Eugen Doga - Vals

Valsul "Gingaşa şi tandra mea fiară", reprezentând coloana sonoră a filmului omonim (ecranizare după "Dramă la vânătoare" de Cehov, 1979), compus de compozitorul român  din Republica Moldova - Eugen Doga - a fost recunoscut de UNESCO drept una dintre capodoperele muzicale ale secolului XX. Şi pe bună dreptate. Mai jos, două video-clipuri avându-l ca fond muzical. De fapt, întreaga creaţie a compozitorului (atat cât am putut asculta prin intermediul internetului) este superbă. Aş aminti numai un alt vals devenit celebru: "Gramofon". Pentru iubitorii acestui gen de muzică, creaţiile lui Doga sunt ca un balsam pe inimă...

Trădările

Trădările sunt ca lupii

care-ţi ies înainte pe o cărare

prea însorită, prea înflorită

pe care mergi liniştit, fără griji

abia atingând pământul,

visând că zbori.

Deodată ţi se iţesc de nicăieri

colţii fiarei, hidoşi;

Te strângi în tine, îţi cauţi rezerva de viaţă

te întorci din drum

şi nu mai vrei niciodată

să revii pe cărarea de vis.

Ori poate visul a fost prea larg

pentru tine, ca o cămaşă a unui adult

pe trupul unui copil.

Cămaşa zace acum sfâşiată de colţii fiarei.

Din bucăţi nu vei mai face niciodată întregul

şi nu, pe cărarea aceea nu vei mai merge

Niciodată...

Slobozia, 21 iulie 2014

Pictură de Andrew Atroshenko

Regulamentul Festivalului Naţional de Literatură „AGATHA GRIGORESCU BACOVIA” Ediţia a-VIII-a, Mizil, jud.Prahova OCTOMBRIE 2014

Asociaţia Culturală „Agatha Grigorescu Bacovia” şi Primăria Oraşului Mizil organizează ediţia a VIII-a a Festivalului Naţional de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia”.

Festivalul se desfăşoară pe două secţiuni: poezie şi proză.

Pot participa creatori de literatură din ţară şi străinătate, indiferent de vârstă sau afiliere la U.S.R. şi alte asociaţii scriitoriceşti. Nu pot participa autorii care au obţinut unul din primele trei premii la ultimele 3 ediţiile ale festivalului, (Pot participa  cei cărora li s-a retras premiul în bani, pentru neprezentare la festivitatea de premiere).

Lucrările vor fi expediate (în format electronic) la adresa de e-mail revista.fereastra@gmail.com (Puteţi folosi şi adresele codrin_lum63@outlook.com, lmanailescu@gmail.com), sau prin poştă - pe CD - la adresa: Asociaţia Culturală Agatha Grigorescu Bacovia, str. Agatha Bacovia, nr. 13 A, Mizil, judeţul Prahova, până la 15 septembrie 2014.

Textele vor fi culese în Times New Roman, corp 14, cu diacritice (cel mult 10 pagini A4 pentru secţiunea proză sau 15 poezii).

Pentru ambele secţiuni textele se semnează cu numele real (dacă autorul doreşte să fie publicat sub pseudonim va specifica acest lucru).

Se anexează un CV, care va cuprinde şi adresele de corespondenţă (poştă, e-mail, nr. de telefon) şi o fotografie în JPEG sau TIF, cu latura mare de minimum 20 cm.

Vom confirma primirea textelor imediat ce acestea ne parvin. (Lipsa confirmării este echivalentă cu neînscrierea textelor la jurizare)

Textele care nu respectă prevederile acestui regulament vor fi eliminate din concurs.

Juriul

Preşedintele juriului - scriitorul Adrian Alui Gheorghe,

membrii juriului – scriitorii:

Emil Proşcan, primarul oraşului Mizil,

Valeria Manta Tăicuţu,

Loredana Dalian,

Emil Niculescu,

Nicolae Tăicuţu,

Lucian Mănăilescu

va acorda următoarele premii:

Marele Premiu Agahata Grigorescu Bacovia, Premiul George Ranetti pentru poezie, Premiul Spirea V. Anastasiu pentru poezie, Premiul revistei Ferastra pentru poezie, Premiul Gheorghe Eminescu pentru proză, premiul Leonida Condeescu pentru proză, Premiul revistei Fereastra pentru proză. De asemenea, vor fi acordate premii speciale şi menţiuni ale unor reviste literare, instituţii de cultură sau sponsori.

Jurizarea se va face astfel: Fiecare membru al juriului va nota primele 15 texte, în ordine valorică, la fiecare secţiune (cel mai valoros text primind 15 puncte, cel de al cincisprezecilea un punct). În final punctele se vor cumula şi vor fi stabilite premiile, a căror valoare totală însumează minimum 5.000 roni. Premiile acordate de reviste şi sponsori vor fi jurizate de către reprezentanţii acestora.

Câştigătorii vor fi anunţaţi din timp pentru a participa la festivitatea de premiere din luna octombrie 2014, urmând să confirme prezenţa. În cazul neprezentării la festivitate premiile se redistribuie.

Anunţ preluat de pe site-ul Primăriei Mizil.

Mulţumesc organizatorilor, domnului Lucian Mănăilescu, pentru onoranta invitaţie de a face parte din juriul acestui concurs care şi-a câştigat deja notorietatea binemeritată.

Succes participanţilor!

Nemurire la doi lei

Gânduri dulci-amărui

Acest text nu este despre nemurire. Acest text nu este nici despre mine. Ci se vrea unul despre demnitate. Despre demnitatea unor oameni săraci, sau bătrâni sau neputincioşi. O calitate din ce în ce mai rară, atâta vreme cât ea este indisolubil legată de acea şi mai rară trăsătură: bunul simţ. E-adevărat, trebuie numai să deschizi bine ochii s-o observi. Prin hăţişul tot mai sufocant de mârlani, există şi oameni care, deşi în suferinţă, deşi nu foarte şcoliţi, deţin rafinamentul de a-şi duce cu demnitate crucea. Bunul lor simţ e ca un balsam peste rănile provocate de agresiunile din jur.

