Biblioteca vie, Slobozia, 26 iunie 2015
Jurnal de risipită - 19
„Privește-mă ca pe
un om, citește-mă ca pe o carte”. Acesta este sloganul sub care
Administrația Națională a Penitenciarelor, preluând un concept danez, a
organizat simultan în mai multe orașe din țară, Biblioteca vie, manifestare care, la Slobozia, s-a desfășurat la
inițiativa Penitenciarului local, în parteneriat cu Biblioteca „Ștefan Bănulescu”
Ialomița. Am primit invitația de la directoarea Bibliotecii, doamna Mihaela
Racovițeanu, care mi-a spus că este „ca un joc pentru oameni mari”. Unii sunt
cărți, alții cititori. Acțiunea are drept scop interrelaționarea celor din
penitenciare cu cei din afara lor și, așa cum afirmă organizatorii, eliminarea
prejudecăților legate de mediul penitenciar. Am acceptat cu plăcere invitația,
convinsă că este o activitate benefică atât pentru „cărți” cât și pentru
„cititori”, ceea ce s-a și confirmat.
Deținuții
au fost cărțile, ei și cu mine, eu fiind cartea bibliotecii, ei fiind cărțile
penitenciarului. „Numai că doamna Dalian n-are fișă” anunță doamna bibliotecar,
prilej pentru mine să conchid: „Așadar, o puteți împrumuta, fără s-o mai
aduceți înapoi.” Râsete-n sală, proteste din partea bibliotecarei. Oamenii-cărți
aveau fișe, într-adevăr, ei erau, de fapt, nu doar deținuți ci și personal care
lucrează în penitenciar: educatori, psiholog, preot, șefi servicii etc.
„Cititorii” au fost oameni din diverse medii: cultural, școlar, bisericesc.
Pe post de
carte, îmi așteptam cititorii. Mai întâi m-a răsfoit un domn angajat al
penitenciarului, având un deosebit tact pedagogic. Eu, capsată dintr-un anumit
motiv, dumnealui cu blândețe mă sfătuia să nu-mi stric feng-shui-ul. Cum eram
mai mult șui(e) decât feng (chiar așa stăteam, șuie pe scaun) n-am prea luat în
considerare sfatul său, dar, cum a făcut cum a dres că, până la urmă am devenit
mai puțin șuie. Apoi, m-a împrumutat doamna Mary, bibliotecar la Miloșești.
Doamna voia să știe cum îmi vine inspirația atunci când scriu, ce anume m-a
îndemnat să pun mâna pe condei, întrebări la care, de regulă, se răspunde
foarte greu, întrucât de multe ori, nici el, bietul scriitor, n-are habar pe
unde coboară inspirațiunea și pe ce căi subtile își face drum spre mintea și
mâna lui.
Urmează la
citit cartea „Loredana” trei tineri frumoși, cam timizi, absolvenți ai clasei a
IX-a de la Colegiu. Ștefan, Andrei și Florin au vrut, de asemenea, să știe de
pe unde îmi culeg inspirația. Cum ei nu prea aveau curaj să pună întrebările,
am mai schimbat rolurile între noi, întrebându-i eu pe ei. Să mai citească și
cărțile cititorii! Astfel am aflat că sunt la clasă de electricieni, că Andrei
vrea cât mai grabnic să se facă șofer de tir, că ceilalți doi încă nu sunt
hotărâți. Citesc în ochii lor o tristețe pe care o văd în ochii multor tineri,
tristețe care îmi înfige pumnalul în inimă. Nu mai vreau să văd tineri triști!
Opriți genocidul acesta mizerabil, voi care le trimiteți părinții în țări
străine sau pe marginea disperării!
Singurul moment în care ne-am amuzat a fost cel de început
când ne suspectam reciproc că suntem deținuți. Eu doar am gândit, neștiind că
acolo se află și elevi (o idee bună, de altfel): „Doamne, atât de tineri! Ce-or
fi făcut sărmanii, de au ajuns să fie închiși?” Ei însă au fost mai direcți, de
fapt Ștefan mă întreabă, parcă un pic mirat: „Și dumneavoastră sunteți la
pușcărie?”, prilej de amuzament pentru colegii lui și de ironii ulterioare.
Un domn de
la penitenciar îmi spune că are o „carte” pentru mine, transformându-mă astfel
din carte în cititor (chestie, de altfel, pe gustul meu). Iau „cartea” și ne
așezăm la o masă (discuțiile au loc în particular, fiecare carte cu cititorul
aferent). Cartea mă privește cu niște ochi în care jucau lumini și un zâmbet
șmecheresc. O (îl) cheamă Dorin și are 27 de ani. Gândesc că, la anii lui,
comparativ cu ai mei, îmi putea fi copil, astfel că îmi permit să-l tutuiesc.
- Ce cătași tu în penitenciar?
- Am condus fără carnet.
Fulgere și trăsnete din partea mea, ce v-aș bate să sune
apa-n voi, așa vă mai bateți joc de viață! Râde și se declară de acord cu mine,
mai că și-ar trage și el o bătaie dacă ar ajuta la ceva. Îmi povestește firul
întâmplării care l-a dus acolo.
