Contratimpul iubirii

Oraşul e trist, cu tot cu luminile lui sclipitoare. Am înlocuit lumina taborică cu aceea electrică. Şi ni se pare c-ar trebui să fim fericiţi. Până şi omul de zăpadă ştie, până şi el pare să înţeleagă, aşa cum îl vezi, stingher în mijlocul oraşului. Oamenii de zăpadă n-au ce căuta la oraş, locul lor e la ţară; parcă le-ar fi ruşine să se arate.

          Aşa cum nu voia bunica să fie văzută, când mă căuta la liceu, cu bocceluţa de mâncare, cărând după ea sufletul unui întreg popor chinuit. „Să nu-ţi fie ruşine, mamă, - zicea – las’ că stau aci mai ferită.” Nici acum nu ştiu de unde îşi dăduse ea seama că eu mă ruşinam de băsmăluţa ei, de riduri, de câlcâiele crăpate. Ca şi bunicul, când împingeam o dată de căruţul de invalid. „Stai, opreşte!” M-a chemat lângă el şi m-a pus să-l privesc în ochi. „Flori, ţie nu cumva ţi-e ruşine cu mine, aşa cum sunt, juma’ de om?” Habar n-am cum simţise. N-am putut să-l mint, nici să-i spun adevărul. Sunt adevăruri care dor şi minciuni care mângâie. Am plecat ochii. Două lacrimi mari s-au scurs dintr-ai lui. Şi-a suflat nasul în batistă. „Du-te, dacă-ţi e ruşine! Ia-o înainte! Ajung eu pân-acasă. Zi-i lu’ mă-ta mare să vină!” Nici asta n-am putut, n-am avut puterea să-l las, am împins mai departe de căruţ, ca şi când aş fi cărat o cruce; şi m-am ruşinat. De data asta, de mine.

          Nu ştiu de ce toată lumea avea grijă de sensibilităţile mele. Pesemne pentru că m-au iubit. Şi unchiul, când a ieşit din puşcărie, a venit la poarta liceului să mă vadă, dar n-a trecut de ea. A trimis un elev să mă cheme. I-am sărit de gât. El s-a tras înapoi. „Stai! Fereşte-te, dă-te mai la o parte, să nu te vadă colegii că stai de vorbă cu-n puşcăriaş! Dacă te întreabă vreunul, să spui că era un vecin.” Nu m-a întrebat nimeni.

Ei nu mai sunt. Eu am rămas cu beculeţe şi cu lumini sclipitoare, un pospai, o faţadă, o scenă în care jucăm drama fericirii. Eu am aflat prea târziu, o, ce târziu am aflat, că frumuseţea nu stă în riduri şi-n călcâie crăpate, că lumina artificială nu-i o sursă de fericire. Că oamenii de zăpadă sunt atât de trecători. Ca şi oamenii-oameni. Trebuie să-i iubeşti atunci când îi ai.

Dar nu ştiu cum se face că parcă mereu am trăi în contratimpul iubirii...

La Micky. Întâlnirea membrilor Asociaţiei Culturale „Helis”, Casa Sârbească, 2012

Cronică de cârciumă

    Conform tradiţiei, şi anul acesta membrii Asociaţiei Culturale „Helis” (aceia care au putut răzbi prin nămeţi) s-au adunat la întâlnirea de sfârşit de an (şi de lume, după unele păreri), la restaurantul „Casa Sârbească”, în data de 21 decembrie 2012.

     Au semnat prezenţa: domnii Gheorghe Dobre, Florin Ciocea, Vasile Iordache, Nicolae Tache, Ştefan Neagu, Ioan Neşu, Costel Bunoaica, Romeo Aurelian Ilie, Vitalie Buzu, Vasile Pană, Ion Alecu, doamna Mihaela Racoviţeanu şi subsemnata.

Gheorghe Dobre ne-a făcut şi o surpriză, dându-ne de lucru chiar şi la această întâlnire amicală, împărţind foi cu temă unică, adică „Serbăm sfârşitul împreună!” (nu ştim al cui sfârşit, dar de petrecut, l-am petrecut); şi, pentru ca tema să nu fie deloc uşoară, au fost şi cuvinte impuse (a fost, de fapt, o temă în două părţi). Toată lumea scria chiar ca la sfârşit de lume, de parcă se chiar termina şi era musai să serbăm cum trebuie, să lăsăm ceva în urmă, nu cumva să rămână vreo capodoperă nescrisă. Mai puţin Nicolae Tache, care a protestat dând foaia goală. E şi acesta un gen de creaţie... supra-modernistă. Surpriza a constituit-o Mihaela, care a scris o poezie faină şi cu rimă, folosind toate cuvintele, deşi era la prima tentativă oficială de acest gen (scriere la comandă pe temă şi cuvinte impuse), dar înclin să cred că ea s-a antrenat intens de multă vreme, fără să ştie nimeni (după rezultatul obţinut).

Domnul Micky, Mihail Zikov în actele din Macedonia, Mihai Zicu mai pe româneşte, patronul localului, un vechi prieten al „Helis”-ului, a venit la un moment dat şi ne-a onorat cu prezenţa un timp. Ceea ce a prilejuit lui Dobre să ne informeze despre faptele bune ale acestuia, făcute cu consecvenţă şi fără a se împăuna cu aceasta. Mai exact, de trei ani, domnul Micky, cu maşina şi pe cheltuiala lui, trimite 2-3 scriitori helisieni la Festivalul Internaţional de Poezie  de la Veles, din Macedonia. Despre Micky, Dobre ne-a spus că este şi un mare patriot român. Cinste lui şi mulţumiri pentru implicarea în viaţa culturală ialomiţeană!

Frumuseţea întâlnirii a fost umbrită de faptul că nu au fost prezenţi toţi prietenii, îi scuzăm însă, înţelegând că au existat motive obiective pentru absenţă.

Cu speranţa că ne vom revedea sănătoşi şi în număr mai mare la anul, urăm tuturor cititorilor noştri un an nou cu bucurii şi împliniri, iar nouă, cât mai multe texte/ cărţi bune şi cu cât mai mulţi cititori!

La mulţi ani!

http://www.revistahelis.ro/index.php?evenimente

Nea Ilie Ciocârlie

De ani de zile de când venise paroh în colţul acela uitat de lume, Părintele Petre (Petrică, aşa cum îl alintau enoriaşii, trei babe fără dinţi şi doi moşi fără blazon), nu-şi mai luase concediu. Se hotărî într-o vară să-şi ia preoteasa şi să plece şi el pe la mănăstirile din Bucovina, că multe auzise despre frumuseţea lor, dar nici măcar la televizor nu văzuse. Astfel, cu vreo două zile înainte să plece, îl chemă pe unicul său ajutor de nădejde (nădejde, vorba vine! dar altul n-avea), Ilie, şi-l instrui cum se cuvine: „Să ai grijă de biserică, mai ceva ca de ochii din cap! Vezi să n-o prade hoţii, vezi să nu joace florile vaca lui nea Stere de peste drum, să nu dispară vreo ţaglă din gard... să nu, să nu. Cât despre iniţiative, nu cumva să te prind că-ţi crapă dovleacul vreo idee, că om te-am făcut! Ca acum doi ani când am fugit şi eu până-n satul vecin şi te-au convins babele alea proaste să scoţi Icoana din Altar să faceţi procesiune pentru ploaie. Cine-a mai pomenit procesiune fără preot?! Să nu te prind că faci ceva fără aprobarea mea! Ai înţeles, Ilie? Uite adresa la care mă găseşti, de-oi avea vreo nevoie, faci cerere şi aştepţi să se aprobe. Bine?” Ilie sărută mâna Părintelui şi se plecă smerit, că era el prost, dar om rău nu era, şi îl asigură pe Părinte că n-o să-i iasă din cuvânt nici mort. „Lasă, măi Ilie, că eu am nevoie să m-asculţi cât eşti viu; după ce vei pleca în „pelerinaj”, n-ai decât să nu mă mai asculţi!” Şi astfel se despărţiră, Ilie convins că o să facă toate aşa cum îl sfătuise Părintele, acesta convins că oricum vorbise degeaba. Cunoştea el marfa.

Primele două zile au trecut cum au trecut, cu pace şi linişte. Ilie devenise mai important decât oricând; îţi dădeai seama după cum îl vedeai mergând pe stradă, mai ţanţoş ca de obicei (că deh! Avea „foncţie” mare). Mergea cu cheile de la biserică în mână, legănându-le într-un anume fel, aşa cum văzuse că făcea şi Părintele, apoi saluta precum acesta, cu o anume nobleţe în gesturi, ba încă de multe ori le mai ţinea şi predici prăfuiţilor de pe marginea şanţului, de ajunsese lumea să se întrebe: „Ce-are ăsta a’ lui Ciocârlie? Nu cumva a luat-o razna?”. A treia zi însă, Ilie se confruntă cu o mare problemă, ce mai dilemă, daraveră cum îi zicea el. În sfântul locaş al bisericii intrase o nemernică de muscă mare care se tot aşeza peste tot şi parcă să-i facă în ciudă, când voia şi el s-o lipăie, aia îşi găsea loc pe vreun Sfânt şi cum era, Doamne fereşte! să pălească Ilie Sfântul cu pliciul? O fi el prost, dar cu mare evlavie. Aşa că, nereuşind să prindă dihania aducătoare de nelinişti pentru bietul Ilie, încercă s-o dea afară, dar îl păli în scăfârlie amintirea cuvintelor Părintelui: „Nu cumva să te prind că faci ceva fără aprobarea mea!”. Bietul Ilie asudă tot numai la gândul că era să omoare musca, va să zică să fi comis un act din proprie iniţiativă fără să ceară binecuvântare Părintelui. Dar bine că nu i-a reuşit! Uite, chiar acum se va aşeza la masă şi-i va scrie Părintelui o cerere prin care să solicite izgonirea nemernicei din sfântul locaş, s-o înveţe minte aşa cum i-a învăţat Dumnezeu pe Adam şi Eva când i-a izgonit din Rai. Scuipă în palme de parcă ar fi pus mâna pe coasă, luă pixul, suflă în pastă, apoi, cu gesturi importante, de scrib regal, începu să-şi aştearnă păsul pe hârtie:

„Preacucernice Părinte care mi-aţi fost ca un tată şi încă-mi mai sunteţi pe-acolo pe unde-oţi fi şi v-oţi clătina ochii pe cele frumuseţi care eu nu le-am văzut că stau ca prostu’ aci şi mă războiesc c-o desfrânată de muscă ptiu!, subînsemnatul Ilie Ciocârlie, că n-a putut să-l cheme şi pe tata măcar Ciocârlan, de mă fac de râs cu-n nume ca ăsta, preaplecat şi preaobosit vă rog, cu adâncă smerenie şi supuşenie dinaintea feţei voastre pe care n-o văz da’ mi-e dor de dânsa, cum ziceam eu, Ilie cu nume de pasăre cântătoare, vă rog să-mi aprobaţi urgent şi fără preget să binevoiesc a huşui afară nesfânta muscă din sfânta noastră biserică, ori, dacă nu, să permiteţi să-i trag o sfântă bataie s-o învăţ minte să se mai c... iertaţi! uşureze pe sfinţii Sfinţi. Că dacă era după mine, o lipeam de nu se vedea, da’ mi-am adus aminte de vorbele înţelepte ale sfinţiei voastre dinainte să plecaţi pe cele coclauri – Ilie, dacă te prind că faci ceva fără aprobarea mea, om te-am făcut. Eu ştiind care va’s zică cam ce-nseamnă asta, n-am binevoit a-mi sta lubeniţa icişa unde-mi şed şi ciolanele, pentr-o preacurvă de muscă care mi-a mâncat ficaţii şi jumătate din creier, aia de mi-a mai rămas. De-aceea, preaiubite Părinte care nu mai pot să rabd, vă implorez să-mi daţi binecuvântarea pentru cele de mai sus. Acuma, dacă tot v-am scris şi-am stricat foaia degeaba şi dacă tot mă ţine pixu’, zic să vă mai spui şi cele ce sunt prin parohia noastră. De murit, n-a mai murit nimeni (Nici de înviat). De unde tragem confuzia că noi, enoriaşii din sat, suntem beton de sănătoşi la trup. La cap nu prea ştim cum stăm. În rest, stăm bine, care pe prispă, care pe şanţ, care pe tron, care pe gânduri, care pe tânjeală. Vaca lu’ nea Stere de peste drum taman a fătat ceea ce ne bucurăm că de-abea nu mai calcă florile pe termen limitat până la următoarea gestaţie finalizată cu succes. Altfel, eu trebuia s-alerg toată ziulica cu băţul de pe dânsa. Nici lighioana de Mariţa nu s-a mai îmbătat, că i-am zis fă, dacă mai duhneşti o dată, te spui lu’ Părintele. Da’ ea a zis că-mi arată ea mie, ceea ce nu mă-nteresează, că nu-ş’ ce-ar mai putea să-mi arate din ce are şi eu n-am văzut. Că ultima dată când am găsit-o căzută peste cristelniţă mi-a arătat zău şi ce n-aş fi vrut să văz, iertaţi! Pe la dumneavoastră pe-acasă toate sunt bune mai puţin soacra care se vaită mereu că aoleu mor, da’ nu mai moare. Alaltăieri zice: Ilie stai aci şi-mi ţine lumânarea, că ce mă fac eu că mor taman acum când e Părintele plecat de n-are cine să mă grijească şi pe mine. Da’ eu am încurajat-o, i-am zis: Lăsaţi coană mamă-soacră-preoteasă că dac-o fi, nu-i nicio supărare, că dau eu o fugă pân’ la popa din satu’ vecin, repede-l aduc, numa’ să muriţi, că de restu’ mă ocup eu. Nu-ş’ ce-o fi apucat-o de-a aruncat după mine cu-n papuc şi nici n-a mai vrut să moară, ceea ce am să v-o predau întreagă şi aproximativ vie în caz că nu s-o răzgândi. Câinele Vasilică e bine, sănătos şi vă transmite lătrături. Purceaua-i moartă-n coteţ, că s-a anunţat vizită de la Episcopie; da’ las’ că vă descurcaţi dumneavostră cum aţi mai făcut şi altădată cu purceaua lui nea Ipsilante. Şi zic c-om scăpa noi şi din asta, cum am scăpat de turci la Plevna, doar cu oarece pagube inumane. A propos de Plevna şi de bătălii, mi-am adus aminte de nefericita muscă despre care supus vă rog a binevoi a aproba cu plaivazul pe foaie, ori s-o dau afară, ori s-o eutanasiez, că doar n-o s-aşteptăm să moară de bătrâneţe.

Eu cam atât am avut a suprasolicita de la sfinţia voastră şi aştept cu înfrigurare răspunsul, nici pe soacră-mea n-o aştept cu-atâta nelinişte. Al dumneavoastră preaplecat (cu sorcova), Ilie Ciocârlie, n-aş avea parte de numele meu, care vă slujesc ca un câine credincios de prost ce sunt, da’ nu mă duce mintea ce să fac c-o amărâtă de muscă, că nu voiesc a mă afurisi pe mine pentru-o scârbavnică insectă de căcat pardon! Săru-mâna!”

Hristos se naşte, slăviţi-L!

Concerte ale Coralei „Sfântul Mare Mucenic Mina” a Protopopiatului Slobozia, cu ocazia Sărbătorilor de iarnă 2012

“Uimit am sarit de sub pătura sură:
- De unde vii, Doamne, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gură
şi mi-a făcut semn ca să tac.”

(Radu Gyr – Iisus în celulă)

Puţine sunt lucrurile care ne mai impresionează astăzi. Lumea s-a transformat într-un mare Mall, sufletele se vând la reducere, două la preţ de unul, se târguiesc emoţii de-a gata, se vorbeşte mult şi se comunică puţin, se iubeşte cu raţia. Şi ne mirăm că se moare de singurătate. Se plânge în direct la televizor. Pentru că oamenii vor să-şi strige lacrimile. Pentru că am uitat decenţa plânsului în intimitate. Ori pur şi simplu pentru că simţim dorul de cineva care să ne şteargă lacrimile. Ori pentru că am uitat, sau n-am ştiut niciodată că, în orice timp, în orice loc, există Cineva care să le şteargă, care să le asume, să le ia asupra Sa, lacrimile noastre... De aceea e nevoie ca, uneori, altcineva să ne aducă aminte. Să ne vestească bucuria Naşterii Lui Hristos, Calea, Adevărul şi Viaţa, Pacea şi Lumina noastră. E nevoie ca altcineva să ne amintească vorbele Lui: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei, 28, 20).

Pentru ialomiţeni, „altcineva-ul” care ne-a amintit a însemnat: Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor, Protopopiatul Slobozia, prin reprezentanţii acestora – P.S. Episcop Vincenţiu, P.C. Protopop Dumitru Drăghici – Corurile din cadrul Eparhiei, precum şi copiii de la diferite şcoli ialomiţene, împreună cu dascălii îndrumători.

Marţi, 11 decembrie 2012. Slobozia, Catedrala Episcopală „Înălţarea Domnului”

Cu binecuvântarea şi în prezenţa Preasfinţitului Părinte Vincenţiu – Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor, în faţa publicului prezent au evoluat corurile:

- CORUL SEMINARULUI TEOLOGIC „SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR” DIN SLOBOZIA - Dirijor PC Prof. Consilier Gabriel Oproiu;
- CORUL „SFINŢII TREI IERARHI” AL PROTOPOPIATULUI FETEŞTI – Dirijor  PC Ion Buche;
- CORUL „SFÂNTUL ANTIM IVIREANUL” AL PROTOPOPIATULUI OLTENIŢA - Dirijor dl Ştefan Voicu;
- CORUL „ANTON PANN” AL PROTOPOPIATLUI URZICENI - Dirijor PC Prof. Ovidiu Dincă;

- CORUL „SFÂNTUL ANDREI CRITEANUL” AL PROTOPOPIATLUI LEHLIU - Dirijor PC Gheorghiţă Tipa;
- CORUL „MIHAIL VULPESCU” AL PROTOPOPIATULUI CĂLĂRAŞI - Dirijor dl Del Vasilache;
- CORALA „SFÂNTUL MARE MUCENIC MINA” A PROTOPOPIATULUI SLOBOZIA - Dirijor PC Cătălin Stanciu.

       Atmosfera a fost una de sărbătoare, dar parcă am simţit o oarecare lipsă de entuziasm. Poate aceasta mi se datorează în întregime, n-am fost un receptor prea bun. Mă aflam sub influenţa unor chestiuni mărunte, personale, precum şi a cărţii pe care o citeam în acea perioadă: „Întoarcerea la Hristos” de Ioan Ianolide. Gândeam că noi, cei aflaţi în libertate, cărora nu ni se cere să ne lepădăm de El, care nu suferim chinuri şi umilinţe dincolo de orice imaginaţie bolnavă şi diabolică, noi aceştia de azi nu ştim a aprecia ceea ce ni s-a dat, nu ne bucurăm la adevărata măsură de binefacerile libertăţii, pe care am folosit-o pentru a transforma lumea în bâlci. În timp ce aceia care au fost prigoniţi se bucurau dacă putuseră să salveze câteva pagini roase de vreme dintr-o Biblie, ori dacă se puteau spovedi prin alfabetul Morse la un preot pe care nu-l vedeau, ori dacă reuşeau să se împărtăşească cu o firimitură din Sfintele Daruri aduse clandestin de cineva din afară, împărţite astfel încât să ajungă tuturor, păstrată ascunsă cu sfinţenie (Ianolide povesteşte cum, de emoţie că urma să se împărtăşească, a scăpat firimitura pe jos şi, negăsind-o, a şters cu limba o bucată din pardoseală, sperând că a reuşit să o înghită). Naşterea Lui Hristos ar trebui să ne transmită numai bucurie, dar eu, din păcate, nu m-am putut deconecta de la marile tristeţi ale acestei lumi, gândind că n-am ştiut să primim Darul aşa cum se cuvine. „Să vă iubiţi unii pe alţii!” Şi noi?

Şi totuşi... Hristos s-a născut. Mulţumim corurilor care ne-au adus din nou minunata veste. Să fiu iertată dacă eu n-am perceput că a fost transmisă cu entuziasmul scontat. E numai din pricina mea. Deşi, la Corul „Mihail Vulpescu” parcă am simţit o înviorare, parcă publicul şi soliştii abia atunci începuseră să comunice. Ori poate eu abia atunci mă trezisem din mirările şi mâhnirile mele. Corala „Sfântul Mare Mucenic Mina” m-a trezit de-a binelea. Acolo am simţit mai mult elan, mai multă dăruire. Deşi, ce-i drept, nu ca alte dăţi. Posibil şi datorită unei deficienţe de ordin tehnic - fie a aparatului meu auditiv, fie a instalaţiei de sonorizare. Oricum ar fi, importantă este Vestea cea mare, participarea împreună la această vestire şi mulţumim Părinţilor, dirijorilor şi elevilor Seminarului Teologic, care au făcut eforturi deloc neglijabile pentru a ne bucura. Un asemenea concert e o mare binecuvântare pentru eparhia noastră.

          Joi, 13 decembrie 2012. Slobozia, Casa Municipală de Cultură „Galax”

Protoieria Slobozia şi Asociaţia „Din inimă pentru aproapele”, cu binecuvântarea PS Vincenţiu, sub oblăduirea PC Dumitru Drăghici şi prin eforturile PC Cătălin Stanciu (responsabil artistic) şi al doamnei Asistent Social Anastasia Pătraşcu, cu sprijinul Primăriei Slobozia, au organizat a doua ediţie a spectacolului: „E vremea colindelor”, susţinut de copii. Am avut bucuria să urmărim prestaţiile corurilor de la şcoli din Slobozia (Şcoala nr. 2 „Sf. Ap. Andrei” şi Liceul Tehnologic „Înălţarea Domnului”), Bucu, Ograda, Traian, Slobozia Nouă, Gheorghe Doja, Constantin Brâncoveanu, Amara şi Ciulniţa. Copiii au transmis, cu gingăşia specifică vârstei, o stare de bine şi de bucurie. Felicitări lor şi preoţilor/ dascălilor îndrumători/ dirijori. Din cele zece formaţii participante, s-a distins net Corul copiilor din Parohia Amara II, dirijat de PC Pr. Emilian Petre. Una dintre eleve a interpretat superb „Ave Maria!”, fiind răsplătită de public cu îndelungi aplauze. Un talent care sperăm să nu se piardă, aşa cum, din păcate, se întâmplă uneori. Cinste Părintelui Emilian pentru a-i fi  pus vocea în valoare şi pentru întreaga prestaţie a elevilor din Amara!

În încheierea spectacolului, Părintele Dumitru Drăghici, în discursul său, a adresat îndemnul către bunătate, prin versurile cunoscutului colind „Dar nu uita, când eşti voios, creştine, să fii bun!”. Creştine, ai face bine să fii bun mereu! Se tot vorbeşte, în ultima vreme, de sfârşitul lumii. Unii, mai excentrici (asta, ca să mă exprim elegant), se pregătesc de sfârşitul lumii ca de bal mascat. Există şi categoria „deştepţilor”, care exploatează prostia celor din prima categorie. Însă şi unii şi alţii uită sau se prefac a nu şti că lumea va sfârşi, când va sfârşi, din pricina răutăţii noastre. Să fim buni, aşadar, ori, dacă nu, să nu ne mai întrebăm de unde atâta rău în lume!

Sâmbătă, 15 decembrie 2012. Slobozia, Casa Municipală de Cultură „Galax”

          Un eveniment deosebit pentru urbea noastră, prezenţa Corului Naţional de Cameră „Madrigal”, un cadou oferit ialomiţenilor de Consiliul Judeţean. Mulţumiri şi cât mai multe astfel de iniţiative! Madrigalul nu mai are nevoie de prezentare ori de aprecieri laudative. Adevăraţi artişti, de la ţinută până la interpetare. Am remarcat un respect deosebit faţă de public. Sala a fost, ca niciodată, arhiplină, iar directorul Ionel Constantin mi-a mărturisit, în pauză, că mai întorsese destui de la uşă, întrucât nu mai erau locuri nici în picioare. Am remarcat, cu bucurie, prezenţa în sală a multor tineri.

          În deschidere, a concertat Corala „Sfântul Mare Mucenic Mina” a Protopopiatului Slobozia. Fie datorită acusticii mai bune a sălii, fie datorită (şi) altor cauze, prestaţia mi s-a părut mai bună decât cea de la Catedrală.

Ambele coruri, prin colindele pe care le-au interpretat, au transmis, la cote înalte, mesajul bucuriei Naşterii Mântuitorului. La finalul concertului, la îndemnul dirijorului Corului „Madrigal”, domnul Voicu Popescu, artişti şi public au cântat împreună, ceea ce a amplificat starea de bucurie a tuturor.  A fost adus un omagiu lui Marin Constantin – întemeietorul Corului şi cel care l-a purtat ani de zile către succes (încă din anul 1963, când a fost înfiinţat şi gândit ca formaţie corală de tip renascentist, din 1992 devenind Bun al Patrimoniului Cultural Universal UNESCO).

Sâmbătă, 22 decembrie 2012. Munteni-Buzău, Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”

Nerăbdătoare, ajung mai devreme decât era cazul. Schimb câteva vorbe în parcare cu Părintele Gică Ardeleanu, Parohul bisericii, care îmi transmite scurt informaţia privind locul pe care urma să-l ocup. Îmi plac ordinea, disciplina şi organizarea (n-aş fi dorit omenirii un conducător ca mine! Sau poate da); admir persoanele organizate şi le apreciez, cu atât mai mult cu cât sunt atât de rare în jurul nostru. Am şi o uşurinţă în a le detecta. Nu-ţi trebuie mult să-ţi dai seama, mergând într-un loc, indiferent care ar fi acela, de la biserică până la... stadion, dacă este condus de cineva cu abilităţi organizatorice sau dimpotrivă. Astfel că nu mi-e greu să aflu că Părintele Gică e unul dintre cei riguroşi în organizare; se vede în orice detaliu încă de la intrarea în curtea bisericii. Inclusiv din modul în care se comportă enoriaşii. Da, „turma” este, întotdeauna, asemenea păstorului. (Desigur, nu vorbim de oile rătăcite).

La intrare, mă surprind uitându-mă stânga-dreapta, ca şi când m-aş fi ascuns de cineva, ca şi când n-ar fi trebuit să fiu văzută. Mă opresc o clipă, îmi trag mental două palme, încercând să descifrez misterul. Memoria afectivă e fantastică! Micile sau marile spaime ale copilăriei nu dispar. Oameni buni, nu speriaţi copiii! Vor ajunge adulţi cu traume... mai mici sau mai mari, după cum au fost şi spaimele copilăriei lor. Peste 30 de ani au trecut de când făceam gestul acesta de a privi cu atenţie înainte de a intra în biserică. Exact în această biserică. De aceea, reflexul mi-a fost activat numai aici, nu şi în alt locaş de cult. Ne uitam după profesori, aveam grijă să nu ne vadă. E-adevărat că ei se făceau de multe ori că nu ne văd. Eram copii, care veneau cu inima deschisă spre Dumnezeu. Îl căutam. Ateii comunişti ne chemau la discotecă. Iar noi fugeam în Biserică. C-un pic de teamă, cu puţină grijă... dacă treceam de uşa bisericii, eram salvaţi. Ne pierdeam în mulţime şi nu ne mai întorcea nimeni înapoi. Acum, trecând pragul bisericii, zâmbesc. Aşa, doar cu jumătate de gură. Dar nu despre asta vorbeam...

S-au schimbat multe în biserica din anii copilăriei mele. E mai frumoasă, mai modernă, mai aranjată. Mai ales acum, cu bradul împodobit, cu crenguţe aşezate frumos pe lângă treptele ce coboară de la Altar. Totul se schimbă. Doar Dumnezeu rămâne acelaşi. Şi sufletul omului.

Corul feminin al bisericii interpretează minunat colinde. Îmi plac vocile lor calde, le-aş asculta întruna. În general, vocile feminine asociate au anumite stridenţe care mă calcă pe nervi. Nu e cazul aici. Acestea sunt frumoase şi se armonizează.

Momentul aşteptat se apropie. Vorbeşte Părintele Protopop Dumitru Drăghici. Aşa cum o face de obicei, cu zâmbetul acela permanent pe chip, care vine din inimă, nu contrafăcut, nu „electoral”. Fiind primul concert susţinut la Munteni-Buzău, după cuvintele introductive, Părintele a prezentat Corala „Sfântul Mare Mucenic Mina” şi palmaresul de până acum, apoi programul serii.

În prima parte, melodii religioase, în partea a doua - colinde. Dintre toate concertele despre care facem vorbire aici, acesta a fost clar cel mai reuşit (din punctul meu de vedere). Ori mi s-au desfundat urechile, ori acustica e foarte bună aici. Apoi, de data aceasta am fost mai aproape, e cu totul altceva decât „din avion”. Mulţumesc Părintelui Ardeleanu care a avut grijă de aceasta. În plus, membrii Coralei păreau mai relaxaţi. Doar Părintele Gică era tot o emoţie. S-a văzut asta în cuvântul de final. Emoţia înseamnă trăire, înseamnă că îţi pasă, înseamnă că... eşti om.  

După interpretarea pieselor din program, Părintele Drăghici a prezentat membrii Coralei, a adresat un scurt cuvânt prin care, din nou, ne-a îndemnat la bunătate. A amintit şi de vrednicul de pomenire Pr. Ionică (Ioan Petre), fost Paroh, fost Protopop, de la a cărui trecere la Domnul se împlinesc în curând doi ani.

Corul feminin a mai cântat un colind, apoi încă unul împreună cu Corala „Sf. M. Mucenic Mina” şi cu publicul, iar, la final, toţi am cântat „Mulţi ani trăiască!”.

Să trăim cu toţii, mulţi ani, dar nu degeaba! Să lăsăm o urmă în urmă, dar una frumoasă. Aşa cum Corala Protopopiatului Slobozia o face. Cu dăruire, cu drag, aducând raze de lumină în suflete adeseori prea obosite de viaţă. Sau de ne-viaţă. Mulţumiri Părintelui Protopop, membrilor Coralei, Părintelui-dirijor Cătălin Stanciu pentru că ne aduc bucurie şi ne oferă trăiri pe care numai muzica le poate oferi.

„Tu iarăşi ai, om bun de azi,

Crăciun, cu ramuri verzi de brazi.

Colindul sfânt tu iar îl ai,

Din glasuri coborând din Rai”

(Radu Gyr – Moş Crăciun)

Slobozia, decembrie 2012

http://www.protoieriaslobozia.ro/index.php?ev374

Nume de cod `mamaia`

Aşa merg eu, duminica, la Biserică. Cei care au acest bun obicei ştiu, probabil, că nu de puţine ori, acela, „nenumitul, necuratul şi alte nenimicuri” încearcă să le-ncurce paşii, doar, doar i-o împiedica. La mine, manevra nu prea-i reuşeşte, că am pasul mare şi hotărât. În schimb, roţile-s mici şi necorespunzătoare pentru iarnă. Astfel că, lăsându-mi paşii-n hotărârea lor, încearcă să-mi încurce măcar roţile.

Pfu, ce viscol! Două zile a nins întruna şi alte două înainte a fost polei. Mă înarmez cu toate forţele cunoscute, din care voi numi doar trei pe care mi le mai amintesc de la fizică – forţa centrifugă, aia centripetă şi, mai ales, a de pardon! frecare – şi dau năvală spre maşinuţa mea parcată regulamentar, paralel cu bordura şi perpendicular cu direcţia vântului. Dau năvală, un fel de-a zice, că forţa aia de care spuneam – de frecare – îmi e cam potrivnică la contactul cu solul. Vorbind în termeni matematici, frecarea dintre tălpile cizmelor mele şi pojghiţa de pe jos tinde la zero, fapt ce mă determină să merg precum sportivii la proba de patinaj viteză sau precum o balerină pe poante, în timp ce cară un sac cu cartofi în spinare. Mă rog, pe sărăcia asta, vi-l puteţi imagina şi cu pietre. De moară, nu preţioase, că alea s-au cam terminat de când au luat calea Moscovei, doar dus. Cu tot cu pui şi cu cloşcă şi cu ce alte orătănii or mai fi fost prin ogradă la vremea ‘ceea. Aceeaşi forţă de care vorbeam, cumulată cu viteza vântului şi cu celelalte două de care am amintit, şi-au dat mână cu mână (mai bine zis vector cu vector) împotriva mea, cu urmări din cele mai neplăcute nu doar asupra firavei mele făpturi, ci şi – mai ales – asupra cozii pisicii, peste care m-am rostogolit în încercarea mea neizbutită de a păstra echilibrul sacului (cu pietre sau cartofi, cum doriţi). Cum forţa de atracţie gravitaţională e direct proporţională cu masa corpului prăbuşit, pisica a miorlăit de mi s-au strepezit dinţii, că nici n-am mai putut să dau atenţie sărmanului meu cot peste care prăvălisem mai bine de jumătate de quintal din preţioasa-mi fiinţă, respectiv masa m. Dar asta n-ar fi nimic; cu pisica aş fi scos-o eu, cumva, la capăt, că i-am promis o pungă de „Whiskas” la-ntoarcere (întoarcerea de la Biserică, nu pe cotul celălalt), prilej pentru ea să-mi mulţumească printr-o amprentă pe obraz, executată prin tehnica zgârierii avansate. Eh! Bine că n-a nimerit ochiul! Cum care? Staţi, bre, liniştiţi, că am doi. Unul dintre ei.

Mai rău a fost că strigătul de luptă al graţioasei patrupede a trezit-o pe baba de la parter, zis şi mama pisicii. După faţa pe care mi-a afişat-o prin geamul larg şi cu zgomot rău-prevestitor deschis, aş fi crezut, mai degrabă, că tocmai a coborât din poveste mama zmeilor. (Dintr-o poveste! Prea sunteţi curioşi).

Cucoana ofuscată şi vădit deranjată din somnul de frumuseţe pierdută dinainte de-a o avea, m-a ameninţat, pe rând, cu Protecţia Animalelor, Protecţia Consumatorului, Protecţia Câinilor fără Stăpân şi a babelor fără frână la gură şi cu toate protecţiile care i-au trecut prin mintea ei de… prin mintea ei.

Vâzîndu-mă astfel lipsită de apărare în faţa avalanşei de injurii, hărţuieli şi ameninţări, cu toate forurile protectoare pe cap, m-am sesizat din oficiu şi m-am constituit parte civilă şi (rău)vătămată în propriul meu proces, pe care l-am intitulat ad-hoc „Icsuleasca (adică eu) contra Statului”. Contra statului degeaba pe la geamuri pe sub care miaună mâţe trase de coadă, contra statului acasă duminica dimineaţa, în timp ce bunii creştini iau calea Bisericii (sau măcar se străduiesc), înfruntând vicisitudinile vremii şi ale vremurilor, ghearele pisicii şi colţii babei, precum şi împotriva altor state, dintre care amintim doar pe cele mai celebre şi totodată unite ale Americii. Că despre statele de plată ale României nu facem vorbire. Prietenii ştiu de ce!

Ca să potolesc ofuscata, am pledat „nevinovat”, luându-mi de partea mea singura protecţie ce mai rămăsese nezvârlită în capul meu – anume pe Cea Divină. Astfel că i-am şuierat otrăvitei o urare cât se poate de creştinească: „Taci, hoaşcă, ori te spun lui Dumnezeu!”. Urare ce a avut efectul scontat, dar nu din pricină că partea reclamată s-ar fi temut întrucâtva de Cel Atotputernic, ci din oftică şi invidie că nu-i venise ei prima ideea să mi-L zvârle-n cap, cu tot cu Cetele Îngereşti.

Am scăpat ieftin, doar c-o reclamaţie la Poliţia Comunitară (pentru deranjarea liniştii publice şi atentat la fauna patriei), unde cotoroanţa, pardon! doamna de la parter, are abonament pe viaţă primit ca bonus din partea instituţiei amintite, drept recunoştinţă veşnică pentru faptul că le dă permanent de lucru, împiedicând astfel „eliberarea” mult ţipată şi contestată cu cascheta dată de pământ a 25% din personal. Poliţia Comunitară din oraşul nostru în care, altfel, vorba lui Sadoveanu, nu se întâmplă nimic, a fost singura care a scăpat de disponibilizarea de personal, pe motiv că „mamaia” (nume de cod) le dă de lucru cam de 5-6 ori pe zi, cu noapte la un loc, reclamând pe toţi vecinii, musafirii, extratereştrii şi alte lighioane de pe lângă blocul omului. Ultima dată îi chemase să le spună că cineva a furat gunoiul din tomberon.

-         Şi ce să facem noi, mamaie?, îndrăznise victima comunitară cu trese pe epoleţi.

-         Cum ce? Să vă deghizaţi în gunoieri şi, lucrând sub acoperire, să daţi de urmele nemernicului. Că nici pe gunoi nu mai poţi să fii sigur în ţara asta!

Am uitat să vă spun că mamaia se uită nu doar la telenovele, ci şi la filme poliţiste. După gărgăunii pe care-i are-n cap, o suspectez chiar de colaborare part-time cu HBO, furnizându-le americanilor, contra mâncării vitaminizate şi modificate genetic pentru pisici, scenarii pentru filmele lor „Horror” de rahat. Pardon! reformulez: scenarii pentru filmele lor de rahat cu cacao.

Domnul de la Poliţia Comunitară, pe care „mamaia” îl trezise din moţăiala de dimineaţă, se uită la mine ca picat din lună şi se (mă) întreabă cu voce alto:

-         Ce să fac eu, acum, cu dumneavoastră?

-         Aţi putea începe prin a mă ajuta să dau poleiul jos de pe maşină, îi sugerez timid.

-         Asta nu-i în fişa postului.

-         Atunci ia-ţi fişa postului şi citeşte-o, că sigur afli-n ea ce să faci, acum, cu mine! Dar hai mai repede, că se termină slujba!

-         Păi vedeţi, aici e problema, că în fişa postului nu zice cum trebuie procedat atunci când contravenientul zdrobeşte coada pisicii.

-         În cazul acesta, avem de-a face cu o situaţie atipică. Uitaţi cum procedăm: întrucât eu mă grăbesc, iar dumneavostară sunteţi în situaţia jenantă, penibilă şi deloc competentă de a nu şti cum să acţionaţi în cazul unei contravenţii atipice, vă propun să ne luăm, elegant, la revedere.

-         Păi şi deranjul meu pân-aici?, încearcă omul legii să-mi sugereze s-o încalc, oferindu-i o „consolare” palpabilă şi numărabilă. Cum mie, însă, nu-mi place să încalc legea, i-am oferit soluţia de compromis:

-         Sunt sigură că „mamaia” e nerăbdătoare să vă ofere o ciorbă suficient de fierbinte cât să vă frigeţi la limbă. Arrivederci!, mai zic lăsându-l în drum, de vorbă cu pisica.

Maşina era un dezastru. Polei de colo până colo, iar roţile erau bine înfundate în zăpadă. Intru şi dau drumul radiatorului şi, între timp, îmi propun să-mi fac şi eu încălzirea cu zăpada de la roată. Ce inspirată am fost când mi-am cumpărat lopăţică de la Kauffland! Dar scoate-o dacă poţi! Portbagajul maşinii, plin de polei, nu voia să se deschidă şi pace.

          Îmi amintesc, într-o fracţiune de secundă, că sunt femeie şi că Dumnezeu nu degeaba a lăsat bărbaţi pe pământ. Şi nu degeaba le-a dat întâietate. Aici avem de-a face cu o subtilitate rară. Femeile se supără că de ce i-a pus pe bărbaţi primii: primii în Biserică, primii la miruit şi aşa mai departe. Dar Dumnezeu, ştiind ce specie orgolioasă a creat din ţărână şi voind  să-i pună pe umeri toată greutatea lăsându-i impresia în acest timp că vaaai, ce important e „omul” (adică bărbatul, v-aţi prins, femeia nu e om), a apelat la acest truc ce a dat rezultate. Iar sărmanul bărbat, în cocoşismul său, nu a înţeles că această întâietate i-a fost dată tocmai pentru a primi ce-i mai greu pe umeri, punând astfel fiinţa fragilă a femeii la adăpost (unde-i mai greu? La război? Du-te tu primul, că venim şi noi după aia! Ce, nu vrei? Vezi că Dumnezeu aşa a zis, că bărbatul e primul! E rost de vreo inundaţie, vreun cataclism? Du-te tu, că noi avem de legănat copii!). Din păcate, se pare că nici această fiinţă (alcătuită deja din materie umană, nobilă, sanchi!) n-a priceput că ar fi bine să tacă şi să se pună la adăpost, mimând admiraţia faţă de muşchii sexului total şi diametral opus (vaaai, ce puternic eşti!) ca şi faţă de materia sa cenuşie (vaai, cât de inteligent poţi fi!) şi să-şi vadă de admiratul peisajului, în timp ce bietul bărbat (a naibii asemănare cu corbul lui La Fontaine!) trudeşte din greu, fiind în stare să are hectare întregi cu muşchii lui doar ca să dovedească femeii că are dreptate, sau să-şi pună neuronii la treabă în căutarea celor mai alambicate soluţii matematice pentru rezolvarea celor mai imposibile şi mai stringente probleme ale omenirii, cum ar fi modificarea legilor reflexiei şi refracţiei şi a consecinţelor dezastruoase ale acestora, atunci când oglinda te-arată mai grasă decât Ioneasca de la trei. Ei, n-aţi priceput, n-aţi priceput, surioarelor! Vorba ceea: Dumnezeu îţi dă, nu-ţi bagă şi-n traistă! În cap, cu atât mai puţin. Că mai e o vorbă: de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. N-aveţi decât să vă asociaţi în tot felul de instituţii feministe şi să vă rezolvaţi singure problemele. Eu, una, m-am săturat de reparat chiuveta, cu efecte din cele mai dezastruoase şi impredictibile, de schimbat siguranţe, de dat zăpada de la roata maşinii şi poleiul de peste tot. De azi, s-a terminat cu toate aceste corvezi! M-am hotărât să devin femeie. Cu alte cuvinte, să mă fac blondă, să dau ochii peste cap şi să-mi mişc şoldurile în ritm de Bolero de Ravel, astfel încât să se cutremure toţi muşchii masculini pe o rază de o sută de kilometri. Vă rog frumos să nu vă gândiţi la măscări! Doar v-am spus că merg la Biserică! Ideea era să mişc măcar un muşchi care să-mi deschidă şi mie protbagajul maşinii, înţepenit de la polei. Dacă mai găseam vreo doi (muşchi, că de neuroni nu-i nevoie în cazul de faţă), care să-mi dea şi zăpada de la roată, mă puteam auto-proclama blonda anului. Dar ţi-ai găsit! Bărbaţii ăştia-s mai inteligenţi decât avem noi tendinţa să-i considerăm. Nu-i poţi, domnule, păcăli, şi pace! Oricât te-ai vopsi din cap până-n picioare, te miros de la o poştă