Pe o tarabă, un smoc de sunătoare şi, alături, într-o sticlă de plastic tăiată – nişte flori nemuritoare. Trec grăbită, dar tot îl remarc pe omul care stă alături, aşteptând să i se oprească cineva în faţă. Sunt prinse în mănunchiuri mici, pe care le dă cu doi lei. Aflu asta când mă întorc şi decid să iau câteva, chiar dacă n-am nevoie. Îi cer trei buchete şi îi întind o bancnotă mai mare. Îmi spune jenat că n-are pic de rest, că n-a vândut nimic de azi dimineaţă. Aş fi putut să trec mai departe. Dar unde mă grăbeam? Merg la un magazin să schimb şi revin cu cei 6 lei pe care îi întind. „Alegeţi dumneavoastră!” Aleg trei buchete şi dau să plec. Mă strigă: „Trebuie să mai luaţi unul!” Îi spun că am luat trei şi i le arăt. Pare un pic nedumerit, apoi socoteşte cu voce tare: „A, da, trei ori doi fac şase...”

Bravo! Ai putea să te înscrii la bacalaureat. După ce că eşti varză la matematică şi n-ai un chior, mai şi greşeşti în defavoarea ta. Da! Dar aici e şpilul. Varză-varză, sărac lipit, dar cinstit! Crezând că luasem cu unul mai puţin, nu s-a bucurat că m-am păcălit, ci m-a atenţionat. L-am întrebat unde cresc aceste flori. „Lângă lanurile de grâu”, a venit răspunsul. Mă bucur că mai există oameni care culeg nemurirea din marginea lanurilor, o strâng bucheţele şi ţi-o oferă pe doi lei. Păcat că sunt atât de puţini dispuşi s-o cumpere. În schimb, umplem coşurile în super-market, cu lucruri mai mult sau mai puţin utile. În timp ce un om, cu speranţa că va strânge de-o pâine pe care se jenează s-o cerşească, păzeşte o zi întreagă câteva flori culese de el, poate singura-i avuţie. Încotro mergem???

Slobozia, 18 iulie 2014

Triumful iubirii - de Magda Isanos

As vrea sa fiu ca aerul usoara
si sa ma sui la cer si sa-l sarut
de bucurie ca se desfasoara
deasupra mea si-a ta si c-a facut
sa ne-ntalnim mereu in cate-o stea,
la care inca de copii priveam
cand rasarea-n anume ceas la geam,
si eu si tu spuneam:"E steaua mea!".

Si-asemeni stelei va fi fost si-o carte
care-n aceeasi vreme sa ne placa
mie-ntr-o parte, tie-ntr-alta parte
a stramtei lumi; si cine stie daca
ne-am despartit candva cu-adevarat
privirile pe cer si pasii pe pamant,
de vreme ce ni s-au amestecat
intr-un universal si orb alint...

Tii minte limba-n care mi-ai vorbit
intaia oara, si-n ce tara-anume,
si cate trupuri am schimbat si nume,
cand trecatoare morti ne-au adumbrit?
Eu nu mai stiu, dar amintirea ta
e ca un fir pe care-l simt prin vreme,
si nu m-as rătăci si nu m-aş teme
decat in clipa-n care m-ai uita.

Atunci, atatea lumi ce plamadira
cu truda lor fiinta noastra, una,
s-ar sparge-n haos pentru totdeauna
ca sa desfaca ceea ce-mpletira.
Din cer, ca dintr-un pom, cand s-ar desprinde,
ciocnindu-se bezmetice-ntre ele,
ca focuri de-artificii; si din stele,
ca la-nceput, un soare s-ar aprinde,
imprastiind pe-ntinderea albastra
noi sateliti, ca viata n-o sa stea...
si fiecare, surghiunit pe cate-o stea,
am astepta-o seara la fereastra
si-am spune tresarind:"E steaua mea!".

Magda Isanos

Într-un colţ de cafenea

Tatuaje

Gânduri dulci-amărui

Nu m-am dat niciodată în vânt după genul cu muşchi, ba chiar sunt tentată să consider că abundenţa acestora indică o lipsă în altă parte, anume pe la organul numit creier (să fiu iertată, ştiu că nu-i aşa; dar e acelaşi gen de logică pe care o aplicăm atunci când „judecăm” o femeie cu sânii mari, la care-i musai să lipsească un număr semnificativ de neuroni; ca şi când Dumnezeu, dacă ar fi pus prea mult într-o parte, cu siguranţă va fi luat din alta, ca o absolută necesitate, pentru păstrarea echilibrului şi a unei dreptăţi pe care noi, oamenii, o pretindem la orice pas.). Cum ziceam, nu m-am dat niciodată în vânt după bărbaţii cu muşchi. După tatuaţi, nici atât! Deşi sunt o adeptă a machiajului la femei, evident cu limită, cu gust şi bun simţ, n-am înţeles niciodată pasiunea unora (aici, desigur, includem ambele sexe) de a-şi împăna pielea cu tot soiul de desene (oricât de artistic ar fi acestea realizate, oricât de grăitoare la nivel simbolic/ sentimental vor fi fiind), de a strica aspectul natural şi plăcut al acesteia, transformând-o, pe suprafeţe mai mari sau mai mici, în şevalet la purtător. Şi, când nu înţeleg ceva ori nu sunt de acord cu o anumită practică, nici nu mă străduiesc să înţeleg, Încadrez chestiunea la capitolul „mistere mărunte ale vieţii” şi mă aplec asupra lucrurilor care mi se par mai importante şi demne de luat în seamă. Dar pot supravieţui cu faptul că există şi astfel de semeni, cu astfel de gusturi, cel puţin câtă vreme nu mă împiedic prea tare de ei.

