor și parfumul lor o făceau să pară mult mai primitoare decât o simțisem prima dată. Și-atunci mi-am zis, cu mintea mea de copil speriat, luat din mediul lui și mutat într-altul, necunoscut, că, dacă există gutui și acolo, în casa aceea străină, înseamnă că nu-i totul pierdut. Gutuile au fost liantul între lumea pe care o lăsam în urmă și cea în care tocmai intram. Gutuile, luminând ca niște candele în noapte, mi-au însoțit trecerea mea spre anii de școală, o altă lumină spre care trebuia să mă îndrept. Și astfel, trecerea a fost mai lină, mai blândă și cu miros de gutui.

          Pot spune că pentru mine, școala a fost ca o gutuie: un fruct cu miros frumos, bun la gust, cam înecăcios uneori și care are tendința de a-ți rămâne în gât, de care te saturi destul de repede, dar care are darul de a face lumină în întunericul minții, precum gutuile mele ca niște candele, în salonul întunecat.



FLD, Slobozia, 10 septembrie 2017

Ferestrele „salonului” (iunie 2017)