Florentina Loredana Dalian

duminică, 29 iunie 2014

Valentin Nicoliţov - impresii la "Înainte de magnolii"


Valentin Nicoliţov, inginer militar, romancier şi haijin este, totodată, Preşedintele Societăţii Române de Haiku (Bucureşti) a cărei membră sunt şi eu. 
Domnia Sa este genul de cititor pe care şi-l doreşte orice autor, în sensul că nu doar citeşte cartea, dar spune şi impresiile - şi bune şi rele - care au rămas în urma lecturii. Le public mai jos, cu acordul autorului. 
Mulţumesc, domnule Nicoliţov! Cât despre eroina căreia aveţi a-i face unele reproşuri, iertaţi-o! E la fel de îngrămădită şi duşmancă pe ea precum autoarea. Sau vorba aia cunoscută: cum e sacu', aşa-i şi peticu' :)


Stimată Doamnă Loredana Dănilă, 

Am terminat de citit (recitit) romanul dvs, Înainte de magnolii, şi mă grăbesc să vă scriu câteva impresii, acum când sunt încă destul de calde, ca să zic aşa.
Structura romanului este cea pe care am citit-o prima oară, cu excepţia ultimului capitol adăugat, Părintele Serafim.
Romanul se citeşte uşor, este bine realizat, cele trei personaje, David, Claudiu şi Ina, sunt bine conturate. Se vede că aveţi pană de povestitor de talent, fiindcă reuşiţi să atrageţi cititorul cu uşurinţă. Este frumoasă şi foarte adevărată  şi povestirea celor câteva zile de după revoluţie, cu automatul AK-47, de exemplu, acele  zile le-am trăit şi eu. Aţi prins exact situaţia cu mult realism. Şi celelalte ipostaze din roman par întâmplari naturale ce se pot ivi real în viaţa fiecăruia dintre noi, dar e important dozajul lor pe care îl faceţi cu mult talent.
Despre acţiunea romanului. Deşi este bine tratată de la început până la sfârşitul ei, iar personajele sunt interesante cu preocupările lor diverse, nu ştiu cum s-o înţeleg pe deplin pe eroina noastră: să te desparţi şi să te întâlneşti iar din întâmplare şi apoi iar să te desparţi, este o temă interesantă, dar se pare că este o temă mai mult de proză feminină austeră, fiindcă un autor masculin ar fi tratat-o poate un pic mai altfel. Nu e o critică ce vă spun acum este doar o părere fiindcă mi-amintesc cele două reguli spuse de profesorul Ion Rotaru când i-am dat să-mi citească primul roman de dragoste în manuscris:
-un roman modern trebuie să aibă maxim 200-250 de pagini, altfel pliciseşte cititorul . (văd că aţi respectat acest aşa-zis canon şi dvs. aveţi cam 200 de pagini ca şi mine în cele două romane).
-un roman modern trebuie să aibă şi personaje feminine şi să cuprindă şi pagini reale de sex  (sau de amor carnal, cum vrem să-i zicem, ca să atragă cititorii). Din acest punct de vedere eroina dvs. nu prea face sex în paginile cărţii din câte am citit (rămâne cu Claudiu într-o noapte, dar nu ni se spune ce face, cititorul doar poate intui). Eu am căutat să mă achit de această sarcină şi în ambele romane am pus eroina principală să facă dragoste cu eroul principal (sfârşitul primului roman chiar aşa se termină cu el spunând: O să facem dragoste din nou). Aş fi vrut deci ca eroina dvs. să fie mai activă sexual, fără a intra în domeniul porno, bineînţeles. Fiindcă orice cititor încearcă să se apropie de eroină văzând-o şi într-o astfel de ipostază.
Bineînţeles că romanul se putea încheia cu capitolul 19, aşa ca în prima redactare, cu ieşirea ei din spital şi întâlnirea cu băiatul acela care îi dă un boboc de floare (chiar dacă ea nu i-ar fi dat portretul ei ar fi fost un final destul de bun). M-am bucurat văzând că urmează încă un capitol, 20, dar trebuie să spun că nu aduce nimic in plus, nu doream doar o spovedanie simplă ci o acţiune mai amplă chiar dacă era urmată de despărţirea finală.
Important este că romanul dvs  ne face să ne punem întrebări : Ce sens trebuie să dăm vieţii? E clar că viaţa fără iubire e doar o simplă existenţă, aia nu e viaţă. Tema centrală a cărţii este căutarea fericirii, a adevărului despre ceilalţi de către eroina romanului.Titlul ales este foarte bun, bineînţeles.
În literatura feminina de azi cred că sunteţi o voce talentată şi cred că şi pe viitor voi găsi la dvs.  scrieri atractive si interesante. Nu pot însă să nu-mi amintesc de scriitoarea franceză François Sagan în Marea Plictiseală, sau în alte romane pe care le-a scris, unde tratează mai bine astfel de probleme de amor din punct de vedere feminin.
Si la noi, parcă femeile îndrăgostite acţionează mai simplu şi mai direct, nu au chiar aşa de multe sentimente contradictorii în viaţa reală de zi cu zi.
Şi încă ceva:  şi în Scrisori netrimise si aici apare parcă o fatalitate. Aşa cum spuneam şi data trecută aş fi vrut ca totul să se încheie pozitiv,  ca într-un basm unde eroii se întâlnesc şi nu se mai despart sau cel puţin, dacă se despart, mai fac amor câteva zile bune, deşi ştiu ce va urma. Viaţa este aşa cum este, sfârşitul ni-l bănuim fiecare dintre noi, este mai aproape sau mai departe, oricum va veni. Şi atunci, vorba antică  trebuie respectată în tot ce facem: Carpe diem!
Aştept cu plăcere şi alte scrieri ale dvs, care constituie pentru mine o adevărată plăcere.