Când amica mea m-a rugat să transport până la Ograda pe nepotul ei (prin alianţă) american, am luat-o ca pe o datorie oarecare; sunt obişnuită să fiu şoferul multor oameni, nu mă deranjează absolut deloc, mai ales că, de regulă, merg singură în maşină şi parcă-i bine, din când în când, să mai ai pe cineva în dreapta. Mă prevenise numai să stau jos când voi da cu ochii de el, nu cumva să pic, că individul în cauză e frumos... de pică. Genul la care gagicile fac coadă, se agaţă de el ca scaiul (p-asta iar n-o înţeleg, absolut deloc, dar şi cu asta pot supravieţui), în ciuda încercărilor sale de a se scutura de lipitori. I-am spus că n-am mai picat demult în fund în faţa unei frumuseţi masculine, aşa că nu m-ar deranja să-mi şifonez o ţâră noada, dacă sacrificiul va fi meritat deranjul. N-a fost cazul, pentru că Shane m-a reperat după maşină, când încă mai stăteam comod instalată în scaunul şoferului, cu noada la adăpost de deteriorări majore. L-am recunoscut uşor, după descriere („înalt, musculos, cu ambele mâini tatuate până sus”. „Şi dacă-şi pune mâneci lungi, ce fac? Îi ridic mânecile?”), când am văzut o mână complet tatuată umplându-mi geamul din dreapta, apoi un cap aplecându-se de foarte de sus, cu şapca şi ochelarii aferenţi deasupra ei. În fine, câtă vreme nu muşcă, nădăjduiesc că vom putea convieţui cei 20 de Km pe care îi avem de parcurs. „Hello! I’m Shane. Nice to meet you!” „I’m Loredana. Nice to meet you, too!”, m-am prezentat tatuajelor cu care am dat, politicos, mâna. Când spun american, mă gândesc la un tip dezinvolt şi mediocru (scuze, pare un pleonasm aproape; chiar citeam de curând în „Jurnalul de scriitor” al lui Dostoievski că dezinvoltura e apanajul mediocrităţii), un ins flecar şi superficial. Ceea ce mă aşteptam să văd pe scaunul din dreapta maşinii mele. Da, ştiu, aceste prejudecăţi de rahat! Probabil şi el se aştepta să vadă o hoaţă de buzunare şi mâncătoare de lebede. În ce mă priveşte, trebuie să recunosc: în timp ce unii îşi pun tatuajele pe piele, la vedere, alţii le poartă bine ascunse în creier. Şi trebuie să mărturisesc că mie, acest gen de tatuaje pe creier, uneori, nu-mi fac deloc cinste. Ca şi în cazul de faţă. Shane s-a dovedit un tip care face conversaţie doar atât cât şi cum trebuie, demonstrând un incredibil simţ al umorului (semn evident şi incontestabil de inteligenţă) cu care mărturisesc că m-a cucerit, de o mie de ori mai mult decât se presupune că m-ar fi cucerit cu muşchii şi tatuajele lui. Mi-a spus amuzat cum a încercat s-o sperie pe prietena mea la telefon, spunându-i că nu-şi va mai pune şapca şi ochelarii şi că se va îmbrăca cu mâneci lungi (presupunând corect că ea l-a descris aşa cum chiar mi-l descrisese), astfel încât s-ar putea ca eu să nu-l mai recunosc. Iar eu băţoasa, care nuuu se impresionează în faţa oricui, care nuuu dă pe spate în faţa muşchilor şi americănismelor, am trecut, cred că pentru prima oară în cariera mea şoferistică, pe culoarea roşie a semaforului. Motiv de straşnic amuzament pentru Shane care m-a „ameninţat” râzând cu toată gura şi dantura lui perfectă de american, că sună la poliţie. Eh, nu-i nimic, de-abia o să iau şi eu o amendă meritată. Că alea de le iau pentru parcări anapoda mi se par total nejustificate, motiv pentru care refuz cu nesimţire să le achit.

„I have never seen so much rain in my life!”, mi se vaită, obişnuit cu vremea însorită, 95% din an, din Arizona şi Mexic, unde îşi petrece, pe rând viaţa. În România a venit pentru că asta şi-a dorit Monica (pronunţă cu accent pe prima silabă), fosta soţie, „plecată” de câteva luni. El a iubit-o atât de mult, încât s-ar fi mutat cu ea şi pe lună, dacă asta şi-ar fi dorit. Feri îmi prezentase pe scurt tragedia lui, eram cumva în temă, dar am evitat să pun întrebări, lăsându-l să spună ce vrea. Suferind de o boală foarte rară şi incurabilă, a cunoscut-o în spitalul sponsorizat de părinţii lui şi s-a căsătorit cu ea ştiind sigur că firul vieţii ei se va scurta în curând. A plimbat-o, a răsfăţat-o, i-a cumpărat proprietăţi, apoi a adus-o în România unde se născuse, trăise şi îşi avea familia. Deşi e om matur (46 de ani), s-a comportat ca un copil, nevoind să creadă nicio clipă că ea nu va mai fi. Acum e ca o navă eşuată, fără căpitan. Va mai naviga o vreme în derivă, pe aici, după care se va întoarce la ai lui.

Copilăreşte, aşa se poartă, semn că sufletul îi e tânăr, chiar dacă greu încercat. În curtea prietenilor mei, îmi explică tatuajele. Ăştia sunt cei 4 copii, trei fete şi un băiat, primul avut la 18 ani. Copiii, câte doi din două căsătorii anterioare celei terminate recent prin sfârşitul tragic al mai tinerei sale soţii. Două cranii, semnificând pe Obama şi Băsescu. Asta-i România, ăsta-i Mexic... Mă întreb câtă piele mai are disponibilă şi dacă va fi având de gând să-şi tatueze întreg mapamondul. Îşi ridică tricoul şi-mi arată pe spate cei doi îngeri ale căror aripi formează o inimă. Sper să nu aibă tatuaje şi prin părţile mai intime şi să-i vină ideea să mi le arate. Pe mâna stângă tronează mare o cruce. Mă „agăţ” de ea, ca să-i pot face un compliment, altfel n-aş putea să-l mint că mă dau pe spate culorile şerpuitoare de pe braţele lui: „I like the Cross!” Pare să priceapă, fără a schiţa însă niciun gest. Un radio trimite spre noi melodii mai noi şi mai vechi. La unele mai sentimentale şi care-i amintesc de ea, durul cu muşchi şi tatuaje varsă lacrimi adevărate. Îşi şterge ochii, apoi zâmbeşte din nou. Din timp în timp, le declară rudelor lui prin alianţă, recent descoperite, singurele din familia fostei soţii care l-au acceptat şi l-au apropiat: „I love you, Feri!”, „I love you, George!” (George în pronunţie englezească, vă rog!). Pe el îl mai gratulează din când în când cu tradiţionalul „Fuck you, George!”, urare la care „adrisantul” răspunde asemenea: „Fuck you, Shane!”, spre hazul celor prezenţi. Feri îmi spune că se poartă ca un copil scăpat de acasă, de sub supravegherea atentă a părinţilor, bucuros că mai poate face câte o glumă mai deocheată, întrucât în familia lui aşa ceva nu e permis, tatăl său fiind pastor.

