- Ileanăăă, n-auzi că plânge ăla micu'? Du-te de vezi ce-are!
Mda,
plânge ăla micu'! De parcă zici că l-am făcut eu. I-o fi și lui foame, că cine
știe de când n-a mai mâncat.
- Mă
duc, mamă, stai să termin de mestecat mămăliga!
Or fi
și case în care se mănâncă și altceva de Crăciun, decât mămăligă cu fasole și
murături. Cu siguranță sunt, ea știe, că la cei șaisprezece ani, a apucat să
mai scoată nasul în lume. Ăștia mici nu prea știu, ei cred că așa e normal, că
așa se trăiește. Că e normal să te întrebi în fiecare zi ce vei mânca mâine.
Mai capătă cei mici la biserică, mai aduce taică-su câte-un ciur de mălai, vreo
felie de șuncă, atunci când are chef să muncească pe la vreunul prin curte.
Prea rar, că „el nu-i slugă”, și-apoi, decât să-i zvărle ăia ceva de mâncare,
mai bine o sticlă de țuică. Măcar cu aia mai uiți. Uiți că ai șase copii care
trebuie hrăniți, îmbrăcați, încălțați, că ai nevoie de lemne de foc. Ca mâine
vine și-al șaptelea. Să fie sănătos! Copiii sunt dar de la Dumnezeu. Auzise ea undeva
formula asta și, când se uita în ochișorii lor senini, chiar credea că-i așa.
Dar părinții ei de ce nu știau să prețuiască darul? Nu le spusese nimeni că
darurile de la Dumnezeu trebuie cinstite, nu batjocorite, lăsate în voia
sorții, umilite, chinuite, înfometate, trimise la cerșit, puse să aibă grijă
unele de altele? Știa că n-ar trebui să-și judece părinții. Dar cum să nu-i
judeci, când stomacul ți-e gol de două zile, când îți e rușine să ieși din
casă, să mergi zdrențăros la școală printre colegi bine îmbrăcați, când aștepți
la mila altora? Îl auzise ea pe preot zicând că trebuie să-ți cinstești
părinții. Și nu că n-ar fi avut dreptate. Dar ar fi vrut să-l întrebe de ce nu
le spune și lor să-și cinstească odraslele. Nu l-a întrebat, așa, dintr-o silă,
fiindcă se aștepta la o predică, ori ea nu de predici ducea lipsă. Când toată
ziua îi ștergi la fund p-ăi mai mici, când ți se rupe inima de mila lor că le e
foame, că n-au de niciunele, nici măcar cu ce să se joace, când te gândești cum
să faci ca din amărâta aia de bursă de la școală să le faci și lor parte măcar
de niște turtă dulce și ceva eugenii, când stai cu inima cât un purice să nu-ți
ceară tata bani de băutură, sau mama de medicamente, când treci prin toate
astea, nu-ți mai trebuie lecții de viață de la nimeni. Le-ai spune că n-au
învățat ei din toate cărțile alea ale lor, cât te-au învățat pe tine
șaisprezece ani de sărăcie. Dar nici asta nu poți să le spui, că săracul e umil
și n-are grai în fața altora mai ajunși, chiar dacă nu-s cu altceva mai presus
decât el.
Așa cum ea nu
îndrăznește la școală să-și contrazică vreo colegă sau vreun coleg, chiar și
atunci când e sigură că are dreptate. Sărăcia e cea mai bună școală a smereniei,
dar și cel mai mare dușman al demnității umane.
- Dă-te, Aniță, să nu te
frig cu tuciul, stai să răstorn mămăliga!
- Da', Ileană, eu vreau
să te-ntreb ceva.
- Păi, ce mai stai,
întreabă!
- Da' mi-i rușine să
te-ntreb.
- Atunci nu-ntreba!
- Da' vreau să te-ntreb.
- Atunci întreabă și nu
mă mai zăpăci!
- Ți-am scris întrebarea
aici, în bilet.
I-l azvărli pe masă și
fugi afară. Ileana luă biletul curioasă și-l desfăcu. Rămase țintuită, cu
tuciul într-o mână și biletul în alta, cu privirea dusă prin ochiul de geam prin care întrezărea fărâme din
altă viață, dintr-un alt fel de trai. Rămânea de multe ori cu privirea dincolo
de realitatea casei acesteia, dacă se poate numi casă o cocioabă cu o singură
cameră și-o polată, în care se-adăposteau opt suflete. „La noi, de ce nu vine
Moș Crăciun?” Asta o-ntrebase Anița în bilet. Întreabă-i pe mă-ta și pe tac-tu!, îi venise primul gând. Apoi, își
aminti că ea n-are nicio vină, ca și ea, ca și cei patru băieți. Ce să-i
răspundă? Anița avea opt ani, încă mai credea în Moș Crăciun, de care auzise la
grădiniță și la școală. Da' cum nu venise? Venise și la ei. Anul trecut le mai
adusese un frățior. O gură în plus de hrănit, alte țipete care o-mpiedicau
să-și facă lecțiile, că măcar la carte trebuia să fie și ea în rând cu lumea,
dacă-n rest arăta ca un extraterestru printre ei. Da-i era drag de el, așa
frumușel, cu ochișorii lui albaștri, mic și sighinaș, arătând ca o jucărie
stricată. Poate-ar trebui să lase rușinea și să se ducă să-i mai ceară doamnei
Maria o sticlă cu lapte. Dar nu prea mai avea obraz, de când maică-sa refuzase s-o
ajute la desțelenit curtea. Că și asta-i o cucoană, de zici că cine știe ce
studii ar avea ori din ce os domnesc s-ar trage. Ileana definea cu
intransigență atitudinea părinților ei: lene, nesimțire, iresponsabilitate.
