Cronică de Ion Roşioru la romanul "Înainte de magnolii"
Am trimis cartea, recent apărută, şi domnului ION ROŞIORU, poet, traducător şi profesor de franceză, membru al Uniunii Scriitorilor din România şi, nu în ultimul rând, critic literar. Azi, pe la o vreme, mă întrebam dacă va fi primit-o, când am primit un mesaj pe e-mail la care deja ataşase cronica. Nici măcar nu îndrăznisem să-l rog, ştiind cât de asaltaţi sunt cei care fac cronici de către cei care publică. Mi-a făcut o frumoasă surpriză, ca şi în cazul "Scrisorilor netrimise" pe care a recenzat-o la fel de rapid din momentul când i-am oferit cartea singura dată când ne-am întâlnit, la Râmnicu Sărat, în august 2012, ambii în calitate de premianţi. Pe mine tot mă mai surprind astfel de oameni (cum este şi Adrian Dinu Rachieru, cum sunt şi alţii pe care i-am întâlnit, pe unii dintre ei o singură dată) care, fără a avea nimic de câştigat, îşi dedică timpul şi energia semenilor, ca şi când şi-ar face o datorie. Şi tot mă gândesc la faptul că nu ştiu cum să le mulţumesc şi că nu ştiu să-I mulţumesc lui Dumnezeu că mi i-a scos în cale. Şi totuşi... mulţumesc!!!
Cu Înainte de
magnolii, roman apărut în Colecţia Opera
Omnia a cunoscutei Edituri Tipo
Moldova (Iaşi, 2014), Florentina Loredana Dalian a ajuns la cea de a cincea
carte a sa de proză, după: A unsprezecea
poruncă (2012), Scrisori netrimise
(2011), Aceeaşi lună peste sat
(2010) şi Şi copiii se îndrăgostesc
(2008). Prefaţa cărţii e semnată de cunoscutul eseist, critic şi istoric
literar Adrian Dinu Rachieru.
Romanul
în discuţie este o incitantă şi tulburătoare poveste de dragoste imposibilă
sau, cum spune unul dintre personaje, o dragoste în contratimp. Protagoniştii
cărţii, adică Zorina (Ina) Savin, David
Greceanu şi Claudiu Teodorin(n)i formează un triunghi erotic, platonic, destul
de tensionat. Fata, studentă la drept, e îndrăgostită cu tot focul din fiinţa
ei fragedă de David, student la Consevator după ce a fost exmatriculat de la
Facultatea de Teologie, dar după ea suferă, ca un adevărat personaj turghenievian,
Claudiu, student la Facultatea de Arte Plastice. Ecuaţia narativă în care
prozatoarea îşi pune personajele nu e deloc una lineară, în ordine diegetică,
ci una ingredientată sau învrâstată cu numeroase şi consistente analepse sau cu
consideraţii eseistice de cea mai bună şi mai inspirată calitate. Instanţa
narativă se schimbă şi ea de câteva ori, fiind când una auctorială, de tip
omniscient, când aparţinând personajelor Ina şi Claudiu care-şi telescopează
povestirile lor şi mai ales pe ale celorlaţi în fluxul romanesc propriu-zis. Registrele
de scriitură întră frecvent în competiţie, cel realistic, de analiză
psihologică sau introspecţie, alternând cu cel liric, de netăgăduit avânt
poetic (precum episodul, recurent, în care e relatată decizia şcolăriţei ce
refuză să ucidă fluturi pentru a-i pune la insectar, riscându-şi astfel nota
maximă la zoologie), sau cu cel de dezbatere polemică, precum în teatrul de
idei (a se vedea, în acest sens, discuţiile pe care David şi Claudiu le au,
peste ani, în atelierul parizian al acestuia din urmă). Nu lipsesc nici oazele
narative din vecinătatea literaturii fantastice, precum în capitolul în care
Ina, ajunsă avocat de succes într-un oraş de provincie, nealtul decât cel în