Aproape de ora plecării, ofer amicilor prezenţi exemplare din recent apăruta mea carte, cu dedicaţii. Pentru Shane nu, considerând ca total nefolositoare (poate chiar o jignire) o carte scrisă într-o limbă din care ştie doar 3 cuvinte: salut, noroc (pronunţat no rock) şi „scubituri” (scobitori, adică, la care, când nu le nimereşte, le zice râzând Scooby-Doo, numele personajului din desene animate). Tatuajul de pe creierul meu m-a făcut de râs şi de data aceasta. După ce am terminat de împărţit cărţi şi dedicaţii, Shane mă priveşte cu ochii unui copil la care tocmai s-au terminat bomboanele, întrebându-mă dacă am scris dedicaţie şi pe cartea lui. „Vrei să-ţi dau o carte?”, îl întreb, cu uimire nedisimulată. „Da, vreau!”, răspunde cu fermă convingere. „Dar e scrisă în româneşte!” „Nu-i nimic, replică. Să scrii pe ea: I love Shane, he is the best man I’ve ever met, şi când vei fi celebră o voi arăta prietenilor mei.” Râde cu toţi dinţii, râd şi eu, adăugând că nu spun cu atâta uşurinţă cuiva că-l iubesc (tatuajul!), dar aduc o carte de la maşină şi o dedic lui Shane, a special person, a beautiful man and a good friend. „What is it about?” Întrebarea mă scoate din minţi. Decât să mă pui să-ţi povestesc o carte pe care am scris-o, mai bine mă pui să scriu alta. Totuşi, consider ca pe o datorie să-i spun câteva vorbe, să sintetizez ce-am scris, găsindu-mi cu greu cuvintele, deşi e clar că o carte povestită pierde 90% din mesaj. Mă întreabă ce m-a inspirat, îi spun povestea cu Leonardo Da Vinci şi modelul pentru Iuda. Mă întreabă, oarecum uimit, dacă am studiat Biblia. Studiat e prea mult spus, citit, da, confirm. Conchide că subiectul pare interesant şi aruncă: „Ce-ar fi să traduci textul în engleză şi să mi-l trimiţi? Nu promit nimic, dar pot încerca, prin fiica mea cea mare care are legături la edituri, poate o publicăm în America.” De ce nu? Îmi exprim îndoiala că romanul meu ar putea să placă în America (tatuaje, tatuaje!); mă asigură că, dacă se va publica, cu siguranţă va avea succes. Îi mai spun că în România nu facem bani din publicarea de carte. În America, zice, „you make a lot of money” din asta. Înregistrez lovitura ca un upercut (asta ca să nu zic luat în barbă) la adresa ţării mele şi a poporului român pe care îl consider cult şi educat. Până la urmă, cultura şi educaţia nu au ca indicator şi numărul de cărţi vândute/ cumpărate? Că nimeni nu cumpără cărţi ca să-şi pună slănina pe ele. Rămânem înţeleşi să-i trimit tot ce am în engleză, apoi să vadă ce poate face.

La întoarcere, în lumina farurilor în noapte, alternând faza scurtă cu cea lungă, Shane nu mai e deloc americanul tatuat şi cu muşchi. Nu mai râde, nu mai glumeşte, nu mai face pe durul. Îmi povesteşte cu voce joasă tragedia lui, durerea pe care i-a lăsat-o dispariţia Monicăi, amplificată de tristeţea că familia ei îl acuză de moartea ei. Cum să acuzi un om de moartea cuiva bolnav dinainte de a-l cunoaşte, de o boală netratabilă, căreia, mai mult, i-a dăruit cu dragostea lui, un an peste anul prezis de medici? Aşa cum nu înţeleg tatuajele, nu înţeleg nici o astfel de (ne)gândire. E dezamăgit şi de ritualul ortodox de înmormântare. Datorită unei familii care nu a ştiut să-i explice, a rămas cu impresia că noi celebrăm trupul, nu sufletul. Încerc să salvez cum pot, explicându-i că aceea e partea care ţine de tradiţie, dar bineînţeles şi noi, ortodocşii, ca şi catolicii, că doar tot creştini ne numim, credem că omul nu e doar trup, ci mai ales suflet care e veşnic şi nemuritor. N-am însă timp suficient de cateheză, nici nu ştiu cum să abordez aşa în scurt problema, având în vedere că nu cunosc prea mult din obiceiurile lor, din ce ştie el, că n-am înţeles exact ce-l deranjează (în mare, pricep că-l deranjează formalităţile: de ce cămaşă neagră la înmormântare, de ce nouă zile, 40 de zile etc), astfel că probabil Shane va rămâne pentru totdeauna cu o impresie greşită nu doar despre România, ci şi despre ortodoxie. Zisese la Ograda că vrea să-şi tatueze pe piept un înger care se va numi Monica. Nu, Shane, ce  nevoie ai de tatuajul acela? Monica ţi-a lăsat un tatuaj pe suflet.

Cu motorul oprit, în dreptul casei lui, continuă să-mi povestească. La un moment dat, se opreşte şi îşi face o datorie de onoare, ca orice om educat, întrebându-mă, de complezenţă: „Do you want to come up?” „No, thank you!” Îl simt răsuflând uşurat, nu părea deloc dispus de musafiri în noapte. Eu, nici atât de altă vizită. Dăm iarăşi mâna, îmi sărută obrajii, schimbăm politeţuri: Keep in touch, maybe we go out for a coffee before I leave. Maybe. Or maybe not.

         Tatuaje. Unii le poartă pe piele, pe braţe, pe spate, pe piept. Alţii, pe creier, alţii în suflet. Suntem o specie de tatuaţi. Cineva spunea cât de greu se scot tatuajele din piele, ce procedură dificilă şi dureroasă se aplică. Dar cu celelalte ce ne facem? Se scot ele mai uşor? Mai puţin dureros? SOS! Nouă cine ne scoate tatuajele???

Slobozia, 13 iulie 2014

Imagine preluată de pe internet

Cât trăiesc fluturii

Gânduri dulci-amărui

R  mi-a spus că şi-a făcut o prietenă în tabără. O fată din Urziceni.

-        -  Şi vă mai vedeţi?

-         - Poate. Dacă mai mergem în tabără...

Dacă... Încerc să ghicesc ce-i în sufletul lui şi mă întreb dacă băieţii suportă mai uşor astfel de momente. Cred că da, cel puţin aparent.