Valentin Nicolitov
28 iunie 2014

P:S.
La pagina 93 apare scrisă expresia: Alea jahta est, care mi se pare incorectă. În latină Cezar ar fi rostit: alea iacta est (zarul este aruncat), iar expresia mai europeană, preluată de la francezi, care se mai foloseşte este: alea jacta est (în nici un caz nu apare nicăieri cuvântul  jahta). Francezii spun jacta fiindcă pleacă de la verbul lor jeter (a arunca).



joi, 26 iunie 2014

O tulburătoare poveste de dragoste


Cronică de Ion Roşioru la romanul "Înainte de magnolii"



Am trimis cartea, recent apărută, şi domnului ION ROŞIORU, poet, traducător şi profesor de franceză, membru al Uniunii Scriitorilor din România şi, nu în ultimul rând, critic literar. Azi, pe la o vreme, mă întrebam dacă va fi primit-o, când am primit un mesaj pe e-mail la care deja ataşase cronica. Nici măcar nu îndrăznisem să-l rog, ştiind cât de asaltaţi sunt cei care fac cronici de către cei care publică. Mi-a făcut o frumoasă surpriză, ca şi în cazul "Scrisorilor netrimise" pe care a recenzat-o la fel de rapid din momentul când i-am oferit cartea singura dată când ne-am întâlnit, la Râmnicu Sărat, în august 2012, ambii în calitate de premianţi. Pe mine tot mă mai surprind astfel de oameni (cum este şi Adrian Dinu Rachieru, cum sunt şi alţii pe care i-am întâlnit, pe unii dintre ei o singură dată) care, fără a avea nimic de câştigat, îşi dedică timpul şi energia semenilor, ca şi când şi-ar face o datorie. Şi tot mă gândesc la faptul că nu ştiu cum să le mulţumesc şi că nu ştiu să-I mulţumesc lui Dumnezeu că mi i-a scos în cale. Şi totuşi... mulţumesc!!!


