Înainte de magnolii (16)

Cina neterminată

Înainte de magnolii (15)

Îi povestise traseul lui, de la despărţirea lor, până la plecarea din Mănăstire. Claudiu ascultase atent, fără să pună întrebări. Picta, cum făcea de obicei când purta conversaţii în atelier. Un ochi atent ar fi observat cum îi tremura mâna pe penel. Când David se oprise, pentru că nu mai ştia cum să continuie, poate obosise, ori poate nu-i făcea plăcere, Claudiu începu interogatoriul.

-   - Spune-mi, dorul de preoţie nu te-a încercat niciodată? Erai atât de plin de zel. Ce s-a întâmplat cu vocaţia ta, pe care o simţiseşi în tine încă din copilărie?

-  - Am îngropat-o. Adânc în memorie, departe-n suflet. Ca şi cum n-ar fi existat.

-         Ca şi cum!

-         Am uitat de ea.

-         Minţi! Nu-i nevoie să-mi spui mie, eu suport orice. Dar măcar pe tine nu te minţi!

-         Îmi faci rău. Taci!

-         Am tăcut. Spune mai departe!

-         Mai departe nu-i nimic interesant. Sau care să-mi facă cinste. Am mers din rău în mai rău. Evident, nu financiar. Curba exponenţială a creşterii mele financiare e invers proporţională cu cea a căderii mele ca om. Am intrat în afaceri, am şantajat, am mituit, am înşelat, dar ce n-am făcut! Acesta sunt acum, eu, cel din faţa ta. Acesta, nu cel pe care l-ai cunoscut înainte de magnolii. Aşadar, nu-ţi face procese de conştiinţă că m-ai ales pentru model de Iuda. Ai văzut bine. Nu degeaba ai ajuns celebru. Acum ai două variante: să îmi dai un şut în fund, să mă zvârli pe uşa aia, sau să mă zvârli pe uşă cu-n şut în fund, după ce mă pictezi. A doua variantă pare mai avantajoasă. Iată-mă-s, la dispoziţia ta! Iată tră-dă-to-rul! Dar vezi că n-are timp mult de pierdut. Are afaceri grele, treburi importante de la care nu poate lipsi. Ei, dacă-ţi spun că mi-am băgat nasul şi-n politică, ce mai zici? Sunt mânjit iremediabil. Chiar dacă bineînţeles că nici acolo nu mi-am găsit locul, m-am mutat de la un partid la altul, cerând, pretinzând, ameninţând. Hai, spune repede, pe care dintre variante o alegi? Rămân sau nu să-ţi pozez?

-         Şi dac-am s-o aleg pe a treia?

-         A treia nu există.

-         Asta n-o hotărăşti tu! David, ai fost şi rămâi prietenul meu. Noi aveam o idee înaltă despre prietenie. Să ştii că eu nu mi-am schimbat-o. Şi nici tu. Doar te faci. Dă naibii crusta aia jos! Cu mine, n-ai nevoie de ea.

-         E problema ta dacă te încăpăţânezi să vezi în mine pe cel care am fost. Eu te-am prevenit.

-         M-ai prevenit pe naiba. Pe mine mă interesează ce-i acolo, adânc în tine. Amănuntele prefacerii tale sunt numai formale. Eu stau de vorbă cu David, prietenul meu.

-         Şi nu-ţi este teamă c-ai să regreţi?

-         Ha, ha! Ce glumă bună! Eu nu mai am, băiete, ce regreta! Mi-am trăit toate regretele din viaţa aceasta. Pe toate, pe rând, pe îndelete. E vremea magnoliilor. Ia te uită ce splendoare!

Îi arătă un tablou cu magnolii albe şi roz, înmugurite.

-         Cine-ar putea să trădeze secretul unui boboc de magnolie? Nimeni! Căci nimeni nu înţelege misterul acestuia.

-         Te rog, fără magnolii!

-         Cu sau fără, n-are importanţă. Poate-a sosit vremea să te vindeci. Zău, Davide, nu crezi că-i timpul să te poţi ierta? Încercam să-ţi spun că lucrurile cu adevărat importante sunt altele. Cele cu adevărat importante nu se trădează de către nimeni şi de către nimic. Noi, oamenii, ce suntem? Nişte furnici. Contăm? Aşa că de ce să ne supărăm din fleacuri? Ştiu, tu ai trăit o tragedie. Dar încă n-ai murit. Gândeşte-te cum ai putea recupera, cum şi ce anume ai mai putea schimba, câtă vreme… încă mai e vreme. Eu acum trăiesc clipa. Şi clipa aceasta, a mea cu tine, nu mi-o poate lua nimeni. Mă bucur de ea.

-         Clipa ta cu Iuda. Aţi devenit de-a dreptul intimi.

-         Termină! Povestea cu Iuda e una încheiată. Acum, că ştiu cine eşti, nu mai văd în tine trăsăturile care te făceau apt pentru a-mi servi drept model. Pesemne aşa o fi dat, pictura aceea să rămână neterminată. De altfel, uite chiar acum mi-a venit ideea. Tabloul va rămâne aşa. Se va numi „Cina neterminată”. Nici nu-l voi vinde, nici nu-l voi păstra. Îl voi oferi la muzeu. Voi reuşi, astfel, să mă dezleg de el, să-l dau afară din mine. Era singura mea legătură, singura obsesie de care nu reuşisem, până acum, să scap. Obsesia, de fapt, mi-a venit de la Iuda. Personajul m-a fascinat dintotdeauna. În egală măsură m-a fascinat şi m-a intrigat. Acum ştiu, acum ştiu! Obsesia vine încă din copilărie, când bunica îmi spunea Biblia ca pe o poveste. Nu ştiu de ce, majoritatea poveştilor pentru copii sunt triste. Uneori de-a dreptul sadice. Lupul mănâncă iezii, moşul bate cocoşul, Albă-ca-Zăpada e-ameninţată cu moartea, noroc cu vânătorul acela milos, Cenuşăreasa n-are voie la bal. În fine, dintre toate poveştile, aceasta mi se păruse cea mai tristă. Aceasta cu Iuda şi plecarea lui de la Cină. Aveam obiceiul de a schimba finalul poveştilor. Al acelora care se sfârşeau rău. O dată, am construit o căsuţă pentru un iepuraş dintr-o poveste în care se spunea că avea o căsuţă de gheaţă care se topea odată cu venirea primăverii. O pusesem în grădină şi chiar credeam că animalul va veni să locuiască în ea. Mă duceam zilnic să controlez. Până când, într-o zi, n-am mai găsit-o. Ardea pe foc, sub cazanul de ţuică. Aşa sfârşesc cele mai multe dintre bunele noastre intenţii. „Povestea” cu Iuda îmi doream cel mai tare s-o schimb şi nu puteam. Prea o auzeam spusă peste tot, o vedeam reprezentată în biserici, deasupra uşilor împărăteşti; părea că nimeni nu poate, că nimeni n-are voie s-o schimbe. Aşa cred c-am căpătat obsesia aceasta. Mi-am imaginat de mii de ori cum ar fi fost Cina fără Iuda. Şi în mod inconştient, tabloul meu a recuperat ceva din visul copilăriei. Aşadar, n-a fost adevărat că, timp de ani buni, eu n-am găsit model pentru Iuda, ar fi şi absurd. Ci nu am vrut să-l găsesc. Dar mă minţeam, aşa cum şi tu te minţi acum c-ai fi altul decât cel care eşti. Îţi mulţumesc, Davide, că m-ai ajutat să-nţeleg aceasta.

O vreme, s-a lăsat tăcerea. Claudiu a pus muzică. Întâmplător, sau deloc întâmplător, Valsul lui Shostakovich, cel care... din pricina căruia se stricase prietenia, dar ale cărui note sunau acum ca o dulce împăcare. De fapt, ziua de azi dovedise că prietenia nu pierduse nimic. Fusese doar o distanţă, în ani, în Kilometri, în tăceri. Dar bucuria pe care o simţise fiecare în suflet în momentul regăsirii vorbea despre altceva. Nu despre distanţe, ci de apropieri.

-         Ştii, - spuse Claudiu - să uităm că viaţa şi-a rostogolit tăvălugul peste noi! Vreau să ne-amintim de tinereţe, să vorbim de vremea de dinainte de magnolii! Ce tineri şi frumoşi eram, mai ales eu, se-nţelege. Şi ce naivi, mai ales tu, bien sủre. Hai, Davide, viaţa-i frumoasă!