- Crezi că experiența asta îți era necesară, te-a ajutat
la ceva?
- Da. M-a învățat minte și m-a ajutat să meditez. Înainte
nu prea știam ce vreau. Acum știu: am o meserie cu care mă pot angaja oricând -
mecanic auto, practicată și anterior - de muncă nu mi-e frică, vreau să-mi
întemeiez o familie...
- Dar înainte de asta ce-ai să faci?
Holbează ochii la mine.
- Îți spun eu: îți dai examenul de carnet.
- A, daaa, sigur!
- Cât mai ai?
- Patru luni.
- Nu mai e mult. Trec repede.
- Da, dar... e greu.
- Ce ți se pare cel mai greu din regimul de detenție?
- Faptul că stau departe de familie și de persoana pe care
o iubesc (prietena lui, îmi povestise de ea și am aflat că se duce la fiecare
vizită permisă).
- Când te vei libera, probabil o să prețuiți mai mult
timpul petrecut împreună.
- Cu siguranță.
- Există și o parte bună a lucrurilor, în afară de ce am
discutat deja?
Se gândește.
- Crezi că Dumnezeu te-a ferit, în felul acesta, de un rău
mai mare? Că ai fost prins la timp, înainte de-a face un accident cu urmări
mult mai grave asupra ta și a altora?
- Da.
- Dumnezeu ne iubește.
- Da.
- Vrei să mai stăm?
- Aș mai vrea, dar poate mai sunt și alții care vor...
Trag cu
ochiul la masa de-alături, unde Carmen conversează cu doamna psiholog din
penitenciar. Gică Dobre trece și el cu aparatul prin sală, imortalizând
momentele, conversând ici-colo, fără stare.
Am închis
cartea și am predat-o bibliotecarului, continuând să reflectez. Cartea își ia
locul în raft, așteptând alt cititor. Pe mine mă înhață din mers domnul Iulian
Vasile, Șeful Serviciului Educație și Asistență Psiho-socială din cadrul
Penitenciarului.
La masa noastră de lectură, nu știu care a fost cartea,
care cititorul. Domnul Iulian îmi face o sinteză a activităților educative practicate
cu deținuții, îmi spune de lansările de carte, de piesele de teatru puse în
scenă. Punem la cale o posibilă întrevedere literară la penitenciar. De ce nu? Deținuții
sunt dintre cei mai avizi cititori. Un prieten intelectual care a stat patru
ani la Jilava mi-a spus că n-a citit toată viața lui, cât a citit în acei ani.
Părea că
s-au cam terminat cititorii amatori de „Loredana”, dar cartea prinsese gust să
devină cititor. Bunghesc un domn la patru ace, costum, cămașă, cravată prinsă-n
ac, care stătea sobru, cam abătut pe „raft”. Întreb cine-i, mi se spune că e un
deținut, pardon, o carte ce așteaptă să fie citită. Nu știu de ce tăcerea lui
mi-a transmis că ar avea o poveste interesantă de spus. Și n-am dat greș. Mă
hotărăsc, spre oarecare surprindere a bibliotecarei, să împrumut cartea. Domnul
Virgil se așază după ce, mai întâi, îmi întinde mâna protocolar și se prezintă.
Apreciez după ținuta sa că a dat importanță evenimentului. Nu știu cum să
încep. La cărți e mai simplu, încep cu prefața. La cărțile-oameni, trebuie mare
atenție, căci, așa cum spune și regulamentul, cartea nu trebuie lezată în
demnitatea ei de om. După un moment de tăcere și un zâmbet sincer, mă hotărăsc
să încep banal:
- Cum vi se pare ideea acestei întâlniri?
- Foarte bună. Pentru noi e ceva deosebit. Chiar dacă eu
nu pot spune că mă plictisesc, sunt în regim deschis, merg la muncă, dar asta e
altceva.
Îhm... e bine, înseamnă că n-o să-mi dea cu foile peste
ochi. Arunc o întrebare capcană:
- Ați cam ajuns din greșeală pe-acolo, nu?
Mă privește drept în ochi și-mi răspunde ușor ironic, dar
părând convins de ceea ce spune:
- Doamnă, acolo n-ajunge nimeni din greșeală. Exceptând
rarele erori judiciare. De fapt, cunosc un singur caz: cazul Țundrea (mă pune
la curent cu detaliile). În rest... a, noi, în general, ne străduim să ne găsim
scuze. Eu sunt acolo pentru că sunt vinovat!
Asta-mi
place. Iată un om care-și asumă vina. Nu-l întreb ce-a făcut. Dacă ar fi fost
dispus, mi-ar fi zis. Mai are patru luni din pedeapsă. Dând să zic ceva de
penitenciar, îmi scapă „pușcărie”, apoi mă corectez. Mă apostrofează:
- Pușcărie, doamnă! Așa se cheamă. Pușcărie, închisoare,
pușcăriaș, deținut...
