Serenada de Schubert (dedicaţie)

Voi lăsa imaginile din videoclipul de mai jos şi superba serenadă a lui Schubert să vorbească pentru mine, în semn de mulţumire tuturor celor care mi-au făcut urări de ziua mea...

Cartea pe valuri - Lansări Editura Eikon la Galaţi

Galaţi, Biblioteca Judeţeană "V.A.Urechia", 26 martie 2015

 

Jurnal de risipită

 

Pe valurile Dunării am fost... nu, nu cu barca, ci cu cartea... "A unsprezecea poruncă", ediţia a II-a adăugită, editată la Eikon, super-editura de care m-am lipit ca marca de scrisoare şi de care nu m-aş mai dezlipi. Căpitan de vas: Valentin Ajder, directorul editurii. Au mai tras la rame: Carmen Tănase (Slobozia), Vasile Manole (Galaţi) şi alţii pe care-i voi numi mai jos.

          Am ancorat în port, adevărată oază de cultură, zic de Biblioteca Judeţeană "V.A. Urechia", aşezământ de o frumuseţe rară, fost palat sau ce minune arhitecturală va fi fost, trezind nostalgii de altădată, din vremuri când lucrurile se făceau trainic, fără grabă, cu multă migală şi, mai ales, cu artă. În plus, aflu că biblioteca are zilnic în jur de 800 de cititori. Îţi creşte inima, nu alta. Săptămânal, iubitorii de carte se întâlnesc în Sala de lectură "Mihai Eminescu", în cadrul Saloanelor "Axis libri", unde am poposit şi noi joi seara, 26 martie 2015, începând cu ora 18. Pentru aceste minunate izbânzi culturale, reverenţă în faţa directorului de "port", domnul Ilie Zanfir şi tuturor truditorilor bibliotecii amintite, dar şi tuturor iubitorilor de literatură care frecventează salonul. 

          Aşadar, gălăţenii i-au avut, de data aceasta, în mijlocul lor, pe câţiva "eikonişti" cărora le-au acordat atenţia şi respectul cuvenite, prin citirea cărţilor, înainte de întâlnire, şi prezentarea opiniilor asupra acestora. Au fost lansate cinci cărţi (în ordinea de pe afiş): "A unsprezecea poruncă"- F.L. Dalian, "Conştiinţa tragică eminesciană" - Bianca Osnaga, "Regele praf" - Passionaria Stoicescu, "Comprimate de timp" - Carmen Tănase şi "De voie bună şi nesilit de nimeni" - Vasile Manole. 

          În deschidere, a vorbit domnul director Ilie Zanfir, care a făcut succinte şi la obiect prezentări ale autorilor. Înainte de aceasta, s-a ţinut un moment de reculegere pentru cea care mai trăieşte printre noi numai prin cărţile sale, Bianca Osnaga, care n-a mai putut ajunge la lasare, grăbindu-se la Domnul cu o zi înainte. N-am cunoscut-o, dar am aflat despre ea că a fost un om deosebit, o femeie delicată, frumoasă, o profesoară iubită, o scriitoare serioasă şi care avea ce spune în literatură, cartea sa "Conştiinţa tragică eminesciană" reprezentând chiar lucrarea de doctorat. Dumnezeu s-o odihnească! În timp ce încă se mai afla privegheată, cartea ei "vorbea" printre noi. 

          Domnul director a predat microfonul moderatorului serii: profesor Theodor Parapiru. Despre cărţi au vorbit, dovedind o atentă aplecare asupra acestora (în ordinea intrării): doamna Camelia Labeş ("Comprimate de timp"), criticul şi scriitorul Adrian George Secară şi domnul Sipridon Dafinoiu ("A unsprezecea poruncă"), doamna Mihaela Pavel ("De voie bună şi nesilit de nimeni"), doamna Cătălina Şoituz ("Regele praf") şi tînărul Lucian Pleşa ("Conştinţa tragică eminesciană"). 

          A urmat cuvântul autorilor prezenţi şi lecturi din creaţiile proprii. Publicul a fost delectat cu texte de proză (subsemnata - "Când Dumnezeu era impiegat"), poezie (Carmen Tănase) şi epigramă (Vasile Manole). Directorul Valentin Ajder a făcut o succintă prezentare a noutăţilor editoriale de la "Eikon". De câte ori îl ascult vorbind despre cărţi, îmi vine să le cumpăr pe toate. Nu-i vorbă, le-aş cumpăra, dar n-aş avea timp să le citesc pe toate. Poate doar dacă aş fi maşină de citit, precum domnul Theodor Parapiru care citeşte în jur de 15 cărţi pe săptămână! 

          Câţiva dintre cei prezenţi au dorit, de asemenea, să ia cuvântul, adresând impresii sau dedicând epigrame autorilor aflaţi de faţă. Dintre aceştia amintim pe: Corneliu Antoniu, preşedintele filialei Sud-Est a USR, Gheorghe Gurău, eipgramistul Dan Căpruciu, Gheorghe Burlacu Niculiţă şi alţii ale căror nume (să-mi fie scuzat!) nu le-am reţinut. În încheiere, domnul profesor Parapiru a făcut scurte referiri la cărţile discutate şi a dat sfaturi utile acolo unde a considerat necesar. 

          Nu-mi rămâne decât să mulţumesc tuturor acestor oameni implicaţi în actul cultural, în promovarea literaturii. Chiar dacă domnul Parapiru ne-a atras atenţia să nu-i mai mulţumim, că aceste lucruri sunt normale, că e firesc să ne susţinem între noi etc. De acord, numai că ele pot părea oarecum anormale, într-o lume întoarsă pe dos. 

          Am continuat discuţiile în cerc restrâns în biroul elegant şi cu o impresionantă colecţie de icoane al domnului director. Apoi, în cerc şi mai restrâns, am hălăduit pe străzile Galaţiului, eu, Carmen, Valentin şi Dragoş... Vântul foşnea aducându-mi în urechi un cântec, ale cărui versuri le auzeam puţin modificate:

Cartea pe valuri pluteşte uşor,

Dar cine îngână un cântec de dor?

Nu, nu e vântul, nici Dunărea nu-i,

E Valentinul şi cărţile lui...

Slobozia, 28 martie 2015

Mai multe fotografii AICI

"Maria cea fără de moarte" – de Gaby Michăilescu (III)

Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013

Partea I

Partea a II-a

Fără noroc în căsnicie

Citind despre viaţa unor artişti din diferite domenii, care au ars pentru arta lor, constat că în majoritatea cazurilor aceştia n-au avut parte de fericire sau împlinire în viaţa personală, mai cu seamă în căsnicie. Fie n-au fost căsătoriţi, fie n-au avut parte de cineva care să-i merite şi să-i înţeleagă. (Să facă asta parte din destinul artistului, ca o condiţie sine qua non? Întreb, nu dau verdicte… oricum, căsnicia nu prea face casă bună cu arta.) Acesta a fost şi cazul Mariei Tănase. Soţul ei Clary, fost boier scăpătat, fără para chioară, dar boieria-boierie, n-a conceput să mişte un pai toată viaţa. Nu doar că n-a adus un ban în casă, trândăvind pe seama celei care şi-a consumat sănătatea prin turnee epuizante, părăsind mult prea devreme această lume, dar nici altcumva n-a considerat că-i cazul să pună umărul, făcând mici servicii necesare în orice gospodărie. Maria, în marea-i generozitate, l-a ţinut „din milă”. No comment! Păcat că delicateţea sufletelor mari e prea adeseori călcată în picioare de iluştrii mediocrii! Mai jos, un episod edificator din carte:

„Şi ne-am înapoiat odată cu ploile lui noiembrie, înfriguraţi, trohniţi, obosiţi, să dăm bineţe Capitalei, în care curg streşinile ca nişte supreme regrete, cerul întunecat coborât foarte jos şi frigul anormal care-şi făcuse şi el locşorul lui, prea devreme pentru noi, care o pornisem la drum cu nostalgia unui soare, e adevărat tomnatic, însă dulce…

Fiind aproape de prânz, ampresat, am luat numaidecât un taxi, ca s-o conduc neîntârziat pe Maria… Acasă, deşi aproape 12, l-am găsit pe amfitrion tot „în scutece” ca şi în primul episod. Pe noptieră, austriacul confecţionat pentru ziua de curse. Coborând din caldul plapumii, fără măcar s-o păsuiască să se aşeze o clipă, pe cea care este şi răcită şi trohnită, jupân Clary scoate din sertarul noptierei talonul telefonului. Îl întinde Mariei, subliniindu-i:

-         A venit telefonul de plată.

Deschizând poşeta, cea reîntoarsă după eforturile a peste două luni, matineu şi seara, îngână:

-         Cât e?

-         Două mii opt sute.

Întinzându-i trei mii de lei, doinitoarea îi adaugă:

-         Du-te şi plăteşte-l!

Răspunde, surprinzător şi definitiv, ca şi în primul episod…

-         Nu mă duc pe asemenea vreme… ploaie, vânt, frig…

Îmi sare muştarul:

-         Ascultă, pricopseală, vrei să se ducă tot ea, după şaptezeci de zile de turneu?

                     Prăpăd, iubire, bate-te în continuare cu mâinile în piept şi declară proştilor că Maria n-ar însemna ce este în realitate, dacă nu-ţi întâlnea iubirea! La loc, „în cârpe”, îngeraşule, să nu te ia frigul! Care iubire?!...

Am luat banii de la Maria şi am plecat direct la Telefoane.”

Un adevăr băgat sub preş. Recunoştinţă, te halesc!

„La venirea legionarilor la putere, (…) a fost numit director general al teatrelor poetul Radu Gyr, fecior de actor şi autor al înflăcăratei Sfântă tinereţe legionară. (…)

Gyr mi-a vorbit exclusiv despre teatru, ca la întrebarea mea:

-         Şi cu actorii evrei ce ai de gând?

-         Îi scot din teatrele unde i-am găsit, dar nu-i pot lăsa fără pâine… le fac un teatru permanent al lor.

Cum s-a şi întâmplat. Aşa că, fără nici un dubiu, ciudat, dar adevărat, teatrul care la început s-a chemat „Baraseum” şi astăzi Teatrul Evreiesc de Stat este umana creaţie a comandantului legionar Radu Gyr, autorul nostalgicului Vânt de seară. Pe care, în vreme ce eu, la procesul „criminalilor de război”, cu el în boxă, mă străduiam, în disputa cu Avram Bunaciu, să-i apăr eterna valabilă spiritualitate românească, pe la uşi şi pe la fereşti, actorii evrei urlau scoşi din minţi, să se audă, recunoscători: „La moarte!... La moarte!...” Sfântă recunoştinţă talmudică!”

De-ale istoriei

                     „Iată dar că şi cariera universală a lui Spiess şi cea a Vioricăi Cortez-Bondeville, plus viaţa de azi abundentă a celor doi se datorează justelor măsuri pe care Constanţa Crăciun le-a impus la cârma Ministerului Culturii” (E vorba de o tovarăşă ministru din vremea comuniştilor, care – se pare – ştia ce e aceea cultură şi cu ce se mănâ aceasta, care, conform autorului cărţii de faţă, a ajutat-o foarte mult şi pe Maria Tănase, realizând imensul ei potenţial şi misiunea transmiterii unui nume bun al Ţării peste graniţe. Se mai întâmplă şi d-astea. Dovadă că omul rămâne om – cu condiţia să FIE! – indiferent de regim).

                     „Asta în vreme ce Bârlădeanu efectua cumplita colectivizare, cerând ajutorul celui mai dârz de la Securitate, Nicolae Ceauşescu, şi dându-i fără o mustrare soluţia cea mai potrivită pentru ei, printr-o telegramă inserată de ziarul parisian „Figaro”:  „Ca să reuşim, ia măsuri să fie împuşcat fiecare ţăran care refuză să părăsească pământul! Bârlădeanu”

                     Pentru această sângeroasă bravură, nu ştiu cum, o dată cu aşa zisa revoluţie, nemernicul tâlhar asasin a fost făcut membru al Academiei Române, fără să aibă nici un fel de legătură cu înaltul for spiritual, dus la strălucire de Ion Ghica.”

Maria şi studenţii

                     „Cândva, la Cluj, cu Maria Tănase, concert la „Casa Universitarilor”, matineu. După-amiază însorită, cu lumină serafică, împărăţind româneşte de către Mănăştur… În faţa controlului meu de la intrare, mare de studenţi. Mă aţin greu, cunoscându-le tertipurile. Soseşte încă o „căpetenie” cu un bilet de la cabină, scris (cum obişnuia ea) cu rujul de buze. Pe loc, tangajul tinerimii, făcând una cu reprezentantul, vine spre mine. Citesc: „Dă drumul la 50 de studenţi. Maria.” Însă remarc numaidecât că înaintea cifrei luate de pe buzele mariei (50), delegatul Heidelbergului clujean adăugase 1 cu diferit creion roşu de librărie – 150. Pregătindu-mă să număr, mă împotrivesc:

-         Doar 50!

-         150! Se încăpăţânează înşelătorul. E de la doamna Tănase.

-         Aşa-i! nu primim, unii înăuntru şi alţii afară… clocoteşte juneţea dezlănţuită.

Crezând că doinitoarea îmi va da dreptate şi va găsi răstimpul să-l şi muştruluiască, nu cedez şi expediez novicele mistificator înapoi la cabină:

-         Du-te şi prezintă-i procopseala… Ai să vezi rezultatul.

Cu el se desprind alţi câţiva şi, ocolind clădirea, se rostogolesc către scenă. N-au zăbovit. Reveniţi, haidamacul îmi întinde acelaşi bilet, pe care rujul Mariei întărise cifra contestată de mine (1) cât să nu mai am îndoială. Suprem sărut al ei, care să nu se mai şteargă, pe obrazul studenţimii clujene…

                     Am dat uşile de perete, şi, indignat, m-am cărat la hotel. N-am revenit nici la spectacolul de seară. Noaptea, la Hotel „Pescăruş”, unde locuiam, să mă împace, Maria s-a înfiinţat cu un pui fript, o sticlă de vin negru şi un carton cu prăjituri. Era în compania Ginei Mărgineanu, delicata scumpă agentă, care mi-a spus că, după plecarea mea de la teatru, Maria a înmănunchiat mâinile pe piept şi, în prada vijeliei entuziasmului studenţesc, a doinit nu mai puţin de 24 de cântări, una într-alta, legănându-se troiţă pe zările neamului românesc… Când Gina s-a ridicat să plece – hăt, târziu – burniţa pe vechea biserică din centru şi pe ducipalul lui Mathias Corvin…

Toamna se anunţa de prin ponoare, cu plânsetele cocorilor. Şi Maria s-a lăsat dezbrăcată, cadorisindu-şi devotata prietenă cu frumuseţea de cojoacă adusă din recentul turneu în Bulgaria, care-i plăcuse şi pe care n-o pusese decât de două ori…”