Când ai atâția copii, n-ar trebui nici noaptea să dormi, să nu-ți stea mâinile
și picioarele din muncă, să lucrezi și pe mult și pe puțin, ce ți-o da omul,
numai să duci acasă. Da-i mai ușor să te vaiți și să-ntinzi o mie de mâini.
- Stai, Georgică, nu mai
plânge. Lasă că ți-oi da niște mămăligă, când se mai răcește. Dar deocamdată,
am de răspuns la o-ntrebare.
Anița își lipise nasul de
fărâma de geam, spionând de-afară să vadă dacă soră-sa citise biletul. Îi făcu
semn să intre.
- Am văzut ce m-ai
întrebat.
- Și?
- Și... Moșul vine cu
sania, știi, și uneori ...
- Să nu-mi spui că
se-mpotmolește-n zăpadă! La alți copii a ajuns. Mi-au spus mie ce le-a adus.
Și-apoi, unde vezi tu zăpadă, anu-ăsta nici n-a nins. Ileană, de ce la noi nu
vine niciodată Moșul? La școală, ne-a dat să-i facem o scrisoare. Toți i-au
spus ce să le aducă, eu doar l-am rugat să vină. S-aducă ce-o vrea el, numai să
vină și la noi!
- Poate-o să vină,
Aniță...
- Când???
- Diseară, cine știe...
- Mă minți!
- Poate nu te mint. Eu
de unde să știu, că n-am vorbit cu el. Dar, dacă ești cuminte... Stai tu și ai
grijă de Georgică, eu am o treabă în oraș.
Se hotărâse în timp ce vorbea
cu Anița. Nu-i drept să lași un copil să creadă că numai pe el, din câți sunt,
pe el și pe-ai lui, nu-l iubește Moșul. E ca și cum i-ai spune că pe el nu-l
iubește Dumnezeu. Ori asta e o minciună. Nici la ea nu venise Moșul când era
mică, dar pe ea n-o interesase. Era altă fire, mai tare, mai răzbătătoare,
chiar dură când era nevoie. Viața fusese mult prea aspră cu ea, ca să se mai
mângâie amăgitor cu minciuni frumos ambalate. Aflase mult înaintea celor de
vârsta ei că nu există Moș Crăciun, ca și cum ar fi știut dintotdeauna, astfel
că fusese scutită de această deziluzie a copilăriei. Dar pe soră-sa nu se-ndura
s-o lase să treacă prin asta. Se va duce la Ștefan și-o să-l roage. Dansase cu
el la Balul Bobocilor, îl plăcuse și parcă simțise că nici ea nu-i era lui
indiferentă. Dar, la fel ca și Moș Crăciun, știa că pentru ea nu există nici
alți „moși”. Voise s-o conducă până-acasă, dar inventase tot felul de scuze și
pretexte și aproape fugise de el, ca să nu-l lase să vadă gardul dărâmat, cu
izmenele copiilor atârnate pe el. De-atunci îl cam ocolea, dar dacă era un bun
coleg, dacă chiar avusese o urmă de sentiment pentru ea, n-o va refuza. Îi
crăpa obrazul de-acum când se gândea că se duce să-i ceară, dar știa că pentru
el câteva zeci de lei, poate o sută, nu erau mare lucru. Apoi, îi va promite
că-i va restitui din bursa viitoare. Îi va spune adevărul, ce mai conta, oricum
cauza era pierdută. Dacă va dori, îl va duce în mizeria lor, să se convingă că
nu-l minte. Asta e, în fond rupea o dată pisica și gata. De-abia nu mai trăia
cu-o iluzie.
Sunase la ușă, cu inima
omului dus la tăiere. Răspunsese doamna Șerban și o invitase în casă, nu fără o
mimică întrebătoare, mirată. O rugase să aștepte în holul imens al vilei care
se înșira pe două etaje. Doamne, ce viață
au unii, ce lux, ce frumusețe! Și bradul, cu luminițele lui. Mi-aș dori pentru
mine și ai mei măcar parterul acestei case. Dar ce zic? Măcar o casă curată și
decentă, o cameră doar pentru mine și Anița, fie ea dată și cu pământ pe jos.
Și când te gândești că cei care trăiesc astfel nici măcar nu realizează ce fericiți
sunt!
- Ileana, ce-i cu tine?
De ce n-ai sunat înainte? Poate nu eram acasă...
- Eu, știi, mi s-a
stricat telefonul, adică... l-am scăpat... Ce
fac?! Iar minciuni? Ștefan, adevărul e că eu n-am telefon. N-am avut niciodată.
- Cum să n-ai telefon?
Nici măcar fix?
- Nu. Trăiesc într-o
sărăcie lucie. Știu că nu te interesează, dar are legătură cu ce-am să-ți spun.
De fapt, să te rog. Suntem șase frați, eu fiind cea mai mare. N-avem de
niciunele. Trăim într-o cocioabă la marginea orașului... de-aceea n-am vrut să
mă conduci atunci, după bal.
Lăsase capul în jos.
- De ce nu mi-ai spus? Am
crezut că nu mă placi.
- Nu-i adevărat. Dar...
n-avea rost. Așa... sora mea de opt ani m-a întrebat mai devreme de ce la noi
nu vine niciodată Moș Crăciun și n-am avut inima...
-Destul! Am înțeles.
Uite, mama pregătise niște pachete pentru copii instituționalizați. Uite-aici,
ia câte poți duce și fii un Moș Crăciun adevărat. Scuză-mă că nu te pot
conduce, Roxana e la mine, sus. După ce, înțelegi? .. după ce am crezut că tu
nu... am invitat-o pe ea să petrecem revelionul și ne-am împrietenit și...
- Foarte bine! Oricum,
vă potriviți mai bine. Mulțumesc, Ștefan! Aș vrea, totuși, să plătesc cumva.
Poate din bursa viitoare, sau în rate, te rog să-mi spui.
- Bineînțeles c-ai să
plătești. Îmi vei face tema la matematică tot anul viitor.
- Dar tu n-ai nevoie să-ți
fac eu tema, ești bun la matematică.
- Și dacă sunt bun, ce?
Îmi e o lene teribilă să scriu. Așa rămâne. Acum, te rog să mă scuzi.
- Desigur. Dumnezeu
să-ți răsplătească!
Începuse ninsoarea. În
lumina becurilor, fulgii căpătau un dans amețitor, pe care se opri o clipă în
loc să-l privească. Bătăile inimii nu i se potoliseră. Orașul era luminat
feeric și toată această feerie vorbea despre o fericire artificală, dar care
îți dădea o stare de bine. Viscolea și prin sufletul ei și deodată îi veniseră
lacrimile. I se amestecau pe obraji cu fulgii topiți, dar ea nu mai simțea nici
frigul, nici fulgii, ci doar inima bătându-i a tristețe, a regrete, dar și a
bucurie. În seara asta va veni Moș Crăciun și la ei. Pentru prima dată de când
se știu.
Dând cu ochii de gard,
reveni la realitate. Același gard dărăpănat, aceeași casă-ntr-o rână, același
horn schilod prin care arareori iese fum. Ce contează? A venit Moșul! Intră în
polată, apoi deschise ușa singurei camere unde se înghesuiau, de regulă, toți
într-un pat. Anița plângea într-un colț, cu sughițuri abia auzite, cu
pumnișorii la ochi. Georgică adormise, băieții plecaseră să colinde, mămăliga,
acum doar pe sfert, înțepenise pe masă. Taică-su sforăia întins pe jumătate de
pat, maică-sa, pe un scaun, împletea un ciorap, la lumina lămpii care scotea un
fum greu suportabil. Își aminti feeria de lumini din casa lui Ștefan și era
gata s-o podidească iar plânsul. Dar își aduse aminte că, în prezența celor mai
mici, ea nu avea voie să plângă. Și-apoi, avea de șters lacrimile Aniței. Se
duse la ea.
- Aniță, de ce plângi?
Nu mai plânge! Am să-ți dau o veste minunată! Ți-am spus că mă duc în oraș. Cu
cine crezi că m-am întâlnit în poartă când m-am întors? Cu Moș Crăciun!
- Minți! Mincinoaso!
Du-te, să nu te văd!
- Aniță, cum să mint? Ia
uite ce de pachete am pentru tine! Pentru tine și frații noștri. Hai să le
desfacem, să vedem ce ne-a adus?
- Pleacă! Ești o
mincinoasă! Nu mă interesează ce-ai adus în pachetele alea!
Ileana întoarse ochii
spre maică-sa, întrebător. Aceasta, cu un semn din cap, adăugă cu voce stinsă:
- Las-o, Ileană! I-am
spus.
- Mamă! Ce... i-ai spus?
- Adevărul. Că nu există
Moș Crăciun.
- Ce-ai făcuuut?!
Strada era luminată de
aceleași beculețe, care acum păreau și mai strălucitoare, așa, reflectate în
albul zăpezii care se așternuse de-o palmă. Omătul scărțăia ușor sub ciubotele
ei uzate. Mergea ca să meargă și inspira aerul rece, pe care îl returna apoi
sub forma unui abur fin. Ferestrele erau luminate de instalații care mai de
care mai colorate. Parcă și stelele se vorbiseră să participe la feeria
sfârșitului de an. Se aplecă și adună în mâini zăpadă, o strânse tare până
ajunse bulgăre și-l aruncă în primul bec pe care-l nimeri. Lumini mincinoase!
Slobozia,
27 decembrie 2015