Eram tot cam de vârsta lui, treceam a şaptea, când, tot în tabăra de la Amara (pe atunci Forum pionieresc), m-am îndrăgostit de M.L., cu un an mai mare. Evident, nu m-am manifestat în niciun fel să-i dau de înţeles. Părea idolul multor fete, iar eu nu suportam să fac parte din gloată. Cred că asta se cheamă mândrie, nu? În plus, eram destul de timidă. Unele lucruri nu se schimbă niciodată. Pentru că nu obişnuiam să mă destăinui, am scris ceva într-un carneţel. Eram în autocar, credeam că nu vede nimeni, dar una dintre doamne, tinerică, mi-a citit peste umăr. Mi-a spus atunci nişte vorbe, îmi pare rău că nu le-am reţinut, dar în ele se ghiceau înţelegerea şi compasiunea. Eu n-am ştiut ce să-i spun lui R, cu toată înţelegerea şi compasiunea.  Uneori, am sentimentul că n-am învăţat nimic din viaţă.

Când am plecat din tabăra aceea, s-a prăvălit cerul peste mine. Şi prăvălit a rămas multă vreme. Mă văd şi acum privind în gol peste câmpie în direcţia Urziceniului, de parcă de acolo ar fi venit salvarea. Nu l-am revăzut niciodată. Şi, probabil, şi dacă l-aş fi revăzut, n-ar mai fi fost la fel. Poate că nu m-ar mai fi impresionat prin nimic.

         Există momente în viaţă care nu au o existenţă mai mare decât a fluturilor. Două, trei, cinci săptămâni, poate un an. Şi totuşi, există senzaţii pe care le trăieşti permanent: în alt context, la altă vârstă, cu altcineva. Iubirea suportă, de-a lungul vieţii,  acelaşi proces de transformare ca şi cel al fluturilor. La vârsta copilăriei/ adolescenţei, e în stadiu de crisalidă, până ce, la vârsta maturităţii, prinde aripi şi îşi ia zborul. Spre cel care va fi să fie sau va fi să nu fie...

Slobozia, 09 iulie 2014

Copacabana

„Nu, Roger, mie nu mi-a lipsit niciodată cineva cu care să fac dragoste, însă marea lipsă a vieţii mele a fost cineva cu care să visez.”. I-o spusese pilotului înainte de aterizarea pe aeroportul Galeao din Rio de Janeiro. Roger era genul de bărbat ferm convins că omenirea nu poate supravieţui fără el, şi mai ales jumătatea feminină a omenirii. Frumos, ce-i drept, dar de o frumuseţe prea evidentă, prea săritoare în ochi, pe care parcă şi-o afişa ca pe un trofeu. Dacă doar l-ai fi privit, ar fi fost spre câştigul său, dar imediat ce deschidea gura şi începea să se laude, te lipseai de o aşa frumuseţe. Nu-i plăcuseră niciodată înfumuraţii, oricâte alte calităţi ar fi avut în rest. Reuşise totuşi să păstreze cu el o relaţie bună, era mult mai avantajos, fiind şefă de cabină şi trebuind să colaboreze desăvârşit pe timpul zborului, spre folosul tuturor; însă relaţia se menţinuse în termeni strict colegiali, ceea ce pe Don Juan-ul plin de el îl scotea din sărite. Nu erau multe însoţitoarele de zbor care îi rezistaseră. Unele chiar îi făcuseră ele avansuri. Aşa că îi era greu să priceapă de ce Luana ieşea din rândul admiratoarelor picate pe spate ca muştele în borcanul cu miere. „Uite, d-aia! Fiindcă în borcanul tău, nu-i miere, ci oţet, fraiere!” Îi aruncase, otrăvit, după a n-a tentativă de-a o convinge să se deplaseze la noapte în camera lui: „Eşti o proastă! Habar n-ai ce pierzi! În plus, nu prea văd cu cine ţi-ai putea petrece noaptea; copilotul e gay, iar dintre boşorogii ăştia umflaţi, gata să-mi dărâme avionul cu greutatea lor – mai mult la propriu decât la figurat – nu cred să te tenteze vreunul. Te porţi de parcă zici că bărbaţii cu care să merite să faci dragoste ar fi pe toate drumurile!” Îi dăduse şi ea replica, mai mult ca să spună ceva, convinsă că nu l-a dat gata, apoi îl lăsă bombănind, în timp ce începuse manevrele de aterizare, şi merse să se ocupe de pasageri.

„Boşorogii ăia umflaţi”, mereu alţii, erau, până la urmă, singurele persoane din viaţa ei care, fie şi numai pe o perioadă scurtă, aveau nevoie de ea. Unii erau de-a dreptul neputincioşi, cu toată bogăţia şi gomoşenia lor. Când îi apuca răul de avion sau teama de înălţime, ori erau stăpâniţi de fobia apei, având obsesia că se vor prăbuşi deasupra oceanului, deveneau, din persoanele importante care erau, nişte copii ce se agăţau de ea ca de ultimul colac de salvare. Trebuia să le vorbească, să-i liniştească, să-i încredinţeze a suta oară că nu se vor prăbuşi, iar de se va întâmpla asta, procedurile sunt foarte bine puse la punct, astfel încât şansele de supravieţurie sunt maxime etc. Uneori era nevoită să-i mintă chiar ca pe copii cu Moş Crăciun. Ca atunci când domnul în vârstă, cu papion, care îi spusese că e violonist, o întrebase dacă ştie să înoate.

-         Bineînţeles, răspunsese. E una dintre condiţiile la angajare. Se dă probă.

-         Dar câţi metri puteţi înota?

-         Domnule, n-am un răspuns exact, însă vă asigur că mă antrenez des, ori de câte ori am ocazia. Înot, alerg, merg la fitness, desigur în măsura în care îmi permite timpul. Dar am o condiţie fizică excelentă.

-         Şi aţi putea, de exemplu, dacă picăm în apă, să mă salvaţi?

-         Desigur. Dacă nu te duci la fund, până dau de tine, îi venise să adauge.

-         Dar dacă aţi avea de ales între a salva un copil şi un bătrân, pe care l-aţi prefera?

-         Copilul, desigur.

-         Vedeţi, am să mor. Şi vioara mea nu se va mai auzi niciodată!

-         Pagubă-n ciuperci!, îi stătuse iar pe buze. Dar, în loc de asta, adăugase cu zâmbetul profesional care se voia liniştitor: Domnule, n-o să muriţi! Nu la cursa aceasta. Liniştiţi-vă! Vă rog să recitiţi instrucţiunile de salvare în caz de accident. Repetaţi-le bine, că vin să v-ascult!