Îmi vine pe
limbă alt sinonim: bulău. Îmi place
cum pune problema. Parcă-a intrat în mintea mea. Și eu mă gândesc de multe ori
că n-ar trebui să ne temem de cuvinte, ci de ceea ce ele exprimă. Ce-i
fandoseala asta cu „persoane private de libertate”? În curând o să le spunem
„crini imperiali privați de lumina solară” sau „Albă ca Zăpada în travesti”. Surpriza
cea mare a fost când a început adevărata poveste:
- Sunt musulman. Am fost. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a
ajutat, de doi ani încoace, să Îl aflu pe Iisus, adevărata credință. Mi-a
schimbat viața. Am înțeles că Dumnezeu ne iubește chiar dacă greșim și ne
iartă. Mie, acum, îmi e silă de cel care-am fost înainte. M-am acceptat pe mine
cel din trecut doar pentru că am înțeles că și Dumnezeu mă acceptă. Și încă
ceva: am învățat să mă pun în locul celuilalt, să simt ce simte el. Deci să-mi
iubesc aproapele. Înainte nu mă sinchiseam de niciun aproape, eram eu și numai
eu. Nu simțeam nimic din durerea celuilalt, acum simt. Nu mai pot altfel, nu se
mai poate.
La o
asemenea declarație, înțepenesc. Mă întreb dacă nu cumva își joacă rolul. Dar
de ce l-ar juca? Nu se afla în fața unei comisii de grațiere. Minunat lucrează
Dumnezeu cu oamenii. Până la urmă, și dacă a jucat un rol, l-a jucat atât de
bine, încât m-a convins.
- Credeți că, dacă n-ați fi făcut pușcărie, L-ați fi aflat
pe Dumnezeu astfel?
- Nu. Aici L-am aflat. Și tare mă bucur.
Ce să mai
adaugi la asta? Decât că am citit o carte care mi-a plăcut și care-mi va rămâne
vie în minte. Ne luăm la revedere spunându-ne că ne pare bine că ne-am cunoscut
și ne urăm de bine.
Orele de
lectură se apropie de final. Aș mai fi avut de citit o carte, dar n-am vrut să
abuzez de timpul nimănui. Ne strângem roată, tragem concluziile, oferim -
Gheorghe Dobre și cu mine - cărți și reviste, facem fotografii. Virgil repetă
de mai multe ori: „Vă mulțumim!” Se simte o bucurie printre oameni. Tot timpul
mesele au fost ocupate, cititorii și cărțile s-au tot schimbat, oamenii au
conversat și în picioare. Părintele Clementin a venit cu elevii din Amara, să
tragă și ei învățăminte. Părintele Capelan Vasile, cu deținuții.
- Grea misiune aveți! Dar și frumoasă.
- Dar ce-i ușor?
Așa e.
Nimic. „În lume, necazuri veți avea... dar îndrăzniți!”
Mi se
solicită un cuvânt de final, închei cu „Să ne revedem sănătoși, cu toții în
libertate!” Uit să adaug citatul celebru: „Libertatea omului se termină acolo
unde începe libertatea celuilalt.” Să avem grijă, așadar, să nu ne încălcăm
unii altora libertățile!
Mă întreb
cum ne privesc deținuții pe noi, cei aflați în libertate. Un fel de-a zice. În
fond, așa cum vorbeam cu una dintre cărți, toți suntem cumva prizonieri: ai
temerilor noastre, ai angoaselor, ai neputințelor, ai suficienței, ai patimilor
care ne stăpânesc, ai celor pe care-i urâm, ai celor pe care-i iubim... Toți
așteptăm liberarea, sub o formă sau alta. Dar numai unii au dreptul să spună,
ca-n versurile lui Radu Gyr: „Voi nu știți ce-nseamnă învierea din moarte/ Căci
n-ați fost cu noi în celule”.
N-am fost
și nici nu vrem să fim. Să ne ferească Dumnezeu pe toți! Dar, într-un sens mai
larg - discutam și cu domnul Iulian - fiecare dintre noi purtăm o vină pentru
cei aflați în celule. Așa cum o vină purtăm pentru sărăcia lumii, pentru bolile
ei, pentru nefericire, pentru tristețea copiilor și lacrimile bătrânilor. Așa
cum o vină purtăm pentru că îmbuibații acestui veac practică distrugerea în
masă cu armele moderne ale omenirii: televiziunea de proastă calitate, presa de
scandal, băncile, executorii, anaf-ul și alte bombe ne-atomice. Frumos ar fi să
ne asumăm această vină, precum Virgil care spune fără echivoc: „Eu sunt acolo,
pentru că sunt vinovat”.
Dincolo de
aceste neajunsuri, rămâne frumusețea întâlnirilor dintre oameni. Biblioteca vie
a funcționat și și-a atins scopul: atât unii cât și ceilalți ne-am amintit că,
în lucrurile esențiale, suntem la fel și, până la urmă, fii ai Aceluiași Unic
Dumnezeu în Trei Fețe. Și că cel mai încurajator lucru pe care îl avem în orice
situație oricât de grea, este asigurarea pe care ne-a dat-o prin Fiul: „Iată,
Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.” (Matei,
28,20)
Slobozia, 26 iunie 2015
Foto: Gheorghe Dobre
Biblioteca Judeteană