care locuieşte actualmmente prozatoarea, se împotomoleşte pe o arătură cu
maşina în care transporta spre Schitul de la Amara, un călugăr autostopist, cu
alură de superman, şi mai ales a doua zi când revine la schit spre a-i înmâna
pasagerului ei misterios toiagul pe care acesta îl „uitase” pe bancheta din
spate a autovehicolului. Cât despre paginile de factură onirică, acestea sunt
la ele acasă pe tot parcursul cărţii. Senzaţia că am plonjat în plin Mircea
Eliade e destul de puternică şi de motivată. Unele vise revin obsesiv, precum
cel în care zbuciumatul David se află într-o casă labirintică, fără uşi şi ferestre,
şi din care îi e imposibil să mai iasă. Ceea ce e şi mai grav e că nu are
niciodată senzaţia că visează. Vise premonitorii nutreşte frecvent şi Ina,
precum cel în care, la un proces, asistă la schimbarea locului şi rolului lui
David cu cel al Călugărului de la Muntele Athos. De altfel, capitolul al
patrulea al cărţii se intitulează chiar Căruţa
cu vise şi se constituie ca o parabolă în care naratoarea, trecându-şi în
revistă împlinirile şi eşecurile vieţii ei, face apel la imaginea unui câine
legat cu lanţ prea scurt de o căruţă aşternută vârtos drumului şi care nu-şi
permite niciun popas cât de mic pentru adăparea cailor la o fântână din câmpia
aridă.
Nu
lipsesc, din textul romanesc, abordările intertextuale, la loc de cinste
aflându-se citatele din Biblie,
îndeosebi din Evangheliile după Ioan şi
Luca. Nişte aserţiuni cu iz religios, profund, enigmatic şi emoţionant, au
devenit chiar leit-motivul cărţii: „Aceia pe care-i iubim nu pleacă niciodată.
Niciodată nu pleacă din noi. Se duc numai pe drumul lor. Dacă-i iubim cu
adevărat, ne bucurăm. Şi aşteptăm clipa revederii în veşnicie” (p.43).
Citatelor din Biblie li se adaugă
altele din Lucian Blaga, Serghei Esenin,
Mihail Drumeş etc.
Povestea dintre David Greceanu, un
personaj dilematic pendulând între dragostea lumească şi cea faţă de Dumnezeu,
şi Zorina Savin, devenită Dinulescu, aminteşte prin tragismul ei de cea dintre
Arthur Burton şi Gemma din Tăunul lui Ethel Lilian Voynich.
Prozatoarea din Gruparea de la
Helis proustizează cu succes nu o singură dată. Eroina ei, cu care se
confundă biografic în mare măsură, observând în metroul bucureştean trei
studenţi, o fată şi doi băieţi, e purtată automat cu gândul la trio-ul pe care
l-a format cândva cu Claudiu şi cu David şi brusc o podideşte un plâns şi un
dor nestăvilit, prilej de a plonja încă o dată şi încă o dată în trecutul pe
care vrea să-l recupereze mental şi să-l retrăiască cu intensitatea de
odinioară. Căutându-l pe Claudiu, care se întorsese în Bucureşti să deschidă o
expoziţie de tablouri la Sala Dalles, Zorina reface din povestirile acestuia
evoluţia lui David de când acesta a părăsit-o pentru a se stabili într-o
mănăstire de munte. Biografiile protagoniştilor constituie ele însele romane de
sine stătătoare, cel mai fascinant şi mai bine înrămat fiind, de departe, cel
al lui David Greceanu. Acesta a fost dat afară, conform uzanţelor comuniste din
anii ’50. din Facultatea de Teologie pentru simplul motiv că nu acceptase să
colaboreze, aşa cum făcea, de pildă, Decanul, cu Securitatea de tristă şi
eternă amintire. Încercarea lui David de a fi reprimit eşuase lamentabil.
