Copacabana

„Nu, Roger, mie nu mi-a lipsit niciodată cineva cu care să fac dragoste, însă marea lipsă a vieţii mele a fost cineva cu care să visez.”. I-o spusese pilotului înainte de aterizarea pe aeroportul Galeao din Rio de Janeiro. Roger era genul de bărbat ferm convins că omenirea nu poate supravieţui fără el, şi mai ales jumătatea feminină a omenirii. Frumos, ce-i drept, dar de o frumuseţe prea evidentă, prea săritoare în ochi, pe care parcă şi-o afişa ca pe un trofeu. Dacă doar l-ai fi privit, ar fi fost spre câştigul său, dar imediat ce deschidea gura şi începea să se laude, te lipseai de o aşa frumuseţe. Nu-i plăcuseră niciodată înfumuraţii, oricâte alte calităţi ar fi avut în rest. Reuşise totuşi să păstreze cu el o relaţie bună, era mult mai avantajos, fiind şefă de cabină şi trebuind să colaboreze desăvârşit pe timpul zborului, spre folosul tuturor; însă relaţia se menţinuse în termeni strict colegiali, ceea ce pe Don Juan-ul plin de el îl scotea din sărite. Nu erau multe însoţitoarele de zbor care îi rezistaseră. Unele chiar îi făcuseră ele avansuri. Aşa că îi era greu să priceapă de ce Luana ieşea din rândul admiratoarelor picate pe spate ca muştele în borcanul cu miere. „Uite, d-aia! Fiindcă în borcanul tău, nu-i miere, ci oţet, fraiere!” Îi aruncase, otrăvit, după a n-a tentativă de-a o convinge să se deplaseze la noapte în camera lui: „Eşti o proastă! Habar n-ai ce pierzi! În plus, nu prea văd cu cine ţi-ai putea petrece noaptea; copilotul e gay, iar dintre boşorogii ăştia umflaţi, gata să-mi dărâme avionul cu greutatea lor – mai mult la propriu decât la figurat – nu cred să te tenteze vreunul. Te porţi de parcă zici că bărbaţii cu care să merite să faci dragoste ar fi pe toate drumurile!” Îi dăduse şi ea replica, mai mult ca să spună ceva, convinsă că nu l-a dat gata, apoi îl lăsă bombănind, în timp ce începuse manevrele de aterizare, şi merse să se ocupe de pasageri.

„Boşorogii ăia umflaţi”, mereu alţii, erau, până la urmă, singurele persoane din viaţa ei care, fie şi numai pe o perioadă scurtă, aveau nevoie de ea. Unii erau de-a dreptul neputincioşi, cu toată bogăţia şi gomoşenia lor. Când îi apuca răul de avion sau teama de înălţime, ori erau stăpâniţi de fobia apei, având obsesia că se vor prăbuşi deasupra oceanului, deveneau, din persoanele importante care erau, nişte copii ce se agăţau de ea ca de ultimul colac de salvare. Trebuia să le vorbească, să-i liniştească, să-i încredinţeze a suta oară că nu se vor prăbuşi, iar de se va întâmpla asta, procedurile sunt foarte bine puse la punct, astfel încât şansele de supravieţurie sunt maxime etc. Uneori era nevoită să-i mintă chiar ca pe copii cu Moş Crăciun. Ca atunci când domnul în vârstă, cu papion, care îi spusese că e violonist, o întrebase dacă ştie să înoate.

-         Bineînţeles, răspunsese. E una dintre condiţiile la angajare. Se dă probă.

-         Dar câţi metri puteţi înota?

-         Domnule, n-am un răspuns exact, însă vă asigur că mă antrenez des, ori de câte ori am ocazia. Înot, alerg, merg la fitness, desigur în măsura în care îmi permite timpul. Dar am o condiţie fizică excelentă.

-         Şi aţi putea, de exemplu, dacă picăm în apă, să mă salvaţi?

-         Desigur. Dacă nu te duci la fund, până dau de tine, îi venise să adauge.

-         Dar dacă aţi avea de ales între a salva un copil şi un bătrân, pe care l-aţi prefera?

-         Copilul, desigur.

-         Vedeţi, am să mor. Şi vioara mea nu se va mai auzi niciodată!

-         Pagubă-n ciuperci!, îi stătuse iar pe buze. Dar, în loc de asta, adăugase cu zâmbetul profesional care se voia liniştitor: Domnule, n-o să muriţi! Nu la cursa aceasta. Liniştiţi-vă! Vă rog să recitiţi instrucţiunile de salvare în caz de accident. Repetaţi-le bine, că vin să v-ascult!