-         Viaţa-i frumoasă printre pânze, modele şi culori. Dar nu aceasta e viaţa, Claudiu. Tu ai fost norocos, te-ai refugiat din faţa ei, ai fugit în artă. Dar câţi sunt ca tine?

-         Şi crezi că arta o fi vreo Cruce uşor de purtat? Habar n-ai ce spui! Uită-te numai cât m-a necăjit pictura aceasta a Cinei. Şi încă nu sunt sigur c-am scăpat de obsesia ei. Artistul, Davide, are arderile accelerate. Pentru că trăieşte în două lumi care prea rar se intersectează. Una este lumea aceasta a „adevărurilor incontestabile” (vacs!), alta e lumea de dincolo de simţire, o lume imaginară pe care artistul încearcă să şi-o aducă în prim plan, încearcă şi e fericit dacă şi reuşeşte s-o reprezinte şi altora. Dar nu oricum, ci aşa cum o vede el, aşa cum e ea reprezentată în mintea lui. Arta se face cu sânge. Trebuie mare grijă, trebuie dozată bine dedublarea, ca să nu dai – Doamne fereşte! – în vreo boală psihică. Un prieten dramaturg mi-a mărturisit un lucru cutremurător. Zice: „Ştii cât consum au actorii pe scenă când interpretează vreun rol. Mulţi dintre ei se identifică atât de bine cu personajul, încât încep să iasă din ei înşişi, sau chiar să le împrumute bolile ori cutumele de care suferă. În opinia mea, actorii ar avea nevoie de recuperare precum soldaţii din garda regală, aceia care sunt obligaţi să stea nemişcaţi. Pentru 2 ore de nemişcare, îşi iau recuperare o săptămână. Cu atât mai mult, imaginează-ţi cam cum trebuie să ardă un autor de piese de teatru. Actorul e „invadat” de un singur personaj. Pe când dramaturgul e în toate, pe rând, trăieşte cu fiecare, suferă, se bucură. Acolo să vezi dedublare!” Cam aşa e şi cu pictura, şi cu muzica şi cu celelalte arte. Aşa că nu-mi spune mie ce frumoasă e viaţa de artist! A, sigur, din exterior aşa pare. Cel puţin interesantă. Şi totuşi, artistul nu poate fără arta lui. Scoate-l din ea şi pune-l să construiască şine de cale ferată şi l-ai terminat. Deşi, după cum bine ştim, în zilele noastre artistului nu-i ajunge arta pentru a supravieţui. De aceea vorbeam de două lumi diferite cărora eşti nevoit, ca artist, să te adaptezi. Eu sunt un caz fericit, poate dintre cele mai fericite, întrucât arta mea îmi permite să şi trăiesc din ea, şi încă nu oricum. Dar cei mai mulţi prieteni pe care-i am, vorbim de artişti, sunt nevoiţi să penduleze între cele două lumi, una pentru a-şi întreţine trupul, alta pentru suflet. Şi chiar dacă, aparent, rămâne tot în lumea lui, spune-mi ce-i actorul care a visat să joace pe Hamlet, atunci când se scălâmbăie într-o reclamă pentru detergent? Ce e altceva decât un biet slujbaş de rând încercând să hrănească animalul din el. Asta e. Înţeleg că şi lumea afacerilor e grea, dar până acum, n-am văzut oameni de afaceri cerşind pe la uşile artiştilor. Invers, da.

-         Arta cere vocaţie. Şi, cum bine ştim…

-         Ca şi preoţia, nu-i aşa?

-         Să lăsăm preoţia!

-         De ce s-o lăsăm? În fine, văd că doare. Dar nu abandonăm de tot subiectul. Doar momentan. Totuşi, de ce fugi de tine?

-         Te înşeli. Nu de mine fug. Ci către mine. Către acel David pe care până şi eu l-am iubit. O vreme, am încercat să uit. Spunându-mi că puterea omului stă în ceea ce-şi închipuie că e în stare să facă.

-         Prostii! Puterea omului stă în puterea pe care i-o dă sau i-o îngăduie Dumnezeu.

-         Asta e deja altă discuţie…

-         Nu, nu. Nu e deloc altă discuţie. Nu mai ocoli subiectul! Oricât ai fugi tu de el, el fuge după tine. Faci ce faci şi tot acolo ajungi. Va veni o vreme, David, când te vei răfui numai tu cu tine. Şi va trebui să recunoşti că ţi-ai aruncat mărgăritarele la porci.

-         Acestea fiind zise, ne aflăm într-o situaţie fără întoarcere. Recuperează de mai poţi mărgăritarele din troaca porcilor!

-         Ceea ce la om este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă.

-         Parcă eu am studiat la Teologie.

-     Atât de bine, încât e nevoie să-ţi aduc eu aminte ce-ai învăţat. Ai uitat, ai uitat, prietene, interminabilele discursuri pe care mi le ţineai, citatele întregi din Biblie şi din Sfinţii Părinţi? Mai ştii când ne certam pe cele două Evanghelii, că mie îmi plăcea mai mult cea după Luca, plină de poezie, de înţelesuri dincolo de înţeles, iar tu erai „admirator” al Evanghelistului Ioan? Îmi explicai că Ioan aduce în Evanghelia sa cele mai adânci sensuri teologice, că, oricum, nu e deloc lipsit de poezie. Şi îmi dădeai mereu exemplul episodului cu Maria Magdalena la mormânt. Ştii, după ani de zile, recitind Evangheliile, am ajuns să-ţi dau dreptate.

-         Lasă-mă! Lasă-mă cu amintirile acestea! Ţi-am spus că nu mai sunt acelaşi.

-         Mi-ai spus şi nu-s tâmpit. Dar fă-mi hatârul acesta, măcar şi pentru faptul că îmi consumi oxigenul din atelier, sau fiindcă sunt plecat demult din ţară şi îmi e dor să vorbesc despre lucruri de care n-am mai vorbit cu nimeni de atunci. Încearcă, te rog, să fii măcar azi prietenul meu David! Acela pe care până şi tu l-ai iubit. Acela dinainte de magnolii. Ascultă, prietene, ţie nu-ţi este dor de tine?

-         Nu. Mă simt bine aşa cum sunt. Sigur, aş fi vrut să nu se fi întâmplat aşa, mi-ar fi plăcut ca lucrurile să curgă lin pe făgaşul pe care intraseră iniţial, dar dacă n-a fost să fie… acum e târziu, târziu să mai schimb ceva. De dragul tău, însă, vom vorbi despre tinereţea noastră irosită. Mă rog, a mea. Tu s-ar părea că n-ai trăit chiar degeaba. Despre ce vrei să vorbim? Personal, aş prefera să te ascult, să îmi povesteşti aventura ta artistică şi personală prin cele lumi. Nu înţeleg un lucru, dacă tot îţi este bine aici, având faimă, bani, fiind un pictor cunoscut, de ce te bate gândul, cum mi-ai spus mai devreme, să te întorci în ţară?

-         Din aceleaşi motive pentru care se întorc toţi oamenii. Unii la ţara lor, alţii la ei înşişi, alţii la Dumnezeu. Nimeni nu poate sta departe. Sau poate, dar ce mai preţ plătim! Eu, de altfel, nici măcar nu simt că sunt plecat. Sunt numai dus, cu trupul acesta; mănânc, vorbesc, creez, interacţionez. Dar, în realitate, n-am fost niciodată plecat din ţară. Sursa inspiraţiei mele a fost această românească şi mizerabilă ţară. Eu m-am comportat ca şi cum aş fi jucat un rol. Şi l-am jucat bine, ce-i drept. Dar tot un rol a fost. Uită-te şi la tine! De când ai venit, încerci să mă convingi că eşti altul decât cel pe care l-am cunoscut, decât cel de dinainte de magnolii. Eşti pe naiba! Nu hainele astea, nu pantofii ăştia lustruiţi, nu cravata aceasta cu nod italienesc îl reprezintă pe David Greceanu. Şi tu joci un rol, băiete, un rol cu care te-ai identificat prea bine, mă rog, poate fi rolul vieţii tale, dar tot un rol. Oricât ai vrea să susţii că eşti altul, nu ai cum fugi de tine. Unde să fugi? Cu ce lacăte să te fereci împotriva ta? Tu crezi că ai pus lacăt simţirii tale. Greşit! Faptele despre care mi-ai spus, ca şi cele despre care nu mi-ai spus încă, de acord, te incriminează, te descalifică, dar în mod cert ele nu te reprezintă. Vrei să ştii de ce? Pentru că dacă erau din tine, dacă le făceai cu conştiinţa împăcată, nu mi le-ai mai fi spus judecându-te, acuzându-te. Dimpotrivă, dacă eu ţi le-aş fi reproşat, tu ai fi întrebat cu indignare: „Dar ce, ce-am făcut?”. Căinţa, aceasta-l întoarce pe om la Dumnezeu şi la el însuşi. Ştii mai bine decât mine aceasta.

-         Ţi se pare cumva că mă căiesc? Ţi se pare! N-am făcut altceva decât să prezint cu sânge rece şi sinceritate, evident, felul cum au stat faptele. Unde ai depistat oare urmă de căinţă?

-         În fine, poate m-am înşelat. Dar, cum ştii, atât de rar mă înşel! Spune-mi, Davide, acum care este cel mai bun prieten al tău?

O vreme, descumpănit, nu răspunse. Apoi, constatând că prietenul său aştepta neclintit răspunsul, încercă unul:

-         A… am o mulţime de prieteni. Unul mai bun decât altul. Nu ştiu pe care-l prefer.

-         Ha, ha! Aplaudaţi, vă rog! Şi-acum cortina. La replica asta, dacă eram boxer, îţi umflam nasul. Tu te auzi vorbind?

-         Ce vrei să spui? Cunosc o mulţime de lume care m-ar servi oricând şi la orice oră, indiferent ce le-aş cere. Vrei să-ţi dovedesc?

-         Eu nu vorbeam de lume! Eu vorbeam de prieteni. Şi de prietenie. Această… lume în care trăieşti a deformat până şi noţiunile. Unul dintre sensurile cel mai nedrept schimbate este acela de prieten. Mi-ar plăcea să-ţi dovedesc eu ţie. Să vezi cam ce ar face lumea aceea pe care te bazezi, în momentul când n-ai mai fi omul influent, omul cu bani, cu relaţii, etc. Nu zic sută la sută, da-n orice caz, nouă din zece nu te-ar mai cunoaşte. Iar celălalt unu, te-ar cunoaşte doar dintr-un sentiment de teamă la gândul că lucrurile s-ar putea întoarce, dintr-o prudenţă exagerată, că nu se ştie niciodată, nu-i aşa? Pe aceştia îi numeşti tu prieteni? Ştii bine că nu-i aşa, nu te mai amăgi! Îţi aminteşti scena cu Lupu, căţelul nostru de la cămin? Lupu era şeful tuturor câinilor maidanezi din zonă, toţi îl ştiau de frică şi nu îndrăznea unul să iasă din „cuvântul” lui. Cineva fără inimă i-a dat într-o zi otravă. Din aceea care omoară lent. A zăcut vreo trei zile, săracul. În timpul acesta, simţindu-l slab şi neputincios, căţeii cei mici şi care se ascundeau din faţa lui începuseră să facă pe vitejii, să-l latre, să-i fure din mâncarea de care oricum nu se mai putea el atinge.

-         Mi-aduc aminte. Ai făcut atunci o criză. Ai ţipat la câini, le-ai ţinut o-ntreagă teorie: „Nenorociţilor, jivine ordinare ce sunteţi! Până să-l vedeţi doborât, l-aţi fi lins pe labe numai să vă bage în seamă sau să nu vă mănânce de vii. Acum faceţi pe grozavii? Marş, pocitaniilor!” Apoi mi-ai spus: „Vezi, Davide, şi omul e la fel. Doar că, în timp ce animalul are o scuză, că atâta poate el, că nu ştie de Dumnezeu, că nu se instruieşte, că nu face caz de prieteniile lui, noi, oamenii nu avem nicio scuză. Absolut niciuna!” Încă de pe atunci, de foarte tânăr, te preocupa problema trădării.

-   Îhm… văd că n-ai uitat. Mă bucur. Dar mă şi-ntristez. Aşadar, n-ai prieteni.

David tace, ridicând din umeri.

-         Să-ţi spun un secret: nici eu. Însă, dac-ar fi să „joc”, aşa cum faci tu, aş zice, desigur, că am mulţi, foarte mulţi prieteni. Şi în jurul unui artist renumit se învârt sumedenie de inşi mai mult sau mai puţin interesaţi, mai ales dacă acesta e vârât prin tot felul de comisii şi comitete de ale căror decizii depinde soarta unora dintre ei. Dar nu-mi fac nicio iluzie. Iluziile ne sunt cele mai grele pietre de poticnire. Ştiu bine că, în momentul în care n-aş mai fi Claudiu Teodorinni, ci un Claudiu oarecare, s-ar face gol în jurul meu. Ştii, uneori chiar mi-ar plăcea să experimentez. Numai că, vezi, n-am curajul să merg cu experimentul până la capăt. Mi-ar plăcea să mă văd sărăcind peste noapte şi pierzând orice urmă de prestigiu, pentru a vedea câţi mai rămân alături de mine. Idealistului din mine îi place să creadă că n-ar fugi chiar toţi. Că doar nu toţi sunt iude.

-         Să nu uităm, Claudiu, că n-a existat numai Iuda. Au fost şi-un Petru, şi-un Toma…

-        Da, da, că bine zici! Că tot ai amintit de Petru: câtă tristeţe, câtă durere stă-n lepădarea lui! Drama lui Petru nu poate depăşi pe cea a niciunui personaj biblic (desigur, Iisus nu intră în discuţie, căci El n-a trăit o dramă, ci a împlinit cele ce trebuiau să se împlinească. Mai mult, fiind chiar Dumnezeu, a fost, este mai presus de drame şi tragedii). Însă Petru… ce tragic personaj! Cu atât mai tragic cu cât a iubit atât de mult. Se spune că plângea la fiecare cântat al cocoşilor.

-         Mă laud nemernic că Te iubesc,

dar n-aş fi în stare să urc pe Cruce în locul Tău

-         eu Crucea o port la gât

mi se pare mult mai rezonabil -

nici să-Ţi privesc răstignirea în ochi

la primul cui aş leşina

s-au m-aş lepăda ca Petru

nu de trei ci de zece ori

apoi aş plânge la fiecare cântat al cocoşilor...

-         Ce-i asta?

-         O poezie. Îţi place?

-         Da, doar că n-o cunosc.

-         N-am mai apucat să ţi-o arăt. Plecaseşi. Am scris câteva poezii religioase, când eram în Mănăstire. Mai târziu, cu sentimentul religios făcut ferfeniţă, mi-a trecut elanul creator. Nici măcar nu mai citesc. Ba nu! Mint. Citesc balanţe, bilanţuri, politici contabile, facturi...

-         Bine, dar tu nu ţi-ai pierdut credinţa niciodată.

-      Asta e altceva. Până la urmă, credinţă au şi necredincioşii. Şi cei care se declară atei, tot îl strigă pe Dumnezeu la necaz.

-         Chiar aşa! Am văzut că e o modă acum în România, din ce-am mai prins şi eu de pe la televizor, în rarele ocazii când mă uit. Sunt pline bisericile de oameni politici. Cruci mari, pe măsura păcatelor…

-         Da, se obişnuieşte, mai ales în campanii electorale.

-         Nu le e jenă acestor oameni să-ncerce să păcălească până şi pe Dumnezeu?

-         Vezi-ţi de treabă, că nu pe Dumnezeu speră ei să-l păcălească, nu sunt chiar atât de idioţi, ci pe fraierii care pun ştampila. Chiar ţine, ştii? Dac-ai şti că sunt oameni care se vând şi pe mai puţin de o pungă şi-un pix!

-         Mai puţin de-atât ce poate fi?

-         Iluzii. Vinde-i omului iluzii. Pe tine nu te costă bani, pe el îl costă doar suflet. Cui îi pasă?

         - Vorbeşti teoretic, din auzite, aşa ca mine, sau… ?

- Sau. Ţi-am spus că mi-am băgat nasul şi-n politică. La alegerile trecute, chiar am fost directorul de campanie al unui personaj important. A fost de-a dreptul interesant. E uluitor câte poţi face cu puterea. Şi cu banii, desigur. Am fost pe punctul de a obţine un post de ministru. Dar bătălia e mare, sunt mulţi la rând. Acum mi-am schimbat orientarea, va trebui să mai aştept. Poate prind măcar un post de secretar de stat. Mi-a fost promis.

         - Ţi-ai… schimbat orientarea? Nu-nţeleg. Aşa, ca şi cum ţi-ai schimba sexul?

- Nu, operaţia de schimbare de sex o faci o dată. Nu prea poţi să te tot plimbi între sexe. Pe când între partide…

         - Nu te recunosc, David.

         - Bine-ai venit pe Pământ!

         - De ce ţi-ai schimbat-o? Orientarea politică…

- Pentru că rămăsesem pe dinafară. Deşteptul căruia i-am obţinut peste 60% din voturi în colegiul său electoral a refuzat postul de ministru al economiei -  ce să se lege la cap? -   preferând să îşi facă somnul de frumuseţe în Senat.

         - Tot nu înţeleg. Dacă el accepta, ce se schimba pentru tine?

- Parcă eu eram cel naiv. Lasă, nu contează! N-am să-ţi ţin acum o lecţie de foloase de pe urma serviciilor politice. Ce mă deranjează mai tare e că am băgat şi bani în campania ăluia. M-am ales cu o strângere de mână şi un şut în altă parte componentă a corpului.

         - Acesta e unul dintre prietenii de care-mi vorbeai?

         - Fost. Da.

Claudiu dă din cap cu un anume înţeles.

-         Credeai că sunt Albă-ca-Zăpada?

-         Nu, dar…

-         Ţi-am spus, doar, ţi-am spus! Şi încă nu ştii nimic. Dacă ţi le-aş spune pe toate, te-ai îngrozi. Ah, de fapt, cred că am chef să te mai înveninez, că prea trăieşti printre pânze şi culori, dându-mi lecţii de cât de frumoasă e viaţa. Jos din cer, prietene! Coboară aici pe pământ, în mizeria noastră cea de toate zilele!

-         Nu! Nu mai vreau să aud nimic! Spune-mi, te rog, doar atât, că măcar în relaţiile personale ai rămas cinstit! Vreau să cred asta.  

-         În virtutea cărei teorii? Dă-mi voie să-ţi explic: odată ce te-ai mânjit, eşti mânjit în toate aspectele vieţii. Când fumezi, de exemplu, nu-ţi miroase numai gura, ci şi hainele. Ba încă şi atmosfera din jur. Minciuna a devenit la mine un mod de-a fi. Nici măcar nu mai conştientizez. Ei, îl mai iubeşti pe prietenul tău David?

-         De parcă iubirea ar putea fi alungată atât de uşor! O, de s-ar putea! Ce bine ar fi! Aşa cum bine ar fi ca greşelile să poată fi reparate cu aur. Dar nu, greşelile nu pot fi reparate cu aur. Iar tu ştii mai bine decât mine – sau cel puţin ai ştiut – care-i singura cale. Păcat că ai deraiat de la ea.

David părea că nici nu l-a auzit. După o vreme, întorcându-se din departele său, îngână mai mult pentru sine:

-         Da, singura cale. Calea, Adevărul şi Viaţa…

Slobozia, 30 mai 2013

Între cultura elitistă şi cultura etilistă - Cronică de stână (16)

Zi de sâmbătă (11 mai 2013), cu mult soare. O primăvară spre vară care te îmbie la ieşit din casă, nicidecum la stat în ea. Încercam să-mi iau porţia de natură, privind prin geamurile balconului. Ce Dumnezeu, parc-aş fi un bolnav pe un pat de spital! Nefericiţii ăia ar da orice să se poată târî până afară, uneori o fac, suportând chinuri groaznice. Eu, pe care nu mă doare niciun fir de păr, stau dincolo de geamuri, interpun fereastra între mine şi viaţă. Am vis-a-vis un parc superb, pe care mă mulţumesc să-l contemplu din confortul apartamentului de la etajul 1. Într-un astfel de moment, a sunat telefonul, întrerupându-mi contemplarea. „Ce faci? Nu treci azi pe aici? Te aşteptăm la un grătar cu scrumbie. Băieţii sunt la pescuit, vino şi tu mai pe seară, când se întorc ei!”

          Ăsta era amicul meu (nostru) Florin care, în calitatea sa de mamă a tuturor răniţilor, se îngrijeşte până şi de singurătăţile noastre. Adună oameni, îi pune laolaltă, îi leagă cu firele nevăzute ale prieteniei. Încasează fără un cuvânt beştelelile noastre, privindu-ne de parcă ar întreba: „Voi chiar nu aveţi altă treabă, decât să zvârliţi cu vorbe-n mine?” Apoi îşi vede de ale lui, fără să se sinchisească de nimeni şi de nimic. N-am stat pe gânduri, mi-am luat calul (marca Opel) şi căpăstrul şi mi-am făcut vânt spre Maltezi. Drumul care leagă Drajna de Feteşti înflorise de-o parte şi de alta, „înnebuniseră” – vorba poetului – toţi salcâmii.

        

Când am ajuns, erau toţi trei în curte: Florin, Radu şi Horia. „Băieţii”-  nişte exemplare la suta de kile, Horia şi Radu Bogdan Ghelu, fiii lui Ion Ghelu Destelnica, personalitate marcantă a culturii româneşti, fiu şi cetăţean de onoare (post mortem) al comunei Stelnica, actor, dramaturg, scriitor, regizor, profesor de teatru. Fusese omagiat, cu o zi înainte, la Biblioteca din Stelnica, instituţie care îi poartă numele. Acesta fiind şi motivul pentru care „băieţii”, Radu, actor şi manager cultural în Bacău, şi Horia, artist plastic şi pictor de biserici în Bucureşti, se aflau pe meleagurile noastre, mai exact în curtea lui Florin. Distracţie mare cu făcutul scrumbiei la disc! Horia şi cu mine, încercând să fim de folos, ne-am scos ochii cu nişte crăci pe care Florin ne comandase să le aprovizionăm din maldărul din curte. Radu, cu o lene aristocratică (ce, la drept vorbind, ne caracteriza pe toţi trei), ne studia de sus, văitându-se ce grea i-a fost misiunea de a supraveghea muncitorii de la casa din Vama.

       Am stat la poveşti până târziu în noapte când eu m-am urcat iar pe cal şi-am pornit spre casă. Ne-am contrazis pe tema culturii, unii arătându-se mai pesimişti decât alţii (adică decât mine). Încerc să-mi păstrez optimismul şi să-i mai molipsesc şi pe alţii. Dar, la câte văd, aud, trăiesc în ultima vreme, mă tem că mi-l voi pierde şi eu în curând. Cine are nevoie de cultură? Da, ştim că-i o treabă elitistă. Dar, spunând asta la masă, după ce tocmai ieşise unul din ciobanii lui Florin, încărcat cu de toate, inclusiv băutură (îl întrebase şi dacă nu i-a găsit încălţări, „Că uite, n-am decât şoşonii ăştia!”), Horia a conchis, cu un aplomb şi umor teribil: „Ce cultură elitistă? Uită-te la ăştia! Pentru ei nu există decât cultura etilistă!” Memorabilă asociere! Chiar dacă termenul chemically correct ar fi fost etilică (de la denumirea alcoolului omonim). „Asta e cultura, dragă! Etilistă! Nu te mai iluziona!” Am plecat, de teamă să nu ajung cu acul „optimismometrului” la zero. Horia, cu sau fără ştiinţă, a apăsat o vânătaie pe suflet. Din păcate, nu doar cultura ciobanilor e etilistă, ci şi a altora cu pretenţii mai mari. Dovada: avem festivaluri ale berii, ale ţuicii, ale slăninei cu ceapă, ale fasolei cu cârnaţi. Orice, numai festivaluri culturale nu. Cel puţin, nu la noi! Să facă alţii, noi avem nevoie de culturi de grâu şi de porumb (că nu degeaba suntem judeţ agricol), din care, prin metoda distilării, putem obţine tot alcool. Să fie! O vreme, mi-am creat şi eu iluzia că aş putea pune umărul la propăşirea culturii. De curând, am decis că ar fi mai bine să-mi iau o sapă, să pun umărul la creşterea culturii de cartofi la hectar.

        Radu mă vede fugind de mine, nu ştiu de ce. Aşa m-a-ntrebat: „De ce fugi de tine?” Eu nu mă văd fugind de mine, mă văd numai fugind de urâţenia din jur. Îmi astup urechile, ochii, încerc să-mi anihilez toate simţurile în faţa a tot ce-i murdar, vulgar, în faţa trădărilor şi a sentimentelor de vânzare. Uneori pot, alteori nu.