Cu Înainte de magnolii, roman apărut în Colecţia Opera Omnia a cunoscutei Edituri Tipo Moldova (Iaşi, 2014), Florentina Loredana Dalian a ajuns la cea de a cincea carte a sa de proză, după: A unsprezecea poruncă (2012), Scrisori netrimise (2011), Aceeaşi lună peste sat (2010) şi Şi copiii se îndrăgostesc (2008). Prefaţa cărţii e semnată de cunoscutul eseist, critic şi istoric literar Adrian Dinu Rachieru.
          Romanul în discuţie este o incitantă şi tulburătoare poveste de dragoste imposibilă sau, cum spune unul dintre personaje, o dragoste în contratimp. Protagoniştii cărţii, adică  Zorina (Ina) Savin, David Greceanu şi Claudiu Teodorin(n)i formează un triunghi erotic, platonic, destul de tensionat. Fata, studentă la drept, e îndrăgostită cu tot focul din fiinţa ei fragedă de David, student la Consevator după ce a fost exmatriculat de la Facultatea de Teologie, dar după ea suferă, ca un adevărat personaj turghenievian, Claudiu, student la Facultatea de Arte Plastice. Ecuaţia narativă în care prozatoarea îşi pune personajele nu e deloc una lineară, în ordine diegetică, ci una ingredientată sau învrâstată cu numeroase şi consistente analepse sau cu consideraţii eseistice de cea mai bună şi mai inspirată calitate. Instanţa narativă se schimbă şi ea de câteva ori, fiind când una auctorială, de tip omniscient, când aparţinând personajelor Ina şi Claudiu care-şi telescopează povestirile lor şi mai ales pe ale celorlaţi în fluxul romanesc propriu-zis. Registrele de scriitură întră frecvent în competiţie, cel realistic, de analiză psihologică sau introspecţie, alternând cu cel liric, de netăgăduit avânt poetic (precum episodul, recurent, în care e relatată decizia şcolăriţei ce refuză să ucidă fluturi pentru a-i pune la insectar, riscându-şi astfel nota maximă la zoologie), sau cu cel de dezbatere polemică, precum în teatrul de idei (a se vedea, în acest sens, discuţiile pe care David şi Claudiu le au, peste ani, în atelierul parizian al acestuia din urmă). Nu lipsesc nici oazele narative din vecinătatea literaturii fantastice, precum în capitolul în care Ina, ajunsă avocat de succes într-un oraş de provincie, nealtul decât cel în care locuieşte actualmmente prozatoarea, se împotomoleşte pe o arătură cu maşina în care transporta spre Schitul de la Amara, un călugăr autostopist, cu alură de superman, şi mai ales a doua zi când revine la schit spre a-i înmâna pasagerului ei misterios toiagul pe care acesta îl „uitase” pe bancheta din spate a autovehicolului. Cât despre paginile de factură onirică, acestea sunt la ele acasă pe tot parcursul cărţii. Senzaţia că am plonjat în plin Mircea Eliade e destul de puternică şi de motivată. Unele vise revin obsesiv, precum cel în care zbuciumatul David se află într-o casă labirintică, fără uşi şi ferestre, şi din care îi e imposibil să mai iasă. Ceea ce e şi mai grav e că nu are niciodată senzaţia că visează. Vise premonitorii nutreşte frecvent şi Ina, precum cel în care, la un proces, asistă la schimbarea locului şi rolului lui David cu cel al Călugărului de la Muntele Athos. De altfel, capitolul al patrulea al cărţii se intitulează chiar Căruţa cu vise şi se constituie ca o parabolă în care naratoarea, trecându-şi în revistă împlinirile şi eşecurile vieţii ei, face apel la imaginea unui câine legat cu lanţ prea scurt de o căruţă aşternută vârtos drumului şi care nu-şi permite niciun popas cât de mic pentru adăparea cailor la o fântână din câmpia aridă.
         Nu lipsesc, din textul romanesc, abordările intertextuale, la loc de cinste aflându-se citatele din Biblie, îndeosebi din Evangheliile după Ioan şi Luca. Nişte aserţiuni cu iz religios, profund, enigmatic şi emoţionant, au devenit chiar leit-motivul cărţii: „Aceia pe care-i iubim nu pleacă niciodată. Niciodată nu pleacă din noi. Se duc numai pe drumul lor. Dacă-i iubim cu adevărat, ne bucurăm. Şi aşteptăm clipa revederii în veşnicie” (p.43). Citatelor din Biblie li se adaugă altele din Lucian Blaga,  Serghei Esenin, Mihail Drumeş etc.
          Povestea dintre David Greceanu, un personaj dilematic pendulând între dragostea lumească şi cea faţă de Dumnezeu, şi Zorina Savin, devenită Dinulescu, aminteşte prin tragismul ei de cea dintre Arthur Burton şi Gemma din Tăunul  lui Ethel Lilian Voynich.
         Prozatoarea din Gruparea de la Helis proustizează cu succes nu o singură dată. Eroina ei, cu care se confundă biografic în mare măsură, observând în metroul bucureştean trei studenţi, o fată şi doi băieţi, e purtată automat cu gândul la trio-ul pe care l-a format cândva cu Claudiu şi cu David şi brusc o podideşte un plâns şi un dor nestăvilit, prilej de a plonja încă o dată şi încă o dată în trecutul pe care vrea să-l recupereze mental şi să-l retrăiască cu intensitatea de odinioară. Căutându-l pe Claudiu, care se întorsese în Bucureşti să deschidă o expoziţie de tablouri la Sala Dalles, Zorina reface din povestirile acestuia evoluţia lui David de când acesta a părăsit-o pentru a se stabili într-o mănăstire de munte. Biografiile protagoniştilor constituie ele însele romane de sine stătătoare, cel mai fascinant şi mai bine înrămat fiind, de departe, cel al lui David Greceanu. Acesta a fost dat afară, conform uzanţelor comuniste din anii ’50. din Facultatea de Teologie pentru simplul motiv că nu acceptase să colaboreze, aşa cum făcea, de pildă, Decanul, cu Securitatea de tristă şi eternă amintire. Încercarea lui David de a fi reprimit eşuase lamentabil. Biserica şi oamenii ei sunt demascaţi de prozatoare pentru atitudinea lor duplicitară de a se pune cu uşurinţă la cheremul Poliţiei politice a vremurilor roşii prin excelenţă. Profesorul duhovnic care i-a luat apărarea şi s-a opus exmatriculării s-a trezit şi el mătrăşit nu doar din Facultate, ci şi din parohia unde oficia în capitală şi trimis într-un sat sărac şi cu o biserică aproape în paragină. După un popas la Conservator unde se aciuase graţie unui unchi bine văzut de autorităţi, David a ajuns într-o mănăstire, convins că în viaţa laică ar fi însemnat să rămână un mort viu chiar dacă ar fi ajuns un artist de renume. O vreme s-a adaptat la viaţa aspră a mănăstirii care i-a servit de refugiu. Tribulaţiile sufleteşti şi îndoielile l-au încolţit şi aici nu o singură dată, ca şi pe Petru în corabia lui aflată la cheremul valurilor. Stareţul l-a trimis în lume pentru o ultimă confruntare cu ispitele pământeşti. O vreme a lucrat la o fermă particulară din Bărăgan de unde, însă, a fugit exact în seara în care a poposit aici Zorina, avocata-ziaristă necunoscându-l sub noua înfăţişare. Călugărul misterios a simţit că dacă nu fuge chiar în seara cu pricina n-o va mai face niciodată. Pentru a doua oară şi-a învins ispita iubirii terestre în favoarea celei pentru Divinitate. În aceeaşi pornire de a rupe defintiv cu trecutul laic, călugărul David îşi arde, filă cu filă, jurnalul aşa zis de dinaintea magnoliilor, adică din vremea când trio-ul, căruia i se adăuga din când în când şi Magdalena (Lena) Costian, studentă la Filologie şi viitoare doamnă Teodorini, se plimba prin Grădina Botanică sau mergea la Operă să se delecteze cu muzica marilor compozitori ruşi, îndeosebi a lui Shostacovich. Jurnalul, după o ultimă lectură într-o noapte înstelată într-o poiană din vecinătatea mănăstirii, e transformat în scrum. Dar oare memoria poate fi ea anihilată? Probabil că nu, de vreme ce în capitolul al 12-lea, îl întâlnim pe David transformat în om de afaceri, trăind alături de o actriţă frivolă, Despina, desprinsă parcă din romanele lui Camil Petrescu, şi complăcându-se în a face jocurile politicienilor care nu-l mai cunosc a doua zi de după alegerile pe care le-au câştigat spre a se îmbogăţi cum neam de neamul lor n-a visat vreodată. Noroc că această buclă a traseului biografic a lui David prin lumea banului şi a puterii pe care ţi-o dă acest ochi diavolesc nu durează prea mult. Pictorul Claudiu, reîntâlnit la Paris, îi demonstrează că rolul de Iuda nu i se potriveşte şi că-n esenţa lui profundă sălăşluişte încă Iisus. Fostul şi temporarul om de afaceri şi politician potentat ori sforar electoral îi lasă cea mai mare parte a averii sale lui Claudiu cu condiţia ca acesta s-o investească în opere şi acţiuni caritabile şi doar cu o mică parte din bani se întoarce la mănăstire unde îi donează în scopuri la fel de nobile şi de umanitare.
         Paginile despre cum afacerile îl alienează pe cel prins în caruselul lor şi-l transformă într-o carcasă lipsită de suflet şi de sensibilitate sunt printre cele mai grăitoare şi mai convingătoare din carte şi ele demonstrează apetitul şi vocaţia prozatoarei helisiste pentru proza cu relevanţă socială. David are tăria să-şi conştientizeze rătăcirea şi să se spovedească în faţa fostului prieten şi rival de odinioară: „Nu mai sunt idealistul pe care l-ai cunoscut, studentul la Teologie care voia să ajungă preot, să salveze suflete. Sunt unul care n-a fost în stare să se-ngrijească nici măcar de propriul lui suflet. Vândut pe doi lei. Sau nici măcar atât. Nu ştiu dacă m-aş mai putea întoarce înapoi” (p.156). La iubirea, oricât de pârjolitoare a fost ea pentru Zorina, nu se mai întoarce, într-adevăr. În cinul călugăresc, însă, da. În capitolul final al cărţii îl întâlnim sub numele de Părintele Serafim şi el o spovedeşte pe cea pe care a iubit-o cândva şi la care a trebuit să renunţe ascultând de glasul altei iubiri. Uşor melodramatică, scena o aminteşte pe cea a ultimei întâlniri dintre preotul român Tonea şi sârboiaca Borivoje din nuvela lui Gala Galaction, De la noi la Cladova. unde e pusă pe tapet o problemă asemănătoare şi mustrările de conştiinţă generate de o iubire nepermisă pentru o înaltă faţă bisericească. În orice caz, întâlnirea dintre Părintele Serafim şi Zorina se soldează cu eliberarea amândurora de povara unei iubiri ce n-a fost să fie.
         Interesant e şi romanul Zorinei, un personaj complex prin statornicie, printr-un anume narcisism necamuflat, prin sinceritate, replici tăioase, intransigenţă profesională, prin perseverenţa în a regăsi timpul în care a fost îndrăgostită de un suflet pe care l-a simţit ca pereche şi prin setea de absolut cu care traversează meandrele unui destin nefavorabil. După dureroasa ruptură pricinuită intempestiv de David, Zorina îl cunoaşte, la un dans organizat la Casa de Cultură a Studenţilor „Grigore Preoteasa”, pe inginerul Relu Dinulescu. Cum părinţii o deturnaseră de la o carieră de balerină, studenta execută, parcă spre a răzbuna, un dans paroxistic, ceea ce-l determină brusc pe proiectantul de avioane s-o ceară în căsătorie. După cinci ani de mariaj în care nu şi-a iubit soţul, ci doar l-a respectat pentru strădania lui de a o face întru totul fericită, Relu moare într-un accident de avion. Zorina, convinsă că iubirea e altceva decât confortul burghez pe care ţi-l asigură banii şi prestigiul social, regretă că nu i-a răspuns soţului cu o ardere pe măsură şi nutreşte un sentiment de vinovăţie că nu s-a ridicat la înălţimea pe care soţul o aşteptase, neîndoielnic, de la ea, bântuită uneori de gândul divorţului. Ca avocată e, de asemenea, incoruptibilă şi atât de cinstită că de multe ori sfârşeşte prin a-i apăra pe cei pe care ar trebui să-i acuze. Banii nu sunt pentru ea valoarea supremă, ceea ce o face să pară cel puţin ciudată într-o societate care n-are alt reper valoric decât cel financiar.
          Înainte de magnolii, cel de al doilea roman, după Scrisori netrimise, al Florentinei Loredana Dalian, deţinătoare a unui număr impresionant de premii literare obţinute la concursuri şi festivaluri de pe întreg cuprinsul ţării, confirmă speranţele pe care, de-a lungul anilor de carieră vertiginoasă, eşalonată pe parcursul a doar unui lustru şi ceva, şi le-au pus în talentul şi-n evoluţia ei exegeţi ca: Adrian Dinu Rachieru, Titi Damian, Virgil Diaconu, Tudor Cicu, Ionuţ Caragea, Aurel Podaru, Maria Daniela Pănăzan, Romeo Aurelian Ilie, Liviu Comşia, Passionaria Stoicescu şi cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, subsemnatul, spre a-i aminti doar pe cei trecuţi la Referinţe critice. Prin tema, care răspunde strălucit oricărei colecţii a Romanului de dragoste, succesul de public e asigurat din oficiu, aşa cum observă, de altfel, şi prefaţatorul care-i sugerează talentatei prozatoare o perpetuă ridicare a ştachetei scrisului  ce-o obligă la mai mult.

                                                                               Ion Roşioru  

vineri, 20 iunie 2014

„Înainte de magnolii” – înainte şi după


APARIŢIE EDITORIALĂ 

http://www.tipomoldova.ro/carti/Inainte%20de%20magnolii.pdf


ÎNAINTE DE MAGNOLII, ROMAN DE FLORENTINA LOREDANA DALIAN 




ÎNAINTE DE MAGNOLII – roman

Autor: FLORENTINA LOREDANA DALIAN

Prefaţă: ADRIAN DINU RACHIERU

Editura TIPO MOLDOVA, Iaşi, iunie 2014

Colecţia OPERA OMNIA, ROMANUL DE AZI

Proiect susţinut de Universitatea PETRE ANDREI din Iaşi

Redactor: AUREL ŞTEFANACHI

Coordonator serie: VALERIU STANCU

Coperta: ANDREI ŞTEFANACHI

Tehnoredactor: ROXANA-ALEXANDRA COSTINESCU

Desrierea CIP a Bibliotecii Naţionale: DALIAN, FLORENTINA LOREDANA
Înainte de magnolii/ Florentina Loredana Dalian, Iaşi: Tipo Moldova, 2014

ISBN 978-606-676-481-0

La final, cartea conţine o notă biobibliografică şi aprecieri critice semnate de scriitorii: Liviu Comşia, Virgil Diaconu, Passionaria Stoicescu, Ionuţ Caragea, Adrian Dinu Rachieru, Ion Roşioru, Tudor Cicu , Romeo Aurelian Ilie, Titi Damian, Aurel Podaru şi Maria-Daniela Pănăzan. 

A venit şi cartea. Mi-am golit contul ca s-o achit (mai exact să-mi achit exemplarele proprii pe care în scurtă vreme le voi “mărita”), mi-am rupt mijlocul cărând de ea până sus, împreună cu băiatul de la firma de curierat (bineînţeles că i-am dat şi ciubuc; muncise, nu ca alţii care stau cu mâna întinsă. Când spun “alţii” mă refer inclusiv la mine, care am mers cu săru-mâna pe unde-am crezut că voi avea success să mai capăt o parte din bani. Mulţumesc firmei REDALEX din Munteni-Buzău, Ialomiţa, pentru contribuţia generoasă!). Am desfăcut coletele şi m-am repezit ca drogatul să văd cum arată. Slavă Domnului, e frumoasă! (vorbim de aspectul exterior, desigur). Chiar foarte frumoasă. Am înşirat apoi exemplarele pe unde-am găsit loc prin casă. M-am umplut de imaginea ei. În curând, o voi citi şi aşa cum apare, tipărită, să văd dacă îmi mai place. Aşa, şi? Toate astea pentru ce? Se va mai bucura cineva aşa cum mă bucur eu acum, pentru câteva momente? Inevitabil, revine întrebarea: pentru ce scriu? Pentru ce mă bucur când public o carte, de ce o ofer, de ce o lansez, de ce…
Un lucru ştiu sigur: m-am bucurat foarte mult scriind-o. Am scris-o într-un timp destul de lung. Deşi nu e un roman “lăbărţat”, cum se exprimă domnul Rachieru, mi-a luat aproape doi ani (decembrie 2011 – septembrie 2013), apoi aproape încă unul până la publicare. Când aveam inspiraţie să mai scriu un capitol, mă bucuram precum un copil de Moş-Crăciun. Acum de ce a dispărut bucuria? Desigur, e un sentiment al împlinirii, de lucru dus la bun sfârşit. Dar tot îmi pare o inutilitate. Cui şi la ce va folosi? S-au scris atâtea cărţi memorabile, încât, cu sau fără această carte, omenirea nu va fi nici mai bogată, nici mai săracă (mai săracă poate să fiu doar eu!).




Aşadar, pentru ce scriem? Din acelaşi motiv pentru care unii se droghează, alţii fumează, alţii beau, alţii fac dragoste? Putem include scrisul la categoria “viciu” sau “dependenţe”? Scriem ca să atragem atenţia, să fim cool, să-i tocăm pe alţii cu ideile noastre? Sau poate scrisul e un leac de alungat singurătatea? Printre muze şi personaje, autorul nu se mai simte singur.
Mi-ar plăcea să cred că scrisul meu e mai mult decât atât. Mi-ar plăcea să cred că, în felul acesta, interacţionez cu alţi semeni, la un nivel vibraţional înalt. Că ceea ce eu scriu rezonează cu simţirea cititorilor. Mi-ar plăcea…
Mă opresc aici cu lamentările. Tocmai îmi umblă un text prin cap. “Mă duc” să scriu. Să nu mă întrebaţi de ce!

Slobozia, 20 iunie 2014




marți, 17 iunie 2014

Taxe şi impozite


S-a spus la radio azi-dimineaţă
că cei ce iubesc vor plăti
taxă pe propria viaţă,
taxă pe proprii copii.

Eu m-am mirat, dar nu foarte,
când, de la TV, am aflat
că taxă pe propria moarte
vor avea unii de dat.

Apoi, când m-am dus să mă plimb,
aflai, scotocind prin bazare,
că dragostea-i marfă de schimb
şi preţu-i e mic la vânzare.

Astfel, sperând că nu-i vis,
am vrut s-o cumpăr pe toată;
dar vânzătorul apatic mi-a zis
că dragostea-i azi expirată.

Slobozia, 17 iunie 2014


vineri, 13 iunie 2014

Întâlnire cu elevi ai Liceului Pedagogic şi lansare concurs traducere


Înainte de vacanţă, să nu mă uite, m-am întâlnit cu elevi filologi ai Liceului Pedagogic "Matei Basarab", din clasele a X-a şi a XI-a. De ce trebuie să citim, ne place sau nu, arta - hrană pentru suflet, literatura ca terapie - au fost câteva din temele abordate în mare viteză la întâlnirea noastră din 13 iunie 2014. Destul de mulţi s-au declarat pasionaţi de lectură; eu am convingerea că sunt şi mai mulţi, dar n-au spus-o, unora neplăcându-le să stea cu mâna pe sus. Unii dintre ei chiar au pasiunea scrisului. Mulţi mi-au spus că le place limba engleză (ştiam eu de ce i-am întrebat!). De fiecare dată când mă întâlnesc cu elevii îmi propun să vorbesc mai puţin şi să ascult mai mult. De fiecare dată îmi reuşeşte exact pe dos. Ca şi astăzi. Totuşi, printre pauzele mele de tuşit sau şters nasul, domnii şi domnişoarele mi-au adresat întrebări interesante, cărora mi-a făcut plăcere să le răspund. 
Dacă vreodată, după ce am scris un text, recitindu-l mai târziu, s-a întâmplat să-mi doresc să schimb ceva. Da, dar nu prea des. Am dat exemplul cu textul "Bunica" al cărui final, acum, l-aş scrie altfel. O singură frază schimbată răstoarnă tot înţelesul. 
Dacă m-am descurajat atunci când vreo editură mi-a refuzat manuscrisul. Sanchi! Nu mă descurajez eu cu una cu două şi i-am sfătuit şi pe ei să facă la fel. 
Dacă îmi aleg personajele din realitate. Aici discuţia este mai amplă, n-o reiau; de altfel, am mai declarat prin interviuri. 
Dacă mă inspiră vreun scriitor. Care? Şi altele. Un dialog frumos, mie mi-a plăcut, nu ştiu lor... Le-am oferit câteva cărţi, apoi le-am trimis reviste prin doamna Tărăcilă (cea care a lansat invitaţia şi a moderat întâlnirea) şi, aşa cum am procedat şi cu colegii lor de la Colegiu, le-am lansat o provocare pentru vacanţă. Întâlniri scurte cu profesoarele Simona Turcu, Adriana Matache (engleză), Theodora Vild (religie), apoi... la revedere.
Mai jos, regulamentul concursului lansat astăzi: 


-          Concurs de traducere literară –

Concursul se adresează elevilor (clasele IX – XII) care figurează înscrişi la data lansării concursului (iunie 2014)  la Liceul Pedagogic „Matei Basarab” din Slobozia, judeţul Ialomiţa. Nu există alte restricţii. Chiar dacă elevii claselor a XII-a nu vor mai fi înscrişi la Liceu la data terminării concursului, aceştia au dreptul de a participa.
Concursul constă în traducerea din limba română în limba engleză a unor texte la alegerea concurentului, din creaţia Florentinei Loredana Dalian. Concurenţii vor alege unul sau mai multe texte ale autoarei (poezie şi/sau proză, în total minim 2, maxim 5 pagini A4) de pe blogul acesteia: www.florentinadalian.blogspot.ro, sau îl vor solicita direct autoarei la adresa de e-mail: loredana_florentina@yahoo.com.
Se va trimite, la adresa de e-mail de mai sus, traducerea în format doc, având scris înainte textul în limba română, urmat de traducerea în engleză. La sfârşitul documentului, concurenţii îşi vor scrie numele şi prenumele, câteva date despre ei (dacă doresc), clasa la care învaţă (clasa la momentul lansării concursului) şi adresa de e-mail la care pot fi contactaţi.
Termenul limită de trimitere a textelor: 31 iulie 2014, ora 24:00.
Documentul va fi scris cu Times New Roman, 14.
Rezultatul concursului va fi făcut public până la data de 01 septembrie 2014, ora 24:00 şi va fi afişat pe blogul www.florentinadalian.blogspot.ro.
Juriul va avea în componenţă doi membri:
Florin Dănilă – Student al Universităţii Bucureşti, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, secţia Filologie, Engleză-Germană (engleză avansaţi); posesor Cambridge CAE
Florentina Loredana Dalian – scriitor; Cambridge FCE
Se vor acorda următoarele premii:
Premiul I – 120 lei, Premiul II – 80 lei, Premiul III – 50 lei, Menţiune – cărţi
Toţi participanţii vor primi diplome.  
Premiile vor fi oferite de domnul Florin Dănilă şi doamnele: Maria Iordache, Ana Papacu, Georgica Ezeanu şi Florentina Dalian şi se vor acorda până cel târziu la data de 01 octombrie 2014, cel mai probabil la începutul anului şcolar 2014 - 2015.  

Organizator:  Florentina Loredana Dalian, în colaborare cu persoanele mai sus menţionate


Slobozia, 13 iunie 2014          

Urăm succes concurenţilor şi, pentru uşurinţa navigării în blog, în vederea alegerii textelor, îi sfătuiesc să acceseze etichetele "proză" şi "poezie" din lateral dreapta. 
Mulţumesc doamnelor care au acceptat să contribuie la premii şi lui Florin pentru ajutorul preţios, chiar dacă m-a bombănit că nu trebuia să-i trec şi numele. Că el voia numai să mă ajute, nu să ştie tot... sa(i)tul. :)
De altfel, bombăneli am mai primit de la o doamnă, nu spun care, ca să nu-mi atrag alte bombăneli. Colaboratorii i-am nominalizat nu spre gloria lor (că gloria, atât cât este,  o aşteptăm şi o primim de la Dumnezeu, nu de la oameni), ci pentru că, altfel, ar fi însemnat să îmi arog meritele altora. Ceea ce nu voi face. Never!












Mulţumesc doamnei Tărăcilă şi elevilor pentru dialog, precum şi doamnişoarei care a făcut fotografiile (din păcate, am uitat să o întreb cum se numeşte). 
Aştept textele. Curaj! Nu are nimeni pretenţii de premiul Nobel, aşa că... încercaţi! 


ACTUALIZARE: REZULTATELE CONCURSULUI AICI

duminică, 8 iunie 2014

Femeia impară


Femeia impară străbate apusurile
de una singură
cărându-şi în poşete de lux
toate nimicurile

Femeia impară umblă cu părul despletit
uneori negru alteori
de culoarea alunei coapte
sau a spicelor date-n pârg.

În ochii ei de nuanţă incertă
întrezăreşti toate dorurile
ascunse în spatele pupilei
ce n-ai da să le ştii uneori!

Femeia impară iubeşte în secret
îşi cumpără surogate
de amăgit tinereţea
o carte o floare brăţări

Îşi numără zilele nopţile
izbânzile ridurile
niciodată iubirile în contratimp
niciodată banii

Femeia impară îşi pune în ordine
lucrurile scrisorile amintirile
le aşează-n sertare în antecamera inimii
le leagă cu fundă roşie de mătase

Îşi poartă singurătatea  ca pe un trofeu
ai zice că sfidează dar nu
are doar grijă să nu destrame
misterul frumuseţea iubirea

Femeia impară e uneori
iubită dorită terfelită
ba chiar ividiată
fie şi pentru ce n-are

Bărbaţii adoră zâmbetu-i misterios
după care se sperie şi fug
spre alte zâmbete mai umane
mai puţin feminine

Femeia impară fragilă gingaşă
nu poate fi livrată decât cu
instrucţiuni de folosire
dar cine are timp să le citească

Noaptea după ce a terminat
inventarul emoţiilor de peste zi
se despovărează de cercei de inele
de farduri de visuri prăfuite

De vei trage cu ochiul
prin fereastra ei târziu în noapte
vei vedea că femeia impară
s-a dezbrăcat şi de ultima iluzie

O vei afla pregătindu-se să stingă lumina
să tragă cortina peste vise
apoi o vei auzi punându-şi
tristeţea pe note
Slobozia, 08 iunie 2014

Pictură de Andrew Atroshenko

marți, 3 iunie 2014

Alb-Umor 2014

Festival Internaţional de literatură umoristică, fotografie şi caricatură,
30 mai-01 iunie 2014

Jurnal de risipită - 3



Dis de dimineaţă  la drum, cu epigramiştii buzoieni Florin Rotaru şi Mihai Sălcuţan. După indicaţiile preţioase ale domnului Sălcuţan şi cu priceperea-mi cunoscută, am reuşit să ratez prima scurtătură, unde domnii mă aşteptau precum lupul pe Scufiţa Roşie. Am nimerit-o pe a doua, totuşi. Am mers pe superba Vale a Buzăului. Scurt popas la casa de vacanţă din Ciuta, a lui Florin. Casa, nu ciuta. Am lăsat mâncarea câinilor şi ne-am aşternut din nou la drum.
Amicii noştri constănţeni – Norică şi Noni – care au pescuit-o şi pe Violeta Urdă din Bucureşti, s-au învârtit cu graţie în jurul unui ciolan cu fasole, ratând fără efort începerea festivităţii. Deschiderea festivalului a avut loc în Sala Unirii de la Cetate. Ne-au onorat cu prezenţa maestrul caricaturist Ştefan Popa Popa’s şi vicepreşedinţii Consiliului Judeţean Alba.




Seara, la restaurant Cetate, epigramiştii s-au întrecut pe ei (şi pe noi, prozatorii). Florin şi Ion Diviza au tot plimbat muza de la unul la altul, descoperind, în final, că neserioasa a poposit în sânul lui Bâlici. Diviza i-a făcut sâc lui Florin că muza l-a părăsit. Acesta i-a replicat cam aşa (ultimele 2 versuri): „Că muza mea m-a părăsit/ Dar n-a făcut-o pentru tine.” Şi tot aşa. Dar cel mai bine las descrierea serii pe seama lui Ananie Gagniuc care ne-a surprins plăcut cu o şarjă umoristică.

ALB-UMOR  DESCHIS… LA ALBA (Ananie  GAGNIUC)

E sfârșit de mai, la Alba, în aniversar decor
S-au strâns, pentru-a cincea oară, corifeii în umor,
Scriitori din toată țara (e Unirea!), la un loc,
Să cinstească Festivalul, început la five o`clock.

Cu Popa’s, aflat în frunte și (mai slab ca el) Dorel,
Doamna Anghel dă semnalul scuturând un clopoțel,
Și… se termină începutul! Salutați… îmbrățișați…
După care, hai, afară!... Două ore-am fost plouați!

Seara, masă literară, cu vin alb și cu molan
(Că tăria e adusă de-un Oltean și-un Cățcăuan)
Ambii de o înălţime, amândoi sunt Alexandru
Dar, oricum, pe lângă dânşii, Emil Boc e băieţandru!

Se mănâncă pe tăcute și…deodată, ce să vezi?
Reapare doamna Anghel, cu trei-patru „albanezi”.

La-nceput, porniri timide, epigrame leșinate
Până la final, furtună!, un galop de sănătate!
A fost un duel pe cinste, dur, frenetic, furibund,
Cornel Udrea ia cuvântul...ca să-l dea celor din fund!

Se contrează, se spun bancuri, se fac șarje cu duiumul,
Doamna Elis își dă drumul…(pe toți cei care-s cu fumul!)
Oțărâtă, hotărâtă: - De fumați, vomit, atât!
Și ne spune epigrama că s-ar fi lărgit… La gât!

Moldovenilor, Rotaru le-o tot zice și le-o coace,
Toți în vervă, cu dueluri, numai Vali Slavu tace.
Iar atacă dur Diviza, lui Florin i-aduce-acuza
Că, deși este la premii, i-a plecat de-acasă muza!

Sare Larco – trei rondele, trei sonete, nu-și dă rând,
După alte trei minute, încă trei…”din când în când”.
Se vorbește de Socrate, de Platon, filozofie,
Iar Leonte desenează, face mutre…pe hârtie.
Henţulescu tot repetă c-a ieşit din puşcărie!

Sașa, înc-o parodie, Sălcuțan o glumă face,
Și, din când în când, iar Larco! Vali Slavu din nou tace!
Urdă e cu…Mereacre, Albu-n Alba iar se-nfipse,
Bâlici tace, Lică tace, Orășanu-i pe…elipse.

Loredana-i cu Helis”, din nou critică Elis,
Numai Corbu stă pe gânduri, să vorbească nu-i decis.
Norea spune epigrame, o tărie bea Dorel,
Moisa e tăcut de fel, Larco…iar cu un rondel!

Spontan, Laur Ghiță-nscrie. Elis iese…(prea mult fum),
În sfârșit, Vali vorbește: - Am plecat, mă culc acum!
Se retrag toți în Cetate, patru-cinci mai vor un rând,
Vag, în noapte, se aude...Larco, tot din când în când!