Maimuţoi obositori! Convinşi că lumea nu poate respira fără vioara lor, fără afacerea lor, fără... Culmea e că, după ce se vedeau „cu sacii în căruţă”, adică cu picioarele pe sol, deveneau din nou aroganţi şi stăpâni pe ei, comportându-se de parcă niciodată nu le fusese frică nici de înălţime, nici de apă, nici de moarte. Desigur, nu toţi erau aşa. Dar pe ea ăştia o înnebuneau, cu ei avea de furcă.

Nici măcar acum, pe celebra şi luxoasa plajă Copacabana, nu putea scăpa de obsesia lor. Venise aici să se relaxeze, atât cât îi mai rămânea până la zborul de întoarcere. Cu o seară înainte, picase, ca niciodată, îmbrăcată, cu faţa în jos pe pat şi dormise ore în şir fără să se întoarcă. Îi venea să râdă la gândul că ar fi putut accepta invitaţia pilotului, întrebându-se ce-ar fi făcut cu ea. Nu-i vorbă, şi el trebuie să fi fost la fel de obosit. După 30 de ore de zbor, nu-ţi mai arde nici să te speli, darămite să mai „prestezi” la înălţime. Desigur, în îngâmfarea lui de Superman, n-ar fi acceptat asta nici în ruptul capului.

Totuşi, uneori se întreba cum ar fi cu Roger în pat. Oricât încerca să-şi alunge imaginea, îi revenea obsedant zâmbetul lui fermecător, mustaţa doar ca o umbră deasupra buzelor senzuale, braţele păroase şi ferme şi alura lui sportivă, aproape fără cusur. Până la urmă ce-i atât de rău în faptul că-şi cunoaşte calităţile şi e mândru de ele? Apoi, cred că în ciuda acestui defect, e genul care ştie să se poarte cu o femeie, masculii ăştia alfa deţin cheile multor uşi. Ce-ar fi... Poate că îl refuzase şi pentru că regulile o cereau. Dar cine stă în loc de reguli? În ciuda interdicţiei, această regulă era mereu încălcată şi, de când e lumea şi pământul, piloţii se însoţesc cu... însoţitoarele. Până la urmă, aşa e şi normal. Şi unii şi alţii au genul de viaţă care nu le prea permite stabilitate, viaţa de familie cu cineva „aşezat” ar fi un dezastru, şi atunci...

O apucă un sentiment ciudat pe plaja forfotind de lume, în care ea se însoţea doar cu propriile-i gânduri. Ca şi cum te-ai afla singur în mijlocul oceanului. Atâta lume, iar tu lângă nimeni. Gata, s-a hotărât! Va merge în camera lui Roger şi va face ceea ce trebuia să facă de mult. De câţi ani o curta? Să tot fie vreo cinci... Îşi îndreptă trupul, decisă să plece şi să ia taurul de coarne. Mă rog, de ce s-o nimeri. Incredibil! Dar ăla cine-i, nu-i el? Ba da! Şi maimuţa blondă de alături nu-i Clara, colega lor, cealaltă stewardesă? Dar cum de sunt împreună? Flutură mâna spre ei, o văzură şi veniră să o salute. Clara îi băgă sub nas un inel cu piatră imensă anunţând-o că s-a logodit cu Roger. Când au avut ăştia timp să se şi logodească? În timp ce eu dormeam ca valiza, desigur. Dar e nedrept! Eu tocmai voiam... Roger zâmbea cu superioritate. Nemernicul era mai frumos ca oricând. O anunţă că de la următorul zbor, Clara va fi şefă de cabină, aşadar ea îi va deveni subalternă Clarei. Ce mai conta? Acum gândul ei se blocase pe bărbatul care-i stătea în faţă, arătându-şi goliciunea în toată splendoarea, şi o încerca regretul că, în cei cinci ani de insistenţe ale lui, nici măcar nu încercase o dată senzaţia de a i se afla în braţe. Simţea o durere în capul pieptului, aşa cum o încerca atunci când era ori prea obosită, ori prea supărată.

Se ridică fără o vorbă şi se duse să se arunce în apa incredibil de albastră a Atlanticului. Înotă până când i se goliră mintea şi simţurile de bărbatul pe care îl pierduse cu cinci minute înainte de a-l avea.

Slobozia, 07/08  iulie 2014

Pictură de Andrew Atroshenko