Biserica şi oamenii ei sunt demascaţi de prozatoare pentru atitudinea lor
duplicitară de a se pune cu uşurinţă la cheremul Poliţiei politice a vremurilor
roşii prin excelenţă. Profesorul duhovnic care i-a luat apărarea şi s-a opus
exmatriculării s-a trezit şi el mătrăşit nu doar din Facultate, ci şi din
parohia unde oficia în capitală şi trimis într-un sat sărac şi cu o biserică aproape
în paragină. După un popas la Conservator unde se aciuase graţie unui unchi
bine văzut de autorităţi, David a ajuns într-o mănăstire, convins că în viaţa
laică ar fi însemnat să rămână un mort viu chiar dacă ar fi ajuns un artist de
renume. O vreme s-a adaptat la viaţa aspră a mănăstirii care i-a servit de
refugiu. Tribulaţiile sufleteşti şi îndoielile l-au încolţit şi aici nu o
singură dată, ca şi pe Petru în corabia lui aflată la cheremul valurilor.
Stareţul l-a trimis în lume pentru o ultimă confruntare cu ispitele pământeşti.
O vreme a lucrat la o fermă particulară din Bărăgan de unde, însă, a fugit exact
în seara în care a poposit aici Zorina, avocata-ziaristă necunoscându-l sub
noua înfăţişare. Călugărul misterios a simţit că dacă nu fuge chiar în seara cu
pricina n-o va mai face niciodată. Pentru a doua oară şi-a învins ispita
iubirii terestre în favoarea celei pentru Divinitate. În aceeaşi pornire de a
rupe defintiv cu trecutul laic, călugărul David îşi arde, filă cu filă,
jurnalul aşa zis de dinaintea magnoliilor, adică din vremea când trio-ul,
căruia i se adăuga din când în când şi Magdalena (Lena) Costian, studentă la
Filologie şi viitoare doamnă Teodorini, se plimba prin Grădina Botanică sau
mergea la Operă să se delecteze cu muzica marilor compozitori ruşi, îndeosebi a
lui Shostacovich. Jurnalul, după o ultimă lectură într-o noapte înstelată
într-o poiană din vecinătatea mănăstirii, e transformat în scrum. Dar oare
memoria poate fi ea anihilată? Probabil că nu, de vreme ce în capitolul al
12-lea, îl întâlnim pe David transformat în om de afaceri, trăind alături de o
actriţă frivolă, Despina, desprinsă parcă din romanele lui Camil Petrescu, şi
complăcându-se în a face jocurile politicienilor care nu-l mai cunosc a doua zi
de după alegerile pe care le-au câştigat spre a se îmbogăţi cum neam de neamul
lor n-a visat vreodată. Noroc că această buclă a traseului biografic a lui
David prin lumea banului şi a puterii pe care ţi-o dă acest ochi diavolesc nu
durează prea mult. Pictorul Claudiu, reîntâlnit la Paris, îi demonstrează că
rolul de Iuda nu i se potriveşte şi că-n esenţa lui profundă sălăşluişte încă Iisus.
Fostul şi temporarul om de afaceri şi politician potentat ori sforar electoral
îi lasă cea mai mare parte a averii sale lui Claudiu cu condiţia ca acesta s-o
investească în opere şi acţiuni caritabile şi doar cu o mică parte din bani se
întoarce la mănăstire unde îi donează în scopuri la fel de nobile şi de
umanitare.
Paginile
despre cum afacerile îl alienează pe cel prins în caruselul lor şi-l transformă
într-o carcasă lipsită de suflet şi de sensibilitate sunt printre cele mai
grăitoare şi mai convingătoare din carte şi ele demonstrează apetitul şi
vocaţia prozatoarei helisiste pentru proza cu relevanţă socială. David are
tăria să-şi conştientizeze rătăcirea şi să se spovedească în faţa fostului
prieten şi rival de odinioară: „Nu mai sunt idealistul pe care l-ai cunoscut,
studentul la Teologie care voia să ajungă preot, să salveze suflete. Sunt unul
care n-a fost în stare să se-ngrijească nici măcar de propriul lui suflet.
Vândut pe doi lei. Sau nici măcar atât. Nu ştiu dacă m-aş mai putea întoarce
înapoi” (p.156). La iubirea, oricât de pârjolitoare a fost ea pentru Zorina, nu
se mai întoarce, într-adevăr. În cinul călugăresc, însă, da. În capitolul final
al cărţii îl întâlnim sub numele de Părintele Serafim şi el o spovedeşte pe cea
pe care a iubit-o cândva şi la care a trebuit să renunţe ascultând de glasul
altei iubiri. Uşor melodramatică, scena o aminteşte pe cea a ultimei întâlniri
dintre preotul român Tonea şi sârboiaca Borivoje din nuvela lui Gala Galaction,
De la noi la Cladova. unde e pusă pe
tapet o problemă asemănătoare şi mustrările de conştiinţă generate de o iubire
nepermisă pentru o înaltă faţă bisericească. În orice caz, întâlnirea dintre
Părintele Serafim şi Zorina se soldează cu eliberarea amândurora de povara unei
iubiri ce n-a fost să fie.
Interesant
e şi romanul Zorinei, un personaj complex prin statornicie, printr-un anume
narcisism necamuflat, prin sinceritate, replici tăioase, intransigenţă
profesională, prin perseverenţa în a regăsi timpul în care a fost îndrăgostită
de un suflet pe care l-a simţit ca pereche şi prin setea de absolut cu care
traversează meandrele unui destin nefavorabil. După dureroasa ruptură
pricinuită intempestiv de David, Zorina îl cunoaşte, la un dans organizat la
Casa de Cultură a Studenţilor „Grigore Preoteasa”, pe inginerul Relu Dinulescu.
Cum părinţii o deturnaseră de la o carieră de balerină, studenta execută, parcă
spre a răzbuna, un dans paroxistic, ceea ce-l determină brusc pe proiectantul
de avioane s-o ceară în căsătorie. După cinci ani de mariaj în care nu şi-a
iubit soţul, ci doar l-a respectat pentru strădania lui de a o face întru totul
fericită, Relu moare într-un accident de avion. Zorina, convinsă că iubirea e
altceva decât confortul burghez pe care ţi-l asigură banii şi prestigiul
social, regretă că nu i-a răspuns soţului cu o ardere pe măsură şi nutreşte un
sentiment de vinovăţie că nu s-a ridicat la înălţimea pe care soţul o
aşteptase, neîndoielnic, de la ea, bântuită uneori de gândul divorţului. Ca
avocată e, de asemenea, incoruptibilă şi atât de cinstită că de multe ori
sfârşeşte prin a-i apăra pe cei pe care ar trebui să-i acuze. Banii nu sunt
pentru ea valoarea supremă, ceea ce o face să pară cel puţin ciudată într-o
societate care n-are alt reper valoric decât cel financiar.
Înainte de magnolii, cel de al doilea
roman, după Scrisori netrimise, al
Florentinei Loredana Dalian, deţinătoare a unui număr impresionant de premii
literare obţinute la concursuri şi festivaluri de pe întreg cuprinsul ţării,
confirmă speranţele pe care, de-a lungul anilor de carieră vertiginoasă,
eşalonată pe parcursul a doar unui lustru şi ceva, şi le-au pus în talentul
şi-n evoluţia ei exegeţi ca: Adrian Dinu Rachieru, Titi Damian, Virgil Diaconu,
Tudor Cicu, Ionuţ Caragea, Aurel Podaru, Maria Daniela Pănăzan, Romeo Aurelian
Ilie, Liviu Comşia, Passionaria Stoicescu şi cu voia dumneavoastră, ultimul pe
listă, subsemnatul, spre a-i aminti doar pe cei trecuţi la Referinţe critice. Prin tema, care răspunde strălucit oricărei colecţii
a Romanului de dragoste, succesul de
public e asigurat din oficiu, aşa cum observă, de altfel, şi prefaţatorul
care-i sugerează talentatei prozatoare o perpetuă ridicare a ştachetei
scrisului ce-o obligă la mai mult.
Ion Roşioru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu