Omul sfinţeşte locul - duminică, 03 februarie 2013, la Curier TV

Invitată (printre alţii): Florentina Loredana Dalian

Se va întâmpla duminică, 03 februarie 2013, la emisiunea "Omul sfinţeşte locul" realizată de Andreea Mihai la Curier TV Piteşti. Habar n-am ce caut acolo, dar, de căutat, voi căuta. Sper să şi găsesc. În direct! Văleu!
Povestea, de fapt, a început aşa: doamna Elena Toma, pe care am cunoscut-o anul trecut în octombrie, cu ocazia festivalului de literatură de la Piteşti, m-a invitat să filmeze cu mine una dintre emisiunile pe care le realizează la Curier TV - "Treptele succesului". Acum, n-am înţeles dacă-i vorba de cei care le urcă sau de cei care le coboară. Glumesc! Emisiunea o vom înregistra sâmbătă, 02 februarie,  şi va fi transmisă sâmbătă 09 februarie 2013 (dar despre asta voi anunţa separat). 
Ce s-a gândit doamna Toma, tot fac drumul până la Piteşti, m-a recomandat şi colegei sale, doamna Andreea Mihai, pentru emisiunea "Omul sfinţeşte locul", care va fi transmisă în direct duminică 03 februarie 2013,  între orele 14 - 17. Eu voi intra în emisiune la ora 15.  Dacă vă e dor de mine, aveţi posibilitatea să mă spionaţi on-line pe internet, la această adresă:

Curier TV - online

Şi dacă nu vă e dor, tot aşa.  

Înainte de magnolii (11)

Focul

Înainte de magnolii (10)

 

            Flăcările dansau sălbatice, animate în răstimpuri de câte o filă ruptă şi lăsată să cadă, devenind, aproape instantaneu, scrum. Cu fiecare pagină pe care o jertfea focului, inima lui se făcea parcă mai mică. Ca şi cum flăcările acelea îl ardeau pe el pe dinăuntru.

          Filă cu filă, aşa alesese să-şi ardă jurnalul din vremea cu magnolii; şi tot aşa, în straturi, inima se desfrunzea de o dulce deşertăciune.

          Îi pomenise Duhovnicului de jurnalul său, mărturisindu-i că, din când în când, se mai dedulceşte citindu-l. Notase mai mult senzaţii, gânduri, sentimente, toate din timpul acela care acum îi părea că nici n-a existat decât în vis, din vremea tinereţelor sale împărţite cu Ina şi Claudiu. Abia recitindu-l îşi dăduse seama cât fusese de lipit sufleteşte de ea, cum interpreta fiecare gest, cum cel mai mic semn din partea ei devenea, pe atunci, hrana lui sufletească. Bucurii, dezamăgiri, întrebări, ezitări, prea rar certitudini... toate erau scrise şi aveau legătură cu fiinţa care-i luminase, ca o rază discretă de lună, existenţa unor vremuri mângâiate de vise. Părintele îi poruncise să ardă jurnalul. Încercase să se împotrivească, spunând că nu reprezintă niciun pericol real de a-l întoarce din drumul lui. „Frate, eşti dus cu pluta? Cum îţi imaginezi c-ai să te lepezi de lume, dacă nu te înduri de-o hârţoagă?” „Dar acolo e trecutul meu, sunt amintirile...”, stăruise, de parcă n-ar fi înţeles mesajul. Răspunsul venise pe măsură: „Tocmai de-aceea! Va trebui să rupi cu totul! Totul, auzi? Tu nu mai eşti, nu vei mai fi cel care s-a scris între file. Ai să fii altul. Altul! Nu doar numele se schimbă, ci omul, cu tot ce repezintă el. Ştii bine asta. De ce-mi pierd vremea cu tine? Dispari!”

          În seara în care îl apucase tremuratul, după ce se rugă şi se mai linişti, îşi aminti că are ceva de făcut. Îşi aruncă o pătură peste umeri şi ieşi afară. Instinctiv, ridică ochii spre cer şi privirea îi fu invadată de mulţime de stele. „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale!” Încropi un foc din câteva lemne şi, până acesta se înteţi, scoase jurnalul de sub rasă, îi mângâie coperţile cu gândul departe şi îl deschise. Dacă tot îl va arde, foaie cu foaie, îl va citi pentru ultima dată. Ce se va face, însă, cu memoria? Avea o memorie foarte bună, ştia că mare parte din cele scrise acolo îi vor rămâne întipărite în minte, scrijelite pe inimă. Cu ce foc să arzi cele din tine? Ce uşor ar fi dacă ar dispărea şi s-ar face scrum precum aceste foi îngălbenite! Se aşeză lângă foc, pe o buturugă, şi fixă lanterna pe prima pagină. O parcurse, închise ochii, apoi o rupse ferm şi îi dădu drumul în flacără. Zgomotul foii rupte în liniştea nopţii i se păru fals şi nefiresc, transmiţându-i un recul în stomac. Hârtia pluti o clipă, nehotărâtă, parcă neîndurându-se să-şi ia adio, apoi se făcu hrană flăcărilor hulpave. Aşa, rând pe rând, urmară şi celelalte. Nu înainte de-a fi parcurse, cu sete, cu foame, cu dor...

          Azi a fost o zi minunată. Am mers cu Ina şi Claudiu la Ateneu. Când am plecat, nimic nu prevestea ce avea să se întâmple. Dar acolo... acolo a fost altceva. Muzica acelor compozitori ruşi a acţionat ca o vrajă, ne-a adus atât de aproape. Ea stătea la o oarecare distanţă de mine, mai aproape de Claudiu, cu mâna în mâna lui, dar eu o simţeam cu totul a mea. Şi, nu ştiu cum, am simţit că şi pentru ea e la fel...