        Acasă, am apelat la prietenul internet să aflu mai mult despre personalităţile domniilor lor, Radu şi Horia, despre tatăl acestora, despre care vorbeau cu drag şi prea multă modestie. Radu conduce, pe lângă trupa de teatru, o fundaţie în memoria lui Ion Ghelu Destelnica, Horia este un pictor de marcă a cărui pictură – din ce am putut vedea pe site – m-a impresionat
http://www.horiaghelu.ro/). Aflând mai în amănunt cu cine am avut onoarea, mi-am zis că e mai bine că n-am fost documentată de la început, probabil mi-ar fi rămas scrumbia în gât de emoţie. Încă o dată mi s-a confirmat că oamenii mari sunt modeşti. Gomoşenia e pentru mărunţei, pentru pigmeii care, simţind că nu vor ajunge niciodată sus, încearcă să se înalţe prin alte metode. Să fie la dânşii! Dar să ne ferească Domnul de unii ca ăştia ajunşi în vârf!

       Pentru că nu găsesc o încheiere cumsecade acestui text, voi termina cu întrebarea: Între cultura elitistă şi cea etilistă, noi... cu cine votăm?

   

Slobozia, 12, 25 mai 2013

  

¹⁾ Titlu inspirat de Pictorul Horia Ghelu

NU

Nu, moartea n-are nimic grandios;

măreţia omului ţine până acolo unde,

până atunci când

nişte inşi trântesc capacul peste tine

înainte de vreme

fiindcă-ai început să duhneşti,

apoi te lasă-n jos la doi metri,

deşeartă peste tine vreo cinci căruţe de pământ,

cât să fie siguri că nu mai ieşi.

Nu, moartea – vorba cuiva – „nu vine să-ţi facă o cafea”,

nici să te invite la o ţigară,

la un vals, ceva...

nemernica vine să-ţi aducă oglinda,

să-ţi arate – va să zică cine eşti,

cine-ai fost ori

cât de departe de cel care te-ai crezut a fi.

Nu, moartea n-are nimic grandios,

gândeam, privind la singurul lucru măreţ din preajmă –

dricul somptuos din 1946

tras de caii negri ca o noapte fără lună,

care suflau greu

urcând la pas dealul spre cimitir...

Slobozia, 24 mai 2013

Sursa fotografiei: http://www.flickriver.com/photos/razvanradu/3312012546/

Înainte de magnolii (15)

Scara

Înainte de magnolii (14)

Claudiu se ridicase şi dispăruse pentru câteva clipe, întorcându-se cu două pahare şi o sticlă de vin pe care o desfăcu, apoi turnă. Stăteau faţă în faţă pe fotolii, bând în tăcere. Claudiu mai desena câte o linie la vreo schiţă. „Iuda” se interpusese între ei ca o prăpastie adâncă. E greu şi-aşa, după atâţia ani, să înnozi o convorbire, chiar dacă ar fi multe, prea multe de spus. Sau poate tocmai de aceea. Cu ce să începi? Dar când revederea are loc sub astfel de auspicii! Ce să-şi fi spus? Sau, mai bine zis, ce să-şi fi spus mai întâi? Apoi, niciunul dintre ei nu uitase felul în care s-au despărţit, cu Claudiu fugind pe alei, David şi Ina rămânând în urmă, stane de piatră, cu sufletele cântând o doină de jale şi oda bucuriei în acelaşi timp. Anii care trecuseră estompaseră senzaţiile, şterseseră eventualele animozităţi, dar filmul evenimentelor rămăsese viu în minte. Probabil, - îşi spunea Claudiu – şi el se gândeşte la aceleaşi lucruri la care mă gândesc eu. Şi totuşi, ce să se fi întâmplat cu el? Sunt pictor, ce Dumnezeu! Oamenii nu se schimbă în felul acesta. Le apar riduri, le cade părul, se mai îngraşă, îşi pierd o anume strălucire, dar esenţa rămâne. Expresia nu se schimbă atât de mult decât dacă… hm… dacă se schimbă radical ceva în interior. Şi totuşi, David nu se putea schimba atât. Era cel mai bun om pe care-l cunoşteam şi, împreună cu Lena, singurele persoane pe care le ştiu şi care, în marea lor blândeţe şi îngăduinţă, ar fi fost în stare să-l creadă şi pe dracu’  sfânt. În fine, probabil voi afla. Dar parcă mi-e frică.

       Claudiu nu intuise tocmai corect. David nu se gândea la ce se gândea el. Se gândise destul, la prea multe! Acum îl preocupa altceva. Nu trecutul îndepărtat, nu despărţirea de Claudiu, atunci, demult, ci revederea, momentul de acum. Mai bine zis de acum câteva minute. Ştia că s-a schimbat, cel puţin aparent, că şi-a schimbat total stilul de viaţă, că are păcate multe şi grele. Dar cumva, adânc în sufletul lui, simţea şi mai ales îi plăcea să creadă că a rămas acelaşi. Din anii petrecuţi la Mănăstire, rămăsese cu obiceiul de a-şi face o analiză minuţioasă, până în cele mai adânci straturi ale fiinţei. Se analiza atât din interior, cât şi din exterior (ceea ce simţi, pornirile tale, versus ceea ce se vede, ceea ce reuşeşti să „pui pe tarabă”), ca un şahist care joacă singur, mutând alternativ când piesele albe, când pe cele negre, încercând să nu ţină cu niciunul dintre jucători. Iar în jocul acesta, chiar reuşea să fie sincer. Se expunea ca un grafic, între abscisă şi ordonată, viaţa lui era o curbă formată din milioane de puncte. Aşa cum într-un grafic, poţi afla oricând valorile care au generat punctul respectiv de pe curbă, tot aşa şi el, îşi putea recompune „povestea” punctelor din care îi era formată evoluţia de până atunci. Şi, din toată această analiză minuţioasă, niciodată nu i se năzărise că el, David, ar fi devenit altul decât cel care a fost. Schimbate erau condiţiile exterioare, decorul, personajele, chiar şi scenariul. Îşi juca chiar bine personajul, după cum el însuşi îi scrisese rolul. Dar trăirile, fondul rămăseseră aceleaşi. Sau cel puţin aşa credea. Reacţia lui Claudiu, însă, spunea cu totul altceva. Ştia prea bine că prietenul lui din tinereţe l-ar fi recunoscut chiar şi dacă îşi făcea operaţie estetică, pentru că ochiul său răzbea dincolo de latura vizibilă. Aşa cum simţise atunci, în seara aceea de la concert. Imposibil să nu-i fi desluşit un anume licăr în ochi, o oarecare familiaritate a privirii. Şi totuşi, dacă n-a făcut-o, asta ce înseamnă? Asta înseamnă că el, David, îşi intrase prea bine în rol, că îl jucase până când se identificase cu personajul? Posibil. Dar atunci e grav…

- E grav!, zisese cu voce tare.

- Ce-ai spus?

- Nimic… mă gândeam la ale mele.

- Nimic nu-i atât de grav pe cât pare; cel puţin atâta timp cât există cale de întoarcere.

        Finalul din fraza lui Claudiu îi aminti de visul de azi-noapte. Ce ciudat! De când avusese coşmarul acela repetat, cu pereţi fără ieşiri, nu mai visase ceva în legătură cu asta. Dar fusese demult! Pe vremea studenţiei. Azi-noapte, primul lui Duhovnic, acela din facultate, profesorul care o păţise din pricina lui, pentru că s-a băgat să-l apere, îi dăduse un felon. Din nu se ştie ce motive, el îi spunea patrafir. De fapt, îl împăturise astfel încât semăna oarecum cu patrafirul şi îl ţinea strâns la piept. Se făcea că felonul/ patrafir era al celui de-al doilea Duhovnic, acela din Manastire. Numai în vis se pot întâmpla asemenea absurdităţi. Şi totuşi, părea atât de real! Umbla singur cu veşmântul în braţe, strângându-l, prin locuri pustii şi necunoscute. La un moment dat, s-a trezit urcând o scară. O scară „pisică” în genul celor care sunt ataşate clădirilor, pentru ieşiri de siguranţă sau intervenţii în caz de incendiu. Scara era din lemn şi foarte îngustă, verticală, destul de lipită de zid. Erau mulţi mergând pe scara aceea, chiar unii lângă alţii. Dacă ar fi ajuns în vârful clădirii care părea foarte înaltă, nesfârşită, dincolo de ea, ar fi găsit ieşirea către un mijloc de transport, care să facă legătura acelui spaţiu izolat cu lumea. La un moment dat, cineva amabil, de lângă el, a început pe un ton blând să îl prevină: „Când vom ajunge la stânca aceea, să fiţi atent, acolo…” Absurd, iarăşi absurd! Ce să caute o stâncă lângă o scară? Şi totuşi, la auzul acestor vorbe, l-a cuprins deznădejdea, a început să plângă şi să strige: „Eu nu vreau să urc nicio scară!” A privit în jos, apoi şi-a dat drumul, prelingându-se lin, până în punctul de la care plecase. Pierduse felonul. Când şi-a dat seama, a început să plângă şi mai tare. Apoi i-a adresat o rugăciune scurtă lui Dumnezeu, pe un ton care parcă mai mult ordona decât se ruga. Un fel de „Ajută-mă odată să găsesc ce-am pierdut!” Se întâmplase şi în realitate să-i comande lui Dumnezeu, să-i adreseze cereri cu impertinenţă, dacă ar fi să socoteşti după modul de adresare. Fusese uimit să constate că Dumnezeu îl asculta chiar şi atunci. Şi îi dădea ceea ce-i cerea, fără să ţină cont de formule şi sofisticăreli, ci de intensitatea dorinţei cu care cerea şi de sacrificiul pe care era dispus să-l facă pentru a obţine ce voia. Noi, oamenii, suntem aşa gomoşi! Dacă vreunul vine la mine să ceară ceva, şi nu foloseşte tonul adecvat (măcar politicos, dacă nu umil), dacă mi se pare că mă priveşte cumva sau că mă sfidează, îl şi dau afară fără să mai ascult ce vrea. Şi nu numai eu, toţi facem asta, într-o măsură mai mare sau mai mică. Până şi copiilor le impunem: „Adresează-te frumos!” Sau „Spune „te rog”!, altfel nu primeşti”Dacă am miluit vreun sărman care n-a zis „bogdaproste” sau „săru’mâna” pe un ton destul de ploconitor, data viitoare nu-i mai dăm, să se înveţe minte. Dar noi, de câte ori uităm să mulţumim? Dumnezeu ne rabdă aşa cum suntem, obraznici, bătând din picior, nerecunoscători, în mare parte. Ne acceptă şi ne îndeplineşte cererile cu îngăduinţă. El nu cere de la noi decât credinţă, nu se împiedică de fleacuri, nu contabilizează cuvinte, formule, număr de metanii. Când o să-nvăţăm şi noi ceva din asta? În vis, după ce îl „rugă”, văzu ceea ce căuta. Era atârnat pe scara pe care între timp nu mai era nimeni. S-a repezit şi l-a luat în braţe, strângându-l iar cu putere la piept, de parcă era singurul punct de sprijin al întregii sale existenţe. A început să umble iar pe jos, neştiind încotro s-o apuce, pe unde îl vor purta paşii. Soneria ceasului nu i-a mai dat timp să afle. Acum, în atelierul lui Claudiu, încerca să-şi desluşească visul. Evident, nu credea în vise ori în semnificaţia lor, aşa cum e în accepţiunea majorităţii. Stareţul îi spusese odată: „Să nu crezi decât în visele pe care ţi le făureşti!” Aşa şi făcuse. Acum, nici măcar nu-şi mai făurea vreun vis. Dar nu putea să nu constate că, din pricina unui vis care s-a tot repetat, el a cotit-o, la un moment dat, pe altă cărare. Se întreba: acum, să fie iar vreun moment de cotitură? Da, o s-o cotesc, prima la stânga de pe Champs Elysees, niţel mai la vale de Sena.

      Claudiu nu era mulţumit de schiţe. Acum, nu-l mai putea privi pe David ca atunci când intrase în atelier, fără să ştie cine este. Asta e! l-am ratat şi de data asta. Probabil aşa e scris, personajul acela să rămână lipsă. Trânti creionul pe foaie, apoi se hotărî să întrerupă tăcerea, că doar nu era să stea amândoi ca nişte stane de piatră, după ce nu s-au mai văzut de nişte zeci de ani.                                     

-         Povesteşte-mi! Sunt atât de multe de vorbit… N-am mai aflat nimic de voi. O vreme, am fost convins că n-am nevoie de nimeni. Îmi eram suficient mie. Mă simţeam bine cu mine însumi, cu gloria mea, cu banii mei, cu familia mea…

-         Şi acum?

-         Acum nu mai este aşa. Nimeni nu-şi e suficient sieşi.

O vreme, iar se lăsă tăcerea. De data asta, chiar aveau acelaşi gând. Îl exprimă tot Claudiu:

-         Ea ce mai face?  

-         Ea?

-         Nu face pe idiotul cu mine! Ştii doar că mă refer la Ina!

-         Îhm… Şi ce vrei să ştii?

-         Totul! Presupun că sunteţi împreună.

-         Presupui greşit.

-         Şi-atunci eu de ce-am mai plecat ca prostul în noaptea aia? De ce-am fugit de voi, să vă las să vă consumaţi iubirea pe care n-o puteaţi ascunde de mine, chiar dacă poate nici voi nu eraţi atât de conştienţi de ea?

-         Chiar aşa Claudiu, de ce-ai plecat? De ce n-ai rămas, să…

-         Dacă mai pui întrebări tâmpite, îţi bag pensula asta pe gât! Cu şevalet cu tot.

Se aşezase la şevalet, încercând să prindă chipul lui David.

-         Să fi rămas? Pentru ce? Înseamnă că voi chiar nu vă dădeaţi seama! Ceea ce voi trăiaţi, fără să vă fi mărturisit reciproc, era atât de evident pentru mine! Se simţea între voi o atmosferă aproape solidă, atât de densă, că uneori credeam că, dacă pipăi aerul dintre voi, aş putea avea surpiza să dau de rocă. La început, am crezut că mi se pare. Apoi, o vreme, m-am făcut că nu pricep, sperând că va trece, că voi convinge-o cumva pe Ina să „treacă strada” la mine. Dar asta-i o utopie. În dragoste, nu poţi convinge pe nimeni de nimic. E sau nu e! Atunci, la concert, a fost doar picătura care a umplut paharul. Bine că mi-am dat, totuşi, seama la timp, că am avut puterea să mă rup. N-aş fi suportat să stau ca o piedică între voi. Deşi eram gelos, trebuie să recunosc că ceea ce voi simţeaţi unul pentru altul era sublim. Crede-mă, sunt rare cazurile! Cunosc destul de multă lume, din mai  multe medii. Se întâmplă rar ca legăturile să fie atât de puternice.

-         Dar tu şi Lena?

-         La noi a fost altceva. Nu era reciproc. O plăceam şi o simpatizam, dar inima-mi era la Ina. După ce v-am lăsat pe amândoi în ceaţă, m-am dus la ea, la cămin, să îi spun. Simţeam nevoia să spun cuiva, să mă asigure cineva că n-am greşit. În seara aia nu mi-am dat seama, ea era, cum ştii, atât de discretă. Dar cu timpul, când ne-am mai întâlnit, am înţeles cât de mult mă iubea şi că îşi trăise propria ei dramă în tăcere, neîndrăznind să „intervină” între mine şi Ina. Brusc, perspectiva de a avea o soţie ca Lena mi s-a părut cel mai mare dar pe care îl puteam primi. Şi nu m-am înşelat. Însă, vezi, dragostea aceea care te lasă fără aer n-a existat. Ar fi existat, dacă ea venea şi din partea mea. N-a fost să fie… minunea care se trăieşte atât de rar. Alţii, în schimb, care au avut-o, aflu că şi-au bătut joc de ea. Când o minune îţi intră în viaţă, tu ce faci, Davide? O arunci pe geam?

   Nu-i plăcu rezultatul obţinut pe şevalet. Măzgăli, o luă de la capăt.

-         Ce performeri mai suntem noi, oamenii, când vine vorba de ratare! Ştii că o convinsesem o dată să-mi pozeze? Am convins-o să mă lase să-i fac portretul în timpul unui seminar de retorică de la Facultatea de drept. Zorina avea un soi de gingăşie pe care n-o prea întâlneşti la cele de vârsta ei, de regulă o aflii la copii. Prin asta cred că atrăgea cel mai mult atenţia. Iar eu, ca unul cu adevărat îndrăgostit, am ştiut să umblu până în cele mai adânci straturi ale sufletului ei, în timp ce-o desenam, astfel că portretul era chiar reuşit, prinsesem esenţa fiinţei ei în câteva tuşe. De ce taci? Ce părere ai? De câte feluri poate fi dragostea omului?

-         Nu spun nimic. M-am dezobişnuit de astfel de rafinamente. Sunt lucruri asupra cărora nu-mi mai pun întrebări, răspunsuri pe care nu le mai caut, nedumeriri abandonate demult. Azi trăiesc într-o cu totul altfel de lume. Esenţa lucrurilor care mă înconjoară se reduce la bani şi la putere. Nu mai sunt idealistul pe care l-ai cunoscut, studentul la Teologie care voia să ajungă preot, să salveze suflete. Sunt unul care n-a fost în stare să se-ngrijească nici măcar de propriul lui suflet. Vândut pe doi lei. Sau nici măcar. Nu ştiu dacă m-aş mai putea întoarce-napoi.

-         Ce spui, David? Oamenii nu se schimbă. Sau, mă rog, nu se schimbă esenţial. În adâncul sufletului, rămâi acelaşi care-ai fost cândva.

-         Crezi?

-         Cu siguranţă!

-         Atunci cum se face că, în timp ce, acum nişte zeci de ani, mi-ai cerut să-ţi servesc drept model pentru Iisus, azi, când ţi-am deschis uşa atelierului, l-ai văzut pe Iuda în persoană?

-         David, poate m-am înşelat. Trăsăturile oamenilor se mai aspresc cu trecerea timpului…

-         Ştii bine că nu te-ai înşelat! Tocmai asta e, că nu te-ai înşelat. Aici nu-i vorba de asprirea trăsăturilor.

Tace, cu capul în mâini.

-         Despre ce ar putea fi vorba, atunci?

-         Despre faptul că ai avut dreptate. Că ai văzut în mine exact ceea ce trebuia să vezi: tră-dă-to-rul! Am trădat tot şi pe toţi, Claudiu, începând cu Dumnezeu şi terminând cu mine însumi.

-         Nu cred!

-         E dreptul tău să nu crezi. Dar eu îţi spun că aşa a fost. Am plătit şi preţul. Am rămas singur într-un ocean de trădare. Şi de neiubire.

Slobozia, 21, 22 mai 2013

Înainte de magnolii (14)

Iuda

Înainte de magnolii (13)

În atelierul său elegant de pe Champs Elysées, Claudiu Teodorini stătea trântit într-un fotoliu, în faţa unui tablou la care privea lung. Părea frământat, îşi lua capul în mâini, vorbea pentru sine. Ce mi-o fi venit cu pictura asta, acum nişte zeci de ani? Deh, mă credeam Leonardo da Vinci! Că tot abia mi se uscase cerneala pe fişa de înscriere la Facultatea de Arte. Şi-o temă mai uşoară n-am găsit, decât „Cina cea de Taină”! Măcar n-am terminat-o! Sau măcar să fi uitat-o! Nici, nici. Şi nici nu-mi dă pace. Ce nu-mi ajunge? Am bani, glorie, cine are nevoie de acest tablou? Eu, desigur, că de aia nu mai dorm nopţile. Din cauza nenorocitului de Iuda, trădător împuţit! Nu-mi vine să cred că, nici până astăzi, n-am reuşit să găsesc un model care să-mi pozeze pentru Iuda.  Începu să se plimbe îngândurat prin atelier. Revenea obsedant la tabloul în cauză, se apropia, lua iar distanţă, privea, pleca iar.

Nu prea înţelegea nici el ce-i venise tocmai azi cu pictura asta care zăcea de multă vreme uitată în mansardă, acoperită de o pânză. De ce tocmai azi se dusese la ea, dăduse cu frenezie pânza la o parte, hotărât că va lucra la ea. Şi ce dacă nu-l am pe Iuda? Voi încerca un personaj din imaginaţie. Nţ! Nu ţine! Luă Evanghelia după Ioan şi începu să citească a n-a oară pasajul trădării. Zicând acestea, Iisus S’a tulburat cu duhul şi a mărturisit şi a zis: „Adevăr, adevăr vă spun că unul dintre voi Mă va vinde. Atunci ucenicii se uitau unuii la alţii, nepricepând despre cine vorbeşte. Iar unul din ucenicii Săi, cel pe care Iisus îl iubea, şedea la masă rezemat de pieptul lui Iisus. Deci Simon-Petru i-a făcut acestuia semn şi i-a zis: „Întreabă-L, cine este cel despre care vorbeşte?!” Şi aplecându-se acesta pe pieptul lui Iisus i-a zis: „Doamne, cine este?” Iisus i-a răspuns: „Acela este, căruia Eu, întingând îmbucătura de pâine, i-o voi da.” Şi întingând îmbucătura de pâine, a luat-o şi i-a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Şi după îmbucătura de pâine, atunci a intrat satana într-însul. Iar Iisus i-a zis: „Ceea ce vrei să faci, fă mai degrabă!...” dar nimeni dintre cei ce şedeau la masă n-a înţeles pentru ce i-a zis acestea; fiindcă unii, deoarece Iuda avea punga, gândeau că Iisus îi spune: „Cumpără ceea ce ne trebuie la sărbătoare!” sau să dea ceva la săraci. Deci, după ce a luat acela îmbucătura de pâine, îndată a ieşit. Şi era noapte.”¹⁾

„Iuda avea punga.” Aşadar, Iuda avea pungă, era un om bogat, de vreme ce ucenicii se aşteptau ca Iisus să-i spună să facă cumpărături sau să dea săracilor. Trebuie să am grijă de acest amănunt, când îl pictez. Nu trebuie să pară un sărăntoc. Atunci de ce – Doamne iartă-mă! – L-a mai vândut, pentru nenorociţii ăia de arginţi? Sau poate punga nu era a lui. Era a lui Iisus şi o ţinea Iuda, sau era o pungă comună. Înnebunesc!!! Mi-ai mâncat ficaţii, Iuda, blestematule! Nu puteai să nu ţii tu punga aia, să fiu şi eu lămurit acum? Şi-apoi, eu, când surprind momentul pe pânză, înainte sau după ce a luat înghiţitura? Satana a intrat într-însul după înghiţitura de pâine, aşadar. Deci, într-un fel arăta înainte, într-un fel - după. Nu! Am decis, înainte! Fix satană îmi mai lipsea, să n-am linişte. Piei, satană! Bun! Mai departe… Nu, nu pot trece mai departe. Nenorocita aia de pungă, nu mă lasă să trec mai departe. Pentru cel care pictează, e important amănuntul acesta. Sfinte Ioane, nu puteai să mă lămureşti şi pe mine cu aspectul acesta? Dacă n-am un model real, trebuie să-mi fie clar măcar portretul robot… va să zică modelul imaginar. Într-un fel arată expresia omului bogat, dar care trădează din alte considerente (invidie, răutate, etc), într-un fel, expresia calicului care te vinde pentru o bucată de pâine, într-alt fel bogatul care te vinde tot pentru bani, fiindcă nu se poate opri din agoniseli. Punga mă-sii! Să caut şi în celelalte Evanghelii, să văd dacă apare amănuntul acesta.

David se plimba agale, fără vreun scop precis, pe marele şi atât de cântatul Champs Elysées. Plecase singur la Paris, cu oarecari afaceri, dar nu voise să fie însoţit de nimeni, de data aceasta. Şi, contrar obiceiului, când îşi rezolva afacerile între două zboruri, acum îşi spusese că vrea să mai stea, să fie ca un fel de vacanţă, departe de vacarmul ameţitor al Bucureştiului. Desigur, aici era un alt vacarm. Dar măcar acesta nu-l privea pe el. Prin toate locurile unde fusese, nu putea spune cu exactitate ce a văzut. Reţinea cifre, nume, socoteli, dar uitase să mai caute şi să se mai oprească o clipă în faţa frumuseţilor lumii. Uneori îi era dor de liniştea din Mănăstire. Dar îşi alunga repede gândul. Viaţa lui se desfăşura acum pe alte coordonate. Şi învăţase că, orice decizii ai lua, nu trebuie să rămâi ancorat în trecut. Nici dacă trecutul a fost bun, nici dacă a fost rău. Nu se mai plimbase demult, aşa cum se plimbă oamenii. Mersul era doar o necesitate de deplasare dintr-un loc în altul. Şi, de cele mai multe ori, substituit de maşină ori avion. Acum se bucura ca un copil, încetinind pasul, atent la amănunte. Încerca să nu se gândească la nimic, în timp ce descifra cu sârg numele firmelor aliniate de o parte şi de alta a acestui magnific simbol parizian, străjuit la un capăt de Place de la Concorde, iar la celălalt de celebrul Arc de Triomphe. Triumful cui?, se întreba. Când poţi afirma cu tărie că ai triumfat în viaţa asta? Ridicând ochii din nişte stampe, pe care vânzătorii ambulanţi le ofereau contra unei sume modice, un scris mare şi drept îi atrase atenţia: Claudiu Teodorinni – Studio de Peintre. Deşi inerţia îl determinase să treacă mai departe, ceva i-a sunat prea cunoscut în minte, oprindu-i paşii în loc. Claudiu Teodorinni? Să fie vorba de acelaşi Claudiu? Nu există decât o soluţie de a afla.

Claudiu tocmai deschisese Evanghelia după Luca, dar n-a mai avut răgaz s-o studieze, că uşa atelierului s-a dat de perete, după o bătaie scurtă ce n-a mai aşteptat răspuns. În prag, un domn bine îmbrăcat, la patru ace – costum, cravată – mai lipsea floarea de la buzunar, lucru prea puţin obişnuit ziua, pe străzile Parisului. Şi, după toate astea, l-a mai salutat şi româneşte. Oricum, capitala franceză era destul de cosmopolită, aşa că nu se miră foarte tare, avusese doar o tresărire când auzise acel „bună ziua”, parcă şi vocea purta un ecou cunoscut, asemeni unei amintiri vagi, venită de undeva de peste timp. Tipul zâmbea fericit, dând să se apropie, cu mâna întinsă, de Claudiu. Apoi rămase câteva clipe descumpănit, văzându-l pe acesta fără vreo reacţie. După ce-l studie fugitiv, i se adresă, ca şi când ar fi avut o revelaţie:

-         Staţi! Oricine-aţi fi – probabil vreun client cu mulţi bani venit să cumpere un tablou – orice veţi dori, nu spuneţi nimic înainte de-a spune „Da”!

-         Pardon! Sper că n-am nimerit la Starea Civilă!

-         Domnule, aţi nimerit în atelierul Pictorului Teodorinni, celebrul Teodorinni care-a rupt pisica prin occident. Şi gura târgului, cum se zice. Numai că, vedeţi, oricât de împlinit şi de fericit ar considera alţii că sunt, eu n-am linişte din cauza unui trădător ordinar…

-         Ei, toţi avem trădătorii noştri…

-         Domnule, eu nu vorbesc de trădători, nu zic de unul oarecare, eu vorbesc de însuşi trădătorul. Tră-dă-to-rul! Pricepi?

-         Nu. Chiar nu.

-         Hmm… apropiaţi-vă.

Îl duse în faţa pânzei.

-         Această pictură vă spune ceva?

-         Da, desigur.

-         Şi nu vi se pare că-i lipseşte ceva? Sau cineva?

-         Dacă mă uit atent, constat că lipseşte un personaj. Să fie chiar Iuda? Aha, acum înţeleg. Tră-dă-to-rul.

-         Exact! Mai bine zis, a lipsit. Căci dumneavoastră mi l-aţi adus. De cum aţi intrat pe uşă, am ştiut că l-am găsit. Asta era! De când vă aştept, de când vă aştept! V-am spus să ziceţi „da”, să nu mă refuzaţi. Vă dau ce doriţi, oricâte tablouri, numai să-mi pozaţi pentru el. S-a făcut?

David rămase înmărmurit, fără a schiţa niciun gest. Părea extrem de tulburat.

-         Domnule, iertaţi-mă dacă v-am tulburat. Ştiu că nu e pentru nimeni un compliment să i se propună a poza în Iuda, însă am convingerea că sunteţi om matur, nu vă mai lăsaţi sensibilizat de fleacuri. Îmi pare rău…

-         Nu, nu e asta…

Apoi, privind drept către Claudiu:

-         Claudiu, ce teatru-i acesta? Te ştiam pictor, nicidecum actor. Chiar nu mă mai recunoşti???

Venise rândul lui Claudiu să pară înmărmurit.

-         Domnule, ne cunoaştem? Iertaţi-mă, trebuie să fie o confuzie. E-adevărat, întâlnesc multă lume, dar, după cum ştiţi sau măcar presupuneţi, pictorii au memoria chipurilor foarte bună. E imposibil să ne fi cunoscut cândva şi să nu-mi amintesc!

-         Păi tocmai asta mă îngrijorează. Mai ales că nu ne-am văzut doar o dată, fugitiv. E drept, au mai trecut anii…

Se apropie iar de tablou:

-         Spune-mi, cine ţi-a pozat pentru Iisus?

Un zâmbet luminează faţa lui Claudiu, ca de-o amintire dragă:

-         O, e mult de-atunci, de altfel e primul personaj pe care l-am pictat. A fost modelul cel mai uşor de găsit. Nu că ar fi în general uşor de găsit model pentru Iisus; dar am avut un prieten, până când eu am plecat din ţară. N-am mai păstrat de atunci legătura. El mi-a fost modelul. Priviţi-l! Ce figură angelică. Pictura aceasta am început-o încă din anul I, eram plin de zel şi de gărgăuni. Şi totuşi, a continuat până azi să mă obsedeze, chiar dacă între timp mi-am schimbat stilul ca, de altfel şi „subiectele”, zise zâmbind şi arătând către un nud de femeie. Apoi, revenind: La tabloul acesta m-am întors aşa cum te întorci cu gândul la prima dragoste din tinereţe, sau mai degrabă ca la marea dragoste neîmplinită, aceea care-ar fi putut să fie… M-am întors la el obosit, frânt, lovit, umilit chiar, aşa cum te întorci din marile metropole la ţară, unde abia aştepţi să iei o gură de aer, nu doar în plămâni, ci şi în suflet. Înţelegeţi? Nu pot renunţa la el. Şi, se-nţelege, nici n-am să-l vând. Mi-e drag precum amintirea copilăriei. Îmi aminteşte de tinereţe, de suita de idealuri pe care le târam după noi, de prietenul meu, de frumuseţea vocii lui, de iubirile noastre inocente…

-         Încetează! Încetează, Claudiu! Tu chiar nu mă recunoşti? Îţi mai aduci aminte cum se numea colegul din tinereţe?

-         Ce-ntrebare! Bineînţeles că-mi aduc aminte. Îmi amintesc şi că avea o aluniţă după urechea dreaptă. Îl chema David. David Greceanu. Ce nume, David, parcă predestinat…

-         Predestinat pe naiba! Încetează sporovăiala! Ori eşti un idiot, ori eu m-am schimbat atât de mult! Na, aluniţă!

Trase un pic de urechea dreaptă şi-i arată semnul.

-         Eu!!! Eu sunt David Greceanu! Tu, Claudiu Teodorini, prietenul meu, cum ai putut să arunci imaginea mea în podul cu vechituri?

Claudiu, vizibil şocat, ia o oglindă, i-o dă lui David, apoi îl apropie de Iisus din tablou:

-         Acum că mi-ai spus, îmi dau seama, după voce, că eşti tu. Dar uită-te şi tu în oglindă şi-ai să-nţelegi. Ce s-a-ntâmplat cu tine? Unde este acel David pe care-l ştiu?

David s-a lăsat într-un fotoliu, răvăşit. După un timp, revenindu-şi, zise cu alt ton:

-         Acel David a murit, Claudiu. Povestea e lungă. Dar eu crezusem că mi-a murit numai sufletul. Acum înţeleg că nu doar el, ci şi chipul meu a murit în lumea aceasta, transformându-se în altul, într-unul care nu-i seamănă, dimpotrivă. E lungă, e lungă calea de la Hristos la Iuda. Dar ce lungă trebuie să fie calea inversă!

                                                                  

¹⁾ Ioan (13, 21-30), trad. Î.P.S. Bartholomeu Anania

Slobozia, 16, 17 mai 2013