Maimuţoi obositori! Convinşi că lumea nu poate respira fără vioara lor, fără afacerea lor, fără... Culmea e că, după ce se vedeau „cu sacii în căruţă”, adică cu picioarele pe sol, deveneau din nou aroganţi şi stăpâni pe ei, comportându-se de parcă niciodată nu le fusese frică nici de înălţime, nici de apă, nici de moarte. Desigur, nu toţi erau aşa. Dar pe ea ăştia o înnebuneau, cu ei avea de furcă.

Nici măcar acum, pe celebra şi luxoasa plajă Copacabana, nu putea scăpa de obsesia lor. Venise aici să se relaxeze, atât cât îi mai rămânea până la zborul de întoarcere. Cu o seară înainte, picase, ca niciodată, îmbrăcată, cu faţa în jos pe pat şi dormise ore în şir fără să se întoarcă. Îi venea să râdă la gândul că ar fi putut accepta invitaţia pilotului, întrebându-se ce-ar fi făcut cu ea. Nu-i vorbă, şi el trebuie să fi fost la fel de obosit. După 30 de ore de zbor, nu-ţi mai arde nici să te speli, darămite să mai „prestezi” la înălţime. Desigur, în îngâmfarea lui de Superman, n-ar fi acceptat asta nici în ruptul capului.

Totuşi, uneori se întreba cum ar fi cu Roger în pat. Oricât încerca să-şi alunge imaginea, îi revenea obsedant zâmbetul lui fermecător, mustaţa doar ca o umbră deasupra buzelor senzuale, braţele păroase şi ferme şi alura lui sportivă, aproape fără cusur. Până la urmă ce-i atât de rău în faptul că-şi cunoaşte calităţile şi e mândru de ele? Apoi, cred că în ciuda acestui defect, e genul care ştie să se poarte cu o femeie, masculii ăştia alfa deţin cheile multor uşi. Ce-ar fi... Poate că îl refuzase şi pentru că regulile o cereau. Dar cine stă în loc de reguli? În ciuda interdicţiei, această regulă era mereu încălcată şi, de când e lumea şi pământul, piloţii se însoţesc cu... însoţitoarele. Până la urmă, aşa e şi normal. Şi unii şi alţii au genul de viaţă care nu le prea permite stabilitate, viaţa de familie cu cineva „aşezat” ar fi un dezastru, şi atunci...

O apucă un sentiment ciudat pe plaja forfotind de lume, în care ea se însoţea doar cu propriile-i gânduri. Ca şi cum te-ai afla singur în mijlocul oceanului. Atâta lume, iar tu lângă nimeni. Gata, s-a hotărât! Va merge în camera lui Roger şi va face ceea ce trebuia să facă de mult. De câţi ani o curta? Să tot fie vreo cinci... Îşi îndreptă trupul, decisă să plece şi să ia taurul de coarne. Mă rog, de ce s-o nimeri. Incredibil! Dar ăla cine-i, nu-i el? Ba da! Şi maimuţa blondă de alături nu-i Clara, colega lor, cealaltă stewardesă? Dar cum de sunt împreună? Flutură mâna spre ei, o văzură şi veniră să o salute. Clara îi băgă sub nas un inel cu piatră imensă anunţând-o că s-a logodit cu Roger. Când au avut ăştia timp să se şi logodească? În timp ce eu dormeam ca valiza, desigur. Dar e nedrept! Eu tocmai voiam... Roger zâmbea cu superioritate. Nemernicul era mai frumos ca oricând. O anunţă că de la următorul zbor, Clara va fi şefă de cabină, aşadar ea îi va deveni subalternă Clarei. Ce mai conta? Acum gândul ei se blocase pe bărbatul care-i stătea în faţă, arătându-şi goliciunea în toată splendoarea, şi o încerca regretul că, în cei cinci ani de insistenţe ale lui, nici măcar nu încercase o dată senzaţia de a i se afla în braţe. Simţea o durere în capul pieptului, aşa cum o încerca atunci când era ori prea obosită, ori prea supărată.

Se ridică fără o vorbă şi se duse să se arunce în apa incredibil de albastră a Atlanticului. Înotă până când i se goliră mintea şi simţurile de bărbatul pe care îl pierduse cu cinci minute înainte de a-l avea.

Slobozia, 07/08  iulie 2014

Pictură de Andrew Atroshenko

Poezia pietrelor în câmpul cu ciulini

Oraşul de Floci, 30 iunie 2014

Jurnal de risipită - 5

Mie, dintotdeauna, pietrele mi-au vorbit. Altora, nu le spun nimic. Ghidul din Turcia povestea amuzat cum, afându-se la Efes, într-una din deplasări, vorbind de-l durea în gât, a fost întrerupt la un moment dat de două... să le zicem doamne care l-au apostrofat cam aşa: „Hai, domnu’ ghid, mai stăm mult la chietrili-astea? Cî ne-am săturat di chietri, vriem la bazar!” Cu alte cuvinte, doamnele voiau să mănânce rahat. Rahat cu nucă, cu cocos, cu perje, cu ce-o fi, numai sî nu hie cu chietri.

Cum ziceam, mie pietrele îmi vorbesc. De-aceea, nu ratez nicio ocazie de-a le mai asculta poveştile, muzica, poezia... Florin Vlad – directorul Muzeului Judeţean Ialomiţa – mai „bolnav” decât mine la capitolul pietre (nu la rinichi, nici la fiere), şi nu doar pasionat, ci şi documentat, şi-a convocat „căpitanii”, luni, 30 iunie 2014, după ora 16:30, la baza arheologică de la Oraşul de Floci. Căpitanii care au răspuns apelului am fost de fapt, doar Vitalie Buzu şi cu mine, având în vedere că ceilalţi trei se aflau deja la bază. Zic de Raducu (Radu Coman) care parcă-i plantat acolo dinaintea plopilor din lizieră (de câte ori am fost, l-am găsit, pregătit să facă faţă tuturor prevăzutelor şi neprevăzutelor), Valeriu Stoica, un stoic s-ar zice după nume, dar nu vă lăsaţi păcăliţi şi Ioana Marin, o ştiţi (dacă nu, aţi pierdut), un fel de mierlă a Bărăganului. Bun! Va să zică doi arheologi-muzeografi, un istoric, un pictor, o solistă de muzică populară şi o scriitoare. Vreo doi câini, o pisicuţă şi o sumedenie de ţânţari. Dar ăştia au apărut abia la lăsarea serii, când le e lor mai drag să iasă pe strasse şi să sugă sângele poporului mai ceva decât capitaliştii putrezi.

Plin de entuziasm, Florin ne-a făcut turul sitului şi ne-a bombardat cu informaţii legate de cum va arăta nu peste multă vreme Oraşul de Floci. Am constatat că deja unele schimbări s-au petrecut de când n-am mai fost (cred că din octombrie 2013, la inaugurarea monumentului). Ne-a ameţit bine de tot între Via Principalis şi Via Secundaris. De Via Dolorosa n-a zis nimic, deşi se află deja acolo două cruci: una reprezentând monumentul sculptorului Gabriel Manole, cealaltă, achiziţie mai nouă – Crucea de la Chirana. Pe care Vitalie şi Florin s-au chinuit să descifreze inscripţiile, până când au ajuns la concluzia că e imposibil, cu mijloacele de care dispuneau în dotare, adică doar proprii ochi. 

Florin ne-a arătat unde se va construi podul (picioarele deja au fundaţii) şi pe unde va trece Ialomiţa. Nu ştiu de ce mă gândeam că mi-ar părea rău să văd câmpul altfel decât acum, îmi pare că un pod şi o apă i-ar lua din farmec. Desigur, e doar o impresie subtilă; cei care se pricep, ştiu ce fac.

Valeriu îmi arată un vestigiu de ceramică (pe româneşte, ciob), ceea ce mă inspiră să cânt melodia pe versurile lui Omar Khayyam (pe care l-a recunoscut imediat): „Şi trupul tău care mi-e astăzi/ Cel mai iubit dintre limanuri/ Va fi un biet ulcior din care/ Vor bea drumeţii pe la hanuri.” (Nu ştiu cui îi aparţine traducerea, dar e superbă!). Şi desigur că, peste timp, ulciorul va ajunge... vestigiu ceramic.

Vedem şi piatra de la râu, aleea proaspăt terminată, băncuţele. Revedem bisericile (ce-a mai rămas din ele). „Cultura” de ciulini e superbă.

Ne amintim că trebuie să punem la cale un proiect coordonat de Valeriu, după o idee a regretatului Radu Ştefănescu (fostul director al Muzeului Judeţean Braşov, care s-a stins la doar două luni după ce ne-a găzduit cu „Câmpiile verticale”). Dumnezeu să-l odihnească! Iar noi să ducem mai departe proiectul despre care ne-a vorbit, rămânând că ar fi urmat să revenim în august la Braşov. Proiectul, dedicat Sfinţilor Martiri Brâncoveni, constă într-o expoziţie de icoane, acompaniată de muzică şi poezie adecvată. Prima înfăţişare urmează să aibă loc în 16 august a.c, la Muzeul Satului în Bucureşti, apoi la Râmnicu Vâlcea, prin toamnă, iar în decembrie, la Slobozia.

Cineva, cred că Valeriu, a venit cu ideea să le citesc din proaspătul meu roman „Înainte de magnolii”. Am citit un fragment scurt, cel cu fluturii pentru insectar, care le-a plăcut prietenilor mei, ba chiar i-a emoţionat. Ioana ne-a încântat cu melodiile sale. Florin îi tot trăgea cu Basarabia şi cu prietenul lui Buzu. Cred că tot Valeriu a lansat ideea (omul ăsta, când nu-i căţărat pe o schelă de biserică, are numai idei!) că ce-ar fi ca Florin să mă înfieze. „Victima” paternă s-a arătat de-a dreptul încântată, începând să enumere ce ar fi urmat să-mi lase moştenire când se va fi pus problema: un oraş de floci, popina Borduşani, o livadă, o curea (p-asta chiar n-am priceput-o, dar cine are nevoie?) şi alte asemenea dotări. Eu, ce să zic? N-am fost niciodată aşa de bogată, încât nu pot decât să aprob. Din păcate, Răducu scria „testamentul” cu un deget de la mâna dreaptă pe palma mâinii stângi. Ce mă fac dacă se spală pe mâini? Florin e în stare să nu mai recunoască nimic.

Am mai vorbit de fostul moşier şi ministru al Agriculturii Aurelian Pană, de mănăstirea de la Frăţileşti (aflată pe fostele sale terenuri, donate de urmaşi mănăstirii) şi chiar am hotărât să mergem acolo anul acesta de hram, adică pe 27 iulie, când e sărbătorit Sfântul Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon. Până la urmă, eu şi Vitalie a trebuit s-o ştergem englezeşte, că Florin nu ne-ar mai fi lăsat să plecăm. Dar eu aveam a doua zi serviciu, Vitalie doar ce „dăduse” BAC-ul şi mai urma, aşa că... Florin a zis că ne iartă, doar dacă promitem să revenim. Revenim!

Am început cu pietrele, termin tot cu ele. Scrisesem cândva nişte gânduri, pe care fiul meu le-a aşezat frumos pe o fotografie făcută şi prelucrată de el: „Tot ce-a rămas din bătrânul Efes – memoria pietrelor, tăcându-şi neliniştea unui altădată. Pe-alei circulă o toamnă pe sens interzis.” Mă gândesc cum ar suna adaptată la Oraşul nostru. Tot ce-a rămas din bătrânul Floc... Nţ! Nu merge. Tot ce-a rămas din Bătrânul Oraş – memoria Flocilor... Ptiu! Nici asta. Apăi care? Oraşul de Floci – azi cred c-am pus-o/ de-un scărmănat. A ieşit aproape senryu. Azi, până şi pietrele au mai multă poezie...

Slobozia, 02 iulie 2014

Unde e Târgoviştea?

Scriitori ialomiţeni la Societatea Scriitorilor Târgovişteni, 28 iunie 2014

Jurnal de risipită - 4

Ştiţi cântecul acela în care o bătrână se tânguia printr-o gară: „Fetiţo, te-aş întreba/ Unde e Târgoviştea”. Imaginaţi-vă, în locul bătrânei, trei scriitori – prozatori încă, nu poeţi! – tânguindu-se la toată lumea, ba încă şi între ei, în încercarea disperată de-a nimeri oraşul Târgovişte cam cu aceeaşi rată de succes cu care a nimerit orbul Brăila. Până să cunosc abilităţile în orientare turistică (rutieră) ale distinşilor scriitori Titi Damian şi Alexandru Bulandra, mă credeam ca-n romanul lui Hector Malot, adică singur(ă) pe lume. Vreau să zic singura ameţită pe drumurile mapamondului. Dar sâmbătă, 28 iunie, am avut ocazia să aflu că mai am şi alţi fraţi de suferinţă. Ce mult m-am bucurat! Oricât ai căuta, nu cred să aflii o combinaţie mai beton, când vine vorba de orientare, decât cea formată de cei doi amintiţi mai sus şi „subsemnata de mai jos”. Dar până la urmă, cum bine ştim, la barza chioară îi face Dumnezeu cuib, iar la anti-şoferi, autostradă (cu condiţia să nu ratezi ieşirea din ea, aşa cum păţisem eu cu vreo trei zile în urmă, întorcându-mă, seara, de la Bucureşti). Cu domnul Damian la cârmă, am ajuns, cum necum, aproape punctual, la mult căutatul Târgovişte, unde am fost aşteptaţi de domnul Mihai Stan, redactor-şef al revistei „Litere” şi cel care a condus ostilităţile la întâlnirea de sâmbătă. 

Societatea Scriitorilor Târgovişteni obişnuieşte să aibă întâlniri literare în fiecare lună, întâlniri la care se discută cărţi (de regulă stabilite dinainte), se prezintă programele în care se implică grupul şi, totodată, din când în când, conform unui obicei frumos, se invită şi scriitori outsideri. Singura care nu mai fusese până acum invitată la distinsele noastre gazde – am fost eu. Dar, graţie domnului Titi, am avut acum fericita ocazie de a fi pusă la stâlp. Dar să nu anticipăm!

Domnul Mihai Stan ne-a aşteptat la intrare şi ne-a plasat pe locurile invitaţilor, pe mine lângă un domn despre care ulterior am aflat că este scriitorul Corin Bianu, Şeful Cenaclului „Cincinat Pavelescu” al epigramiştilor bucureşteni. Pe unde mă duc, tot pe epigramişti îi încurc!

Trebuie să fac o paranteză, pentru a face uşor de înţeles momentul următor. În urmă cu cinci ani, mai exact în mai 2009, m-am întors de la un festival de la Sebeş cu doi scriitori pe care i-am plantat în Ploieşti: târgovişteanul Grigore Grigore şi bucureşteanul Ştefan Alexandru Ciobanu. Am oprit, la un moment dat, la tarabele unor vânzători de brânză. Domnul Grigore şi-a achiziţionat una bucată brânză în scoarţă de copac, deloc ieftină, dar pe care a uitat-o la mine în maşină, când a coborât. Uitată a rămas. Acum, doar ce mă aşezasem pe locul meu, când văd că se repede la mine, chestionându-mă: „Ai venit să-mi aduci brânza?” Ei, din brânză n-a mai rămas decât copacul!

L-am cunoscut şi pe Ion Iancu Vale, redactorul-şef al revistei „Climate literare” pe care o primesc de ani buni pe mail şi o citesc. Domnia Sa mi-a lansat invitaţia de a trimite texte pentru revistă.

Domnul Mihai Stan a prezentat programul de vacanţă al Societăţii, din care am reţinut: organizarea unui simpozion de critică la care va participa academicianul Mihai Cimpoi (R. Moldova), dezvelirea unei plăci comemorative Mircea Horia Simionescu, participarea la Congresul mondial al eminescologiei de la Chişinău, donaţii, lansări de carte etc. Mi s-a confirmat ceea ce aflasem de la domnul Damian, şi anume faptul că la Târgovişte există o activitate intensă în plan cultural. S-au pronunţat apoi opinii, în special de către criticul Tudor Cristea, directorul revistei „Litere”, asupra cărţilor: „La porţile tăcerii/ Aux portes du silence” de Maria Mirea, a unei cărţi de Savian Mur, „Muscelenii” de Titi Damian şi „Iov, Socrate şi Divinitatea” de Al. Bulandra. A sosit momentul prezentării mele, prezentare pe care a făcut-o foarte frumos domnul Corin Bianu, întrucât am avut surpriza să aflu de la Domnia Sa că mă citeşte în „Helis” de vreo 3-4 ani şi apreciază scrisul meu, spunându-mi chiar că i-a transmis aceasta de mai multe ori ialomiţeanului Florian Abel. Domnul Bianu a mai afirmat că mă preferă în proză, mai mult decât în poezie. Şi eu tot aşa mă prefer. De asemenea, a mai făcut unele remarci la adresa cărţii semnate de Al. Bulandra.

A urmat „expunerea” mea la "stâlpul infamiei", conform obiceiului local. M-am expus, ce era să fac, am zis vreo două vorbe ca să mă laud, apoi mă aşteptam să fiu lapidată. Ceea ce amabilele noastre gazde, în majoritate domni, nu s-au îndurat să facă. Cu alte cuvinte, am scăpat şi din asta. Nu pot decât să le mulţumesc pentru bunăvoinţa de a mă primi şi îngăduinţa cu care m-au ascultat.

Întâlnirea s-a încheiat cu cântec, înainte de marş s-a cântat „Mulţi ani trăiască” sărbătoritului din ziua respectivă, Corin Bianu (totodată cel care întocmeşte şi procesul verbal).

Pentru noi, însă, ziua nu s-a terminat. Am mers acasă la nepotul de frate al domnului Damian, Părintele Iulian şi frumoasa lui familie, formată din socri, soţia Ileana şi cei trei fii: Maria, Ioana şi Iosif, unde am avut parte de o primire foarte călduroasă, de o masă copioasă şi de cântecele la pianină ale tinerei interprete Ioana. Ne-am dat duşi până la urmă, dar nu de tot. 

Am făcut un popas la Jilavele, unde e reşedinţa de la ţară a domnului Damian şi unde ne aştepta doamna Victoria care ne-a invitat să culegem zmeură din grădină. După ce am mâncat ca urşii, am plecat toţi patru, cu haltă în Urziceni, la casa cu superbă grădină a familiei Bulandra. Aici ne-a primit doamna Lili cu alte bunătăţi.

După ce am mai pus ţara la cale, ne-am luat la revedere, iar eu mi-am continuat drumul spre Slobozia, cu haltă la Munteni-Buzău, la mama.

Şi totuşi... unde e Târgoviştea?

Slobozia, 01 iulie 2014