Până şi Claudiu îşi dăduse seama. Fugise şi îi lăsase printre magnolii, buimaci, dezorientaţi, dar cu inimile bătând pe ritmul valsului lui Shostakovich. Câtă fericire poate omul să ducă?

Rupse nervos pagina, o făcu ghem şi o aruncă; stăruise şi-aşa prea mult asupra amintirii.

          Azi, când ieşeam de la cursuri, m-am întâlnit, în mod neaşteptat, cu Ina. Câtă bucurie! Nu ştiu de ce, întâlnirile neprevăzute cu cel care îţi este drag au un farmec aparte, îţi dau o tresărire adâncă, o zguduire a întregii fiinţe. Îmi place s-o văd şi atunci când ştiu că urmează să ne întâlnim, dar apariţia ei bruscă, pe nepregătite, îmi dă o minunată stare de euforie. Şi chiar dacă ştiu că e absurd, îmi pare o dovadă a dragostei. Se întâmplă să apară atunci când mă gândesc la ea (ori poate mă gândesc cam des?) şi atunci îmi spun că apariţia ei e ca un răspuns la chemarea mea mută. Că sufletele şi-au auzit strigătul şi au împins trupurile unul spre altul...

Mai puse un lemn, să întreţină focul. Ursu, câinele pe care-l aveau la mănăstire încă de pui, venea de peste un deal, de departe. Lătră scurt, de avertisment, apoi îl recunoscu şi veni către el, gudurându-se. De obicei, se jucau. Acum, n-avea chef de el. Îi ciufuli doar o clipă blana, apoi îşi reluă locul pe buturugă, cu ce mai rămăsese din caiet pe genunchi. Câinele, simţindu-i răceala, ori poate tristeţea, scheună uşor de câteva ori, apoi se aşeză, punându-şi botul pe pantoful prietenului cătrănit, în semn de mângâiere. David gândi că, iată, ce simplă e viaţa pentru aceste fiinţe. Simplă, nu în sensul de uşoară, ci simplificată. Îşi arată dragostea necondiţionat, iar dacă nu primesc răspuns la ea, continuă să te iubească, arătând-o într-un mod atât de evident. Omul are nevoie de certitudini, de reconfirmări, se agaţă, acuză, pretinde, reuşind să obţină, de cele mai multe ori, efectul invers. Şi, mai ales, introducând distanţe. „Unde ai fost? Ce-ai? Şi tu suferi din dragoste? Vezi că asta-i treabă păguboasă!” Dacă ar fi putut să vorbească, de bună seamă că Ursu i-ar fi zis: „Asta să ţi-o spui ţie!”

          Mi-e greu, nu mai ştiu ce-i cu mine. Se tot repetă visul ăla. Tot mai des mă bate un gând. Dacă nu era ea, ar fi fost mai simplu. Azi am întristat-o, căci m-a simţit „plecat” departe. M-a iritat că insista să mă scoată din starea cea rea, fără să ştie, sărmana, că n-are cum. Am fost chiar nesuferit, nici eu nu mă suportam astfel, dar am simţit nevoia s-o fac să sufere. Aşa, ca pe o compensare la suferinţa mea. A sfârşit prin a se bosumfla, apoi a rupt o bucată de foaie dintr-un carneţel, pe care a scris cu creionul de buze: „Te iubesc, D!” Mi l-a strecurat în mână, când ne-am despărţit, ca pe un ultim argument la lipsa mea de cooperare. M-a înduioşat. N-a plâns, nu s-a jelit, n-a acuzat. Pusese în bileţel şi mica floare de nu-mă-uita...

Arsese jurnalul în întregime. Recitise tot, retrăise tot. Strângea biletul în pumn, împreună cu floarea lilá, agăţându-se de ele precum condamnatul de ultima dorinţă. Privea în gol, printre flăcările încă vivace şi nu se putea hotărî. „Şi biletul?” „Şi biletul!” „Şi floarea?” „Şi!” „Dar...” „Niciun ‹‹dar››!” Îl mai citi o dată, de douăzeci de ori, sperând că va goli mesajul de conţinut. Până la urmă, se decise. Împături floricica în bilet, îl sărută şi îl aruncă în foc. Şi cu asta ce-am rezolvat? Vâlvătaia îl mistui repede, dar urmele erau încă acolo, în inima lui. Pe alea nu le putea da flăcărilor. Îl cuprinse iar starea de revoltă. „Asta vreeei? La ce-Ţi foloseşte?” „Nu vreau Eu, tu vrei. Alegerea e a ta.”

          Mda. El alesese să plece dintre magnolii, să fugă în noapte din casa lui Fabian, să stea în spatele perdelei la Schitul din Amara. Atunci fusese prima oară greu încercat. Se întorcea de la Muntele Athos şi Părintele îi dăduse ceva de făcut la schit, urmând ca abia apoi să se întoarcă în mănăstire. După un drum lung şi obositor, când mai avea doar o mică bucată de parcurs, se aşezase într-un refugiu pe marginea şoselei. Au trecut multe maşini pe lângă el, dar n-au oprit. Lumea se grăbea, n-avea timp să culeagă inşi de pe drum. Şi totuşi, într-un târziu, se găsise cineva. Frânase cam brusc, un pic după ce trecuse de el. Se grăbi să-şi urce bagajele în spate, apoi ocupă locul din faţă. A recunoscut-o de cum a privit-o. Avusese o tresărire plăcută, ca atunci când o întâlnea pe neaşteptate prin Bucureşti, în vremea studenţiei. Ea, însă, părea să nu-l fi recunoscut. Era firesc, el se schimbase mult, acum avea barbă şi mustaţă, părul lung, prins în coadă, straiele îl acopreau aproape în întregime. Apoi, părea preocupată de altele, cufundată în gândurile sale, plus drumul, la care trebuia să fie atentă, plus soarele care îi intra în ochi. El insistase chiar să nu-şi pună ochelarii atunci când îi dibuise intenţia, cu gândul meschin că astfel orbită de soare, îi va fi şi mai greu să-l recunoască. Şi totuşi, când ajunseseră, o greutate mare îl apăsa la gândul că iarăşi n-o s-o mai vadă. Îi venise ideea să prelungească întâlnirea, spunându-i să coboare, să meargă să vadă biserica aflată în construcţie. Era bine dispus, vorbise tot timpul, scosese maşina din noroi (nici el nu ştia cu ce forţă), uitase că ar fi trebuit să se limiteze strict la drum, apoi să-şi ia la revedere în mod politicos şi să dispară; uitase, sau mai bine zis nu-i mai păsa nici de faptul că ea l-ar putea recunoaşte. O clipă chiar ar fi fost tentat să-i spună. Întâlnirea fusese atât de neaşteptată şi-i produsese atâta bucurie, încât sentimentele cam dăduseră cu raţiunea de pământ. Din acest motiv, făcuse şi gestul necugetat de a-şi lăsa bastonul în maşină, sperând că ea va reveni să i-l aducă. Apoi, încet, încet, se întoarse la realitate. Îşi dădu seama că totul e fără rost, că lucrurile s-ar complica inutil, că, în situaţia dată, chiar bucuria de a o revedea îi era interzisă. Mai întâi l-a adus cu picioarele pe pământ prezenţa egumenului, la care i s-a părut că zăreşte o urmă de dezaprobare în atitudine şi-n priviri. Apoi, momentul decisiv al „întoarcerii” sale a fost când şi-a dat seama că ea îl priveşte cu alţi ochi, ca şi când şi-ar fi frământat mintea întrebându-se de unde-l ştie. Atunci a realizat ce-ar fi însemnat ca ea să ştie pe cine are în faţă. Câte explicaţii ar fi avut de dat şi, poate, ce nouă suferinţă i-ar fi produs. Aşa că a decis să-şi ia la revedere brusc, dispărând spre chilii. A doua zi, aşteptase cu sufletul la gură. Ştia că are să se întoarcă; nu ştia numai cât îi va lua până când va descoperi toiagul. Avea sentimente amestecate. Voia să o revadă, dar, între timp, raţiunea preluase conducerea, aşa că instrui îngrijitorul să scape de ea. În tot timpul privise dincolo de ferestre, cu inima sfâşiată, imaginându-şi conversaţia lor. I se părea nedrept. Dacă n-ar fi întâlnit-o, ar fi fost, în continuare, liniştit. Ce fiinţă ciudată şi omul! Până la urmă plecase, paznicul îi spusese că nu reuşise să o convingă, dar nu avusese de ales. O văzuse aşezând jos toiagul cu mişcări lente, parcă despărţindu-se greu de el, în timp ce a aruncat o privire spre fereastră. Dăduse drumul perdelei, interpunând vălul transparent între ei, ca pe o măsură de siguranţă în plus. Plecase cu paşi înceţi, nehotărâţi. El rămăsese dincolo de perdele, cu viaţa lui, cu luptele lui, cu dorurile...

          Focul îşi mai pierduse din putere. Îşi terminase menirea purificatoare. Dar nu se îndura să arunce apă peste el. Cât timp flacăra aceea mai ardea, mai putea sta şi el cu sine, cu acela de dinainte de magnolii, de care uneori i se făcea un dor cumplit. Doar flacăra care îngiţise trecutul lui, zbuciumul, speranţele, fiorii dragostei, doar ea mai era semnul material a ceea ce fusese cândva. Mâine, când ea va fi stinsă, se va fi stins şi el, David, căruia cineva, cândva, îi dăruise o floare nemuritoare şi un bileţel pe care scrisese simplu, şcolăreşte „Te iubesc”. Mâine, David nu va mai exista. Nici floarea, nici teiubescul, nici fiorii dragostei. „Vei fi mort lumii acesteia”. Aşa se şi simţea. Ceva murise, se dusese pentru totdeauna. Iar după cele ce mor, se plânge. Acum plângea după el, după acela mistuit în flacără, pe care îl simţea din ce în ce mai mult depărtându-se. Era golit. De sentimente, de iluzii, de tot. Mai trebuia să omoare flacăra. Zvârli o găleată cu apă, apoi încă una şi noaptea îşi reluă înfăţişarea sobră, nestingherită de alte lumini afară de stele. Ce simplu, ce simplu ar fi să poţi stinge aşa orice flacără!

Slobozia, 25/ 26 ianuarie 2013

Lacul lebedelor

Înainte de magnolii (10)

Teama

Înainte de magnolii (9)

          De două zile, nu putea să doarmă. Intrase într-o stare de agitaţie, de când îi spusese Părintele: „Gata. Consider că eşti pregătit.” Trecuseră nişte ani. Şi doar el venise să-l roage pe stareţ să-l primescă. Ce bucuros a fost când îl anunţase că urmează să fie tuns rasofor! Nici atunci nu dormise, dar motivul agitaţiei fusese altul. Acum… „gata!”. Ca şi cum ar fi spus: „Până acum ne-am jucat, de acum înainte trecem la lucruri serioase.” Timpul de ispitire canonică fusese lung. Sau aşa i se păruse. Şi greu. Îl trimisese chiar şi în lume, atunci când nimerise la Fabian, pentru a se convinge pe sine dacă lumea îl mai ispiteşte cu firele sale aurite, multiple şi insinuante. Şi a fost atunci gata să se prindă în hăţişul lor. Cu atât mai mult cu cât el nu ajunsese în mănăstire dintr-o convingere privind viaţa de monah, cât mai mult dintr-o necesitate de ordin practic. Ştia sigur că doreşte preoţie, dar călugăria intrase în ecuaţie mult mai târziu şi oarecum neprevăzut. Era atât de tânăr! Şi habar n-avea ce-l aşteaptă. Cât timp vieţuise în mănăstire ca frate sau numai rasofor, încă mai avea timp de răzgândire. Dar acum „gata”. Desigur, încă se mai putea răzgândi, până la tunderea propriu-zisă. Dar oare putea să-i facă asta stareţului? După ce muncise atâta cu el… Sau Episcopului, care îl ajutase să-şi continuie studiile, îl trimisese la Muntele Athos, toate acestea fiindcă fusese impresionat de povestea lui şi de voinţa sa extraordinară. Ce să le spună? Preacuvioase, Preasfinţite, vă mulţumesc şi vă doresc la revedere… Şi totuşi, aceştia erau doar nişte oameni, până la urmă. Datoria lui de căpătâi era faţă de Hristos. „Cine voieşte, să-şi ia Crucea şi să-Mi urmeze Mie!” Voia? Pe El nu avea voie să-l mintă. Cine voieşte… Cum să-I spui că vrei, dar să te prefaci numai? Fusese pregătit. I se spusese că aceste atacuri vor veni asupra lui. Că cel-care-nu-ne-vrea-alături-de-Hristos va face tot posibilul să-l împiedice. Dar credea că sunt numai teorii, care se aplică altora. Credea că el le va face faţă. Iată-l tremurând, clănţănindu-i dinţii, de teamă şi de frigul ce-l cuprinsese. Ceruse ajutorul lui Dumnezeu, dar glasul îi fusese palid. Se ruga neîncetat, dar parcă rugăciunea rămânea neauzită. Atunci, când mai era atât de puţin, strigase tare, cu disperare: „Ajută-mă!” Şi parcă în minte un glas i-a şoptit: „Nu te teme!” Semăna cu gândul lui, dar şi-a adus aminte de Evanghelie şi de multiplele locuri în care Iisus s-a adresat fie individual, fie mulţimilor cu acest mesaj de încurajare: „Nu te teme!” sau „Nu vă temeţi!”, ştiind bine ce fire slabă şi sperioasă e omul. A început să caute cu frenezie pasajele respective din cele patru Evanghelii.

          Marcu 6,50 – „Îndrăzniţi! Eu sunt; nu vă temeţi!”; Ioan 6,20 – „Eu sunt; nu vă temeţi!” Le-o spusese ucenicilor când L-au văzut mergând pe apă, înspre corabia în care se aflau. Şi ei se speriaseră, crezând că văd o nălucă. Oare el nu se temea din acelaşi motiv? Oare nu i se năzărea uneori că aleargă după o nălucă? Prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră, chiar dacă este o certitudine, nu e ceva concret, palpabil. Semnele prezenţei Sale le au cei curaţi cu inima („Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”). Dar ajunsese el la această curăţie a inimii, la această formă superioară a desăvârşirii omeneşti? De bună seamă că nu, de vreme ce încă i se mai năzărea uneori că aleargă după o nălucă. I se spusese că nu-i uşor. Dar entuziasmul tinereţii te face să crezi că cei mai vârstnici şi încercaţi vorbesc doar să se afle în treabă ori să facă pe interesanţii. Şi-acum?

          „Îndrăzniţi! Eu sunt; nu vă temeţi!” Matei aduce în plus un episod extraordinar – cu Petru. David se vedea pe sine Petru, acel Petru aflat în corabie, care mai întâi a crezut, chiar dacă sub un anume semn de întrebare („Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe ape!), s-a avântat, apoi s-a temut, teama făcându-l să înceapă să se scufunde, apoi a strigat: „Doamne, scapă-mă!” Şi David la fel. Mai întâi, sub elanul tinereţii, a venit cu râvnă şi încredere la Hristos, la mănăstire, la viaţa monahală, apoi, pus în faţa faptului împlinit, copleşit de atâta curaj şi măreţie, a început să se teamă, să tremure, aşadar să se scufunde. Iar această teamă l-a făcut să strige tare: „Ajută-mă!” El i-a întins mâna, precum atunci lui Petru, şi i-a pus în gând „Nu te teme!” Desigur, a simţit şi mustrarea: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”. Problema era că încă se mai îndoia. Nu de Dumnezeu, ci de sine. Să se desprindă total de lume şi de cele lumeşti, să se lepede de sine? Până la ce grad va putea?

          Fuseseră două încercări în care trebuise să fugă pentru a scăpa. Una, atunci când stareţul, simţindu-i neputinţa şi dorind să-i încerce hotărârea, îl trimisese în lume, să vadă cu ce l-ar mai putea ispiti. Îşi alesese un loc departe de mănăstire, undeva la câmpie, unde să nu poată fi recunoscut. Nimerise în gospodăria lui Fabian, se rugase să afle un loc unde e multă treabă de făcut, întrucât, neavând bani să plătească pentru găzduire, trebuia să fie de folos cumva, ca să nu rămână neachitat. Nu-i dăduse niciun fel de detalii, nici de unde vine, nici de ce, nici cât are de gând să stea, spre disperarea celui care ar fi vrut să le ştie pe toate. Până la urmă, avusese noroc. Deşi la început se enervase, Fabian îl acceptase aşa, fără să mai pună întrebări, deşi îl simţea în continuare frământat în sinea lui. Muncise cot la cot alături de el, stabiliseră o prietenie frumoasă bazată pe încredere şi respect reciproc. Nu ştia cât ar fi urmat să mai stea. Oricum, prezenţa în afara mănăstirii îl ajutase să se lămurească, să înţeleagă că lumea, cu cele ale sale, nu-i mai face cu ochiul, nu-l mai supune unor tentaţii cărora să nu le poată rezista. Asta, până într-o seară, când Fabian se întorsese de la pădure cu nişte prieteni. Printre aceştia, se afla şi o femeie, pe care n-o privise (deprinsese şi exerciţiul acesta), dar, când a auzit-o vorbind, a avut o tresărire; vocea ei i se înfipsese ca un cuţit în inimă. Ştia prea bine de unde cunoştea vocea aceea, căci, oricât încercase, nu şi-o putuse scoate din amintiri. Pentru a se încredinţa că auzul nu-l înşeală, aruncase o privire scurtă, pe furiş, şi atunci avusese certitudinea că este chiar ea, Zorina, cea de care fusese atât de îndrăgostit, de care fugise, frângându-i inima, nedându-i nicio explicaţie. Doar atât putuse să-i spună: „Zorina, eu plec”. Pe atunci, fugise mai mult de el, de coşmarul care se repeta, acela cu pereţi fără ferestre; dar, vrând, nevrând, lovise şi în ea. Mai fugise o dată, atunci la schit. Nemaivăzând-o atâta timp, schimbându-şi stilul de viaţă, imaginea ei se estompase şi – credea – odată cu aceasta şi tot bagajul de trăiri legate de ea. N-a fost să fie! De cum i-a auzit glasul, inima a-nceput să bată mai tare, o căldură uitată de mult i-a învăluit sufletul, sângele năvălise spre tâmple făcându-le să zvâcnească cu putere; atât de puternice erau senzaţiile, încât s-a temut chiar că ceilalţi ar fi putut observa, de-aceea îşi tot făcea de lucru. Abia după ce a spus în gând rugăciunea de câteva ori, s-a mai liniştit şi a îndrăznit să se aşeze cu ei la masă. Dar tot se temuse că ea ar fi putut să-l recunoască. S-a străduit să evite cu orice preţ. Şi totuşi, deşi îi făcea rău, îi făcea şi bine starea care îl cuprinsese şi un soi de neputinţă ori de lipsă a voinţei îl împiedica să iasă din ea. Cum s-ar mai fi dus lângă ea! Cum i-ar fi mângâiat părul, cum i-ar fi sărutat ochii, cum ar fi strâns-o în braţe! Dar el deja pornise pe alt drum – fără plete, fără ochi sărutaţi, fără strângeri în braţe. Aproape îl cuprinse o revoltă. Era acesta drumul pe care voia să rămână? Cât de convins fusese până cu câteva clipe înainte că toate acestea sunt demult îngropate! Şi a fost nevoie de atât de puţin… Ca o culme a coincidenţei, Profesorul recitase o poezie din Blaga, din care un vers i se înfipsese în minte: „În mine, se mai vorbeşte şi astăzi de tine”. Oricât de bine o „ascunsese” pe Zorina, în el încă se mai vorbea de ea. Vorbeau toate: inima, mintea, simţurile, neputinţele… În seara aceea, la Fabian, a ştiut că, dacă nu pleacă imediat, nu va mai pleca niciodată. Că, dacă nu se întoarce cât mai grabnic la mănăstire, viaţa îşi va suci cărarea. Şi nu era pregătit pentru asta. În el se dădea o teribilă luptă. Avea starea aceea surprinsă atât de bine de Mihail Drumeş: „Aş fi plecat o dată şi aş fi rămas de o mie de ori. Şi totuşi, am plecat.” Plecase. Plecase şi el. Cu inima zdrobită, cu lacrimi în ochi, fugise departe. Nu înainte de a lăsa biletul în care scrisese: „Aceia pe care-i iubim, nu pleacă niciodată…”. Fabian va crede că era pentru el. Însă destinatara celor scrise de el era Zorina. La fel îi scrisese şi când plecase pentru prima dată din parcul cu magnolii, sperând că astfel îi va mai alina suferinţa. Dar nu avusese curajul să îi dea biletul. La fel îi spusese când se despărţise de ea la schit. Atunci, la Fabian, simţise nevoia să cânte aria aceea sfârşietoare pe care o scrisese, mai demult, pentru ea, dar nu mai avusese ocazia să i-o cânte. Acum, i se păruse un gest firesc de restituire. Apoi, se ridicase, profitând de faptul că ceilalţi încă se mai aflau sub magia cântecului. Nu fusese destul de tare. Nu putuse pleca (din nou) pentru totdeauna până ce n-a atins-o măcar pe creştet. Atingerea aceea i-a ars palma multă vreme în urmă. Scrisese biletul, apoi fugise, cu lacrimi înceţoşându-i privirea. Fugi cât putu de repede, peste câmp, de-a lungul şoselei, până când obosi şi simţi nevoia să se oprească, făcând cu mâna unei maşini.

          Acum, tremurând de teamă că, peste puţin timp, drumul lui nu va mai cunoaşte cale de întoarcere, îşi aminti de fuga din noaptea aceea nedrept de frumoasă, plină de stele, de fuga de el însuşi şi de propriile-i slăbiciuni, de teama (iar teama!) de a nu-i părea rău mai târziu, de lacrimile care nu încetau să curgă, deşi încerca să le oprească. Acum, când mai avea atât de puţin până la drumul fără întoarcere, constată cu stupoare că versul lui Blaga era încă actual. „În mine, se mai vorbeşte şi astăzi de tine”… Căzu în genunchi şi, cu lacrimi mai fierbinţi decât cele din noaptea fugii sale de la ferma lui Fabian, se rugă: „Fă, Doamne, ca, în mine, să se vorbească numai de Tine!”.

Slobozia, 20 ianuarie, 2013

Instigare la nevisare, cu Florentina - Loredana Dalian

Recenzie Romeo Aurelian ILIE la cartea "A unsprezecea poruncă"

Public, mai jos, recenzia pe care a făcut-o cărţii mele tânărul masterand în Teologie Romeo Aurelian Ilie, pe care mi-a trimis-o astăzi, înainte de a se apuca de repetat pentru examenele de greacă şi latină pe care le are diseară. Continui să mă uimesc de multiplele direcţii în care se manifestă, cu maturitate, Romeo: munceşte (cu cârca) pentru a se întreţine, studiază pentru a ajunge preot, scrie poezie, eseuri, recenzii, îşi ajută mama, îşi suportă prietenii de la Helis, în primul rând pe mine care nu ratez nicio ocazie de a-l mai beşteli, în ciuda faptului că eu, la vârsta lui nici nu mă dezmeticisem bine pe ce lume sunt (mira-m-aş să mă fi dezmeticit şi acum!). Îmi place să cred că Romeo nu este un caz singular, ci exponentul (rarisim, ce-i drept) unei generaţii, din păcate prea hulite, prea încercate, prea refuzate de această societate strâmbă. Pe care sperăm totuşi să o îndrepte această generaţie şi cele care-i vor urma. Mulţumiri, Romeo! 

Anul 2012 a fost pentru prozatoarea Florentina – Loredana Dalian, membră a „grupului Helis”- Slobozia, un context potrivit pentru a reveni în atenţia publicului iubitor de literatură cu un nou volum. După mini-romanul „Scrisori netrimise”, care a avut menirea de a-i fixa locul pe orbita literaturii ialomiţene şi nu numai, ea îşi permite un moment de respiro şi se întoarce la prima ei dragoste, la proza scurtă.

          Volumul, numit foarte incitant „A unsprezecea poruncă” (Editura Rafet, 2012), a fost publicat în urma câştigării premiului „Mircea Micu” al Festivalului Internaţional „Titel Constantinescu”, Ediţia a V-a, desfăşurat la Râmnicul Sărat. Acesta cuprinde 15 povestiri, tratând tematici diferite, scrise în registre diferite, dar păstrând toate, aceeaşi marcă.

Unele dintre ele se definesc printr-un profund iz de melancolie şi trădează fără nicio reţinere sensibilitatea interioară a autoarei. Este vorba aici despre acele povestiri care reiterează copilăria, ilustrând anumite aspecte ale acesteia: aşteptarea bunicii în „Să pleci. Niciodată să rămâi”, lumea poveştilor în  „Căsuţa iepuraşului” sau jocul cu păpuşile în „Păpuşi”. Ceea ce atrage totuşi atenţia în aceste proze ale copilăriei, este faptul că fiecare dintre ele se sfârşeşte cu o notă de înţelepciune, izvorâtă din arcul peste timp pe care autoarea îl realizează  prin raportarea amintirilor la prezent, şi care constituie de fapt esenţa acestor proze. Un alt arc peste timp, dar în sens invers, se realizează şi în proza „Moara”, în care un moment al prezentului, întâlnirea cu un om drag, provoacă amintirea unui episod mai putin frumos al copilăriei.

Tot sub semnul amintirii, dar de data aceasta a unor persoane, sau mai degrabă personalităţi, stau prozele: „Mereu alţi călători”, tribut adus Părintelui Teofil Părăian; „Fotografia”, în memoria Părintelui Arsenie Papacioc şi „Poarta”, ce evocă figura Episcopului Damaschin al Sloboziei şi Călăraşilor.

Aceste texte, ale amintirilor, se pot clasa cu uşurinţă sub numele de „proze uşoare”, în sensul că pentru parcurgerea lor, cititorul nu trebuie să îşi exploateze foarte tare partea cognitivă, fiind suficient să se lase purtat de valul lecturii.

În contrast cu acestea, se evidenţiază un număr de patru texte, care prin complexitatea subiectului abordat, se pot oricând constitui sub forma unor scenarii de dramă de scurt metraj. Acest grupaj pe care l-aş numi „piesele de rezistenţă”, este alcătuit din prozele: „Zina”, „Clementina”, „S.O.S.” şi „Cântecul”. Prima dintre ele, „Zina”, ilustrează două aschii sărite din trunchiul comun al unei drame puternice: pierderea oamenilor dragi. Doar că direcţiile sunt diferite: o „aşchie” îşi pierde doar capacitatea de a-şi reda un sens vieţii, cealaltă îşi pierde chiar identitatea personală şi cu aceasta orice orientare existenţială. A doua proză din grupaj, „Clementina”, prezintă drama unei vieţi „lipsită de orice grijă”. Poate cea mai emoţionantă poveste este cea a tânărului locotenent Vasea, comandant de pluton şi cercetător ştiinţific, pentru care simţul sacrificiului se doveseşte a fi crez şi lege, şi totodată cauza morţii sale premature, o moarte care îl află în ajunul zilei în care ar fi vrut să-şi împlinească iubirea. Ultima proză din acest ciclu, „Cântecul”, aduce în atenţie drama şi totodată misterul unui călugăr plecat din mănăstire, dar care continuă să rămână sub jurământul tăcerii. Iar „trădarea” involuntară a acestui jurământ, aduce cu sine şi schimbarea de direcţie a vieţii: părăsirea gospodăriei în care găzduia, spre o destinaţie necunoscută.

Ceea ce au în comun aceste patru proze este starea de spirit pe care o insuflă, care se concretizează am putea spune sub forma unei instigări la nevisare, la realism. De altfel inclusiv titlul volumului spune acelaşi lucru, deoarece a unsprezecea poruncă, aşa cum reiese din proza omonimă, care este de altfel un colaj de situaţii aducătoare la realitate, este „să nu visezi”. Aşadar, viaţa şi provocările ei ne invită şi totodată ne învaţă să lăsăm naivitatea şi visarea copilăriei şi să ne ancorăm în realitatea concretă şi obiectivă a lumii in care trăim.

Un caz cu totul atipic pentru acest volum şi pentru proza scurtă a autoarei este proza „Plasa monofilară”. Şi aceasta deoarece, spre deosebire de restul textelor în care autoarea pare preocupată strict de situaţiile de viaţă prezentate, trecând cu vederea prezentarea decorurilor în care acestea au loc, sau mulţumindu-se să le prezinte foarte lapidar, în această proză ea reuşeşte să descrie foarte vast universul pescarilor, lăsând cititorul să simtă întreg parfumul ecosistemului „pescăresc”.

Aşadar, odată cu volumul „A unsprezecea poruncă”, scriitoarea Florentina – Loredana Dalian, ne poartă prin intermediul literelor, atât prin iluzoriile grădini înflorite ale amintirilor copilăriei, cât şi prin labirinturile psihicului uman, prin prezentarea unor drame existenţiale. Iar prin diversitatea tonurilor abordate, oscilând între melancolie şi realism, între trecut şi prezent, între dramă şi relaxare, înţelegem că avem de-a face cu o scriitoare aflată într-o continuă căutare a identităţii literare, cu un fruct din marele pom al literaturii, aflat într-un proces de coacere continuă.

Salutăm această nouă ieşire la rampă a scriitoarei Florentina - Loredana Dalian şi aşteptăm cu interes noile creaţii literare ale acesteia.

Romeo Aurelian ILIE

Bucureşti, ianuarie 2013

http://bineativenitinrai.blogspot.ro/

Poeţi din „Zodia Helis” prin „Câmpiile verticale” ale Pictorului VALERIU STOICA

Vernisajul expoziţiei şi recital de poezie la Palatul Suţu (Muzeul Municipiului Bucureşti)

        Câmpii verticale? Artistul spune că da. Artiştilor le este permis să imagineze, întrucât lucrează cu simboluri. Încercând să dezleg metafora, mai trăgând de limbă autorul, mai trăgând cu urechea la prezentarea făcută de Prof. Univ. Dr. Doina Işfănoni, am aflat că titlul aparent paradoxal este tributar dorinţei dintotdeauna a omului de accedere spre înalt, tendinţei către verticalitate. Intersectând planul orizontal al câmpiei unde s-a născut Pictorul Valeriu Stoica (Movila, judeţul Ialomiţa), cu cel vertical al câmpiilor sale, se obţine simbolul Crucii, atât de prezent şi în pictura sa, artistul nefiind numai un simplu pictor, ci şi pictor de biserici (ceea ce mi se pare o încununare a artei plastice). 

          Îl ştiam numai ca scriitor, din paginile revistei „Helis”, neştiind, la vremea respectivă, ce pierdeam necunoscându-i pictura. L-am întâlnit în 2012, la „Casa Tudorii”, unde mi-a fost prezentat de poetul Gheorghe Dobre. Am avut plăcuta surpriză să întâlnesc un om de o rară modestie (în sensul cel mai frumos al cuvântului), de o blândeţe care i se citeşte pe chip. Astfel, m-a bucurat foarte mult invitaţia domniei sale la vernisajul ce a avut loc în data de 15 ianuarie 2013 (de Ziua Naţională şi a Poetului Mihai Eminescu), la Muzeul Municipiului Bucureşti. Clădirea impresionantă, construită în stil neogotic, între anii 1833-1835, mai este cunoscută sub numele de Palatul Suţu, fiind iniţial proprietatea familiei domnitoare omonime, având ulterior diferite întrebuinţări (sediu de primărie, de bancă, de CEC, etc.), iar în prezent găzduieşte Muzeul Bucureştiului. 

          Despre pictura lui Valeriu Stoica nu am căderea (competenţa) să vorbesc. Voi spune doar că m-a impresionat în mod deosebit, că, în faţa lucrărilor sale, am simţit o emoţie aparte, o mângâiere sufletească venind dinspre jocul de lumini şi chiar dintr-o anume căldură ce iradiază din imagini şi culori. 

          Interesant la acest eveniment a fost faptul că şi-au dat mâna, în mod fericit, două arte: pictura şi literatura (mai exact, poezia). Domnul Valeriu Stoica a dorit să aibă alături prieteni din „Zodia Helis” (aşa cum ne-a prezentat şi pe afişul evenimentului). Astfel, au susţinut un recital de versuri din creaţie proprie poeţii: Costel Bunoaica, Florin Ciocea, Florentina Loredana Dalian, Gheorghe Dobre, Dan Elias, Nicolae Teoharie şi Daniela Micu, cea care a fost şi moderatoarea evenimentului. O frumoasă prezentare ne-a făcut istoricul Marian Ştefan, bucureştean prin adopţie, însă tot ialomiţean de-al nostru, unchiul deja celebrului violonist Valentin Albeşteanu. Pe mine m-a numit „sarea şi piperul Helis-ului”. Îi mulţumesc pentru indulgenţă. Eu aş fi zis „mătrăguna Helisului”. 

„Prielnică este lumina măreţului astru pentru întinsa câmpie şi pentru artiştii născuţi şi trăitori în ea. Plini de lumină în priviri au venit aceşti crainici ai artei ialomiţene la Palatul Suţu, la Bucureşti adică. Toţi se bucură de notorietate în lumea culturală, aşa că publicul, poftit să vadă şi să asculte, a fost numeros.” Acestea sunt cuvintele jurnalistului Adrian Bucurescu, tot bucureştean-ialomiţean (s-a mutat Ialomiţa la Bucureşti!), pe care le nota a doua zi după vernisaj în publicaţia TheEpochTimes (http://epochtimes-romania.com/news/artisti-din-zodia-helis---180741) . Schimbând câteva vorbe la momentul neoficial al evenimentului, după ce am fost prezentaţi unul altuia, ne-am descoperit de-a dreptul vecini de... copilărie. Eu munteancă-buzoiancă, el sărăţean. Ce mică-i lumea! A trebuit să ne cunoaştem la Palatul Suţu. Adrian mi-a povestit cum se apelau reciproc, pe vremea deja îndepărtată a copilăriei sale, cei din Munteni-Buzău cu cei din Sărăţeni. Îmi place când întâlnesc oameni care-şi poartă satul în suflet prin cele palate, neabandonându-l la garderobă.

Bucuria noastră a fost amplificată de revederea şi altor cunoscuţi şi prieteni (profesorul şi criticul Aureliu Goci, scriitorii Florentin Popescu, Marin Constantin şi Florin Grigoriu), astfel că ne-am simţit aproape ca acasă, în „moţul” Bucureştiului, la Kilometrul 0. Am făcut şi cunoştinţe noi, printre care aş aminti de o doamna cu totul deosebită şi încântătoare. Este vorba de doamna Uca Marinescu,  cea mai cunoscuta femeie-explorator din Romania, prima româncă ce a ajuns în Antarctica; prima femeie din lume care a ajuns în decursul unui an la cei doi poli geografici ai Pamântului; primul român care a ajuns la cei doi poli pe schiuri in 2001 (marcand si un record de varsta), a traversat Africa, a mers de sase ori in Tibet, s-a catarat pe Mont Blanc si pe alte vârfuri, a escaladat gheţari. Şi se pare că nu se opreşte aici, deşi vârsta (pe care n-o arată deloc) i-ar permite să se răsfeţe în confortul casnic. Văzând-o şi ascultând-o, mi-aş fi imaginat-o mai degrabă vreo descendentă a familiei Suţu, va să zică o prinţesă, ingenuă, fragilă, spre care îţi e teamă şi să sufli. Nicidecum o atletă în toată regula. Felicitări, doamna Uca! Şi promit că, de mâine, o să merg şi eu pe jos până la... alimentara. 

 

Nu voi încheia fără a aduce un omagiu publicului, educat, civilizat, atent, răbdător. Când merg la astfel de evenimente, parcă sunt în altă Românie. În România normală, nu aceea care se vede la televizor. A propos: nu ştiu dacă evenimentul a fost mediatizat (sanchi! De artă ne arde nouă? E mai important să ştim ce struţi, găini, curcani şi alte orătănii se mai poartă ca animale de companie de către persoane – pardon! vedete -  duse cu... nu, nu cu vaca, mai nou se zice „cu animalul de companie”, par example cu găina), dar o televiziune cel puţin a fost prezentă (vocile spuneau că era chiar TVR, dar cum eu sunt alergică la televiziuni şi televizor, n-am remarcat). Poate sunt nedreaptă, şi nu vreau să fiu. Dacă vede cineva emisiunea, să mă tragă de mânecă. Din ea va ţâşni atunci (din mânecă, aşadar)... purecele de companie. Da, purece îmi voi lua. Prezintă multiple avantaje, pe lângă cel de a-ţi asigura notorietatea: e uşor de transportat, nu se vede, nu cere de mâncare şi, dacă mă supără cineva, îl dau pe el. Atunci, cu siguranţă mă veţi vedea la Tv, la oră de audienţă maximă. Până atunci, sper să mă mai vedeţi prin revistă (să mă citiţi, că de văzut n-aveţi cum, Dobre zice că sunt urâtă şi nu merit poză). Şi sper să ne mai vedem la cât mai multe evenimente culturale, de înaltă ţinută, cum a fost şi cel al vernisajului expoziţiei „Câmpiile Verticale” a Pictorului Valeriu Stoica, unde au fost invitate să expună şi mai tinerele sale colege: Melania Florescu, Manuela Petre şi Ana-Maria Vasilescu. 

Aş mai fi avut multe de vorbit, multe de întrebat. Pe domnul Valeriu, de exemplu, l-aş fi întrebat cum îşi pregăteşte lemnul pentru icoane,  la ce se gândeşte când e căţărat pe schelă (îmi şi imaginam răspunsul: „cum să fac să nu cad”); pe doamna Uca ce simte acolo sus, foarte sus... Dar timpul, acest nevăzut alergător la proba de viteză, m-a împiedicat. Mai trebuia să ajungem şi acasă (prin ceaţa prin care abia am răzbit), să ne odihnim, să ne trezim devreme şi să mergem la datoriile noastre. 

          Dacă v-am făcut curioşi, vă spun un secret: Valeriu Stoica va expune în curând la Slobozia. Ţineţi aproape! Până atunci, dacă nu puteţi merge la Muzeul Municipiului Bucureşti, unde expoziţia rămâne deschisă până în 30 ianuarie a.c., cu program de vizitare între 10-18, intraţi măcar pe site-ul domniei sale: www.valeriustoica.ro

          Felicitări, domnule Stoica, mulţumim stimate artist şi prieten pentru găzduirea poeţilor din zodia Helis şi vă aşteptăm curând, în câmpia noastră enervant de orizontală, cu ale dumneavoastră minunate câmpii verticale. Vom suprapune cele două planuri şi vom obţine Crucea. 

Crucea artistului, care i s-a dat odată cu talentul, pe care o cară cu drag, uneori cu greutate, dar pe care n-o mai poate lepăda, chiar dacă ar dori... 

                  Slobozia, 16 ianuarie 2013

Notă 21.01.2013: Vor fi transmise secvenţe de la eveniment, miercuri, 23.01.2013, între orele 16-17, la TVR 1, în cadrul emisiunii "Convieţuiri"

Emisiunea "Convieţuiri", TVR 1, 23 ianuarie 2013 (despre eveniment între minutul 23:40 - 30:12)