Vasile Larco, Florin Rotaru, Violeta Urdă, FL, George Corbu

Sâmbătă, după dezbateri asupra destinului Uniunii Epigramiştilor şi a celor care o populează, a umorului, în general, am avut privilegiul extraordinar de a vizita Biblioteca Batthyaneum, o adevărată bijuterie, aş zice chiar fortăreaţă, având în vedere că accesul în interior este permis doar cu acordul special al Bibliotecii Naţionale. Biblioteca a fost înfiinţată în 1798, în clădirea fostei biserici trinitariene, la iniţiativa Episcopului romano-catolic Bathyany, fondul-tezaur fiind constituit din colecţia privată a acestuia, de 18000 de unităţi bibliografice, tipărituri şi manuscrise datate începând cu secolul al IX-lea. Nici n-am crezut că avem aşa ceva în ţară! Sumedenie de manuscrise vechi şi care mai de care mai interesante. Între toate acestea, tronează celebrul Codex Auraeus (Evangheliarul de la Lorsch, Germania). De fapt, la Alba Iulia, se află prima parte a acestuia, mai exact Evangheliile lui Matei şi Marcu, cealaltă jumătate (Evangheliile după Luca şi Ioan) aflându-se în proprietatea Bibliotecii Apostolice Vatican din Roma. Noi am văzut o copie a jumătăţii din România (originalul se află tot aici, dar nu se arată oricui şi nu se umblă cu el oricum), adevărată bijuterie editorială. Doamna directoare (o persoană extrem de erudită şi multi-specializată) ne-a spus că originalul arată chiar mai fabulos. Documentarea minimă asupra acestui tezaur se poate face căutând pe internet sau direct pe site-ul Bibliotecii Naţionale. Doamna directoare a scos pentru noi o carte rară, foarte veche – „Oraţio Dominica”  - conţinând rugăciunea „Tatăl nostru” în 100 de limbi şi dialecte. Impresionant a fost şi muzeul, cu piese restaurate scoase din mormintele unor principi din Ardeal.

Cu George Corbu - Preşedintele UER

Cu Gheorghe Bâlici şi comandor (r) Ananie Gagniuc


Pe flancuri Al. Saşa şi Ion Diviza. Sub umbrela protectoare a lui Florin. Despre care cârtitorii au avut de comentat: că d-aia are succes la fete :)


Seara, am revenit în Sala Unirii pentru festivitatea de premiere. Cei doi vice-preşedinţi ai CJ Alba ne-au făcut onoarea de a acorda premiile, alături de membrii juriului: George Corbu şi Elis Râpeanu. Din juriu a mai făcut parte şi Preşedintele Filialei Alba a Uniunii Scriitorilor, domnul Aurel Pantea (absent de la eveniment, din motive obiective). La secţiunea de proză scurtă unde am participat, podiumul se prezintă astfel: I – Violeta Urdă (Bucureşti), II – F.L. Dalian (Slobozia), III – Ananie Gagniuc (Constanţa), premiul special al CJ – Nicolae Mereacre, Ialoveni, R. Moldova. La epigramă, premiul I nu s-a acordat, premiul II a revenit lui Florin Rotaru (Buzău), III – Laurenţiu Ghiţă (Bucureti) şi CJ Alba – Vasile Larco (Iaşi). S-au mai acordat premii la parodie, pentru volum, fotografie şi la caricatură (cu alt juriu, prezidat de Ştefan Popa Popa’s). În cadrul festivităţii de premiere, a avut loc şi recitalul laureaţilor. Momentele muzicale au fost asigurate (chitară-voce) de Daniel Avram. Seara – masa festivă, iar a doua zi plecarea (nu la fel de festivă). Seara, maestrul Leonte Năstase mi-a „făcut figura”. O figură pe care s-a străduit s-o facă mai tânără şi mai frumoasă.




Un incident simpatic în dimineaţa plecării: Florin, „ajutat” de mine, că am răspuns „da” când m-a întrebat dacă bagajul ăla e al meu (aveam şi eu unul, dar era altul), a înhăţat bagajul doamnei Elis, lăsând-o ulterior fără aer pentru câteva secunde. Noroc că ne-am prins la timp de confuzie, dar n-a lipsit mult să ajung cu bagajul ei acasă. Florin zice că aş fi fost mai câştigată, că atârna mai greu.
La întoarcere, am vizitat în Avrig palatul  Brukenthal, fostă reşedinţă de vară (devenită acum obiectiv  turistic, cu restaurant şi locuri de cazare), clădire frumoasă, înconjurată de o grădină superbă şi bine îngrijită. Apoi ne-am oprit iar la casa Rotaru (nu mai puţin splendidă, doar că la scară mai mică) unde Florin şi-a arătat măiestria culinară la grătar, iar eu şi domnul Sălcuţan măiestria la mâncat. Asta după ce băieţii avuseseră grijă să-mi pună un cârnat în braţe, în drum spre Ciuta, nu cumva să leşin de foame.






După ce m-au urcat în maşina personală şi mi-au dat indicaţiile de rigoare, Florin, cu stilul său ironic, m-a atenţionat că am voie să fac rondul doar de maximum zece ori. Când eşti cu umoriştii, trebuie să fii mereu în gardă, că nu ştii de unde vine săgeata. L-am iertat, pentru zacusca de ghebe producţie proprie şi licoarea de coarne pe care mi-a furnizat-o „la pachet”.





         Festivalul, aflat la a 5-a ediţie, a fost o reuşită, ca şi în anii precedenţi. Pot depune mărturie pentru anii în care am mai participat: 2010 şi 2012, dar am convingerea că şi în ceilalţi a fost la fel. Trebuie spus că sufletul acestui festival, pe lângă Dorel Lazăr, iniţiatorul, este doamna Elena Anghel, devenită de curând Coman-Anghel. Casă de piatră! Şi la cât mai multe festivaluri (la care să participăm şi noi)!


Premiantă cu... caschetă. Coroniţă n-am avut. 


         Dincolo de premiu, a fost bucuria revederii cu umoriştii prezenţi, pe majoritatea cunoscându-i de la alte festivaluri (pe lângă cei menţionaţi aş mai aminti pe Laurenţiu Orăşanu, premiul I la volum, Eugen Albu, Cornel Udrea, Vali Slavu), sau a cunoştinţei cu alţii, cum a fost gingaşa Violeta, colega mea de cameră.
         Doar vremea ne-a mai jucat feste, cum ar zice Larco, „din când în când”. Ba ne-a plouat, ba nu ne-a plouat. Dar noi, departe de a ne considera plouaţi, tot bucuroşi am fost şi tot ne-am scăldat în alb-umor.


Slobozia, 02/03 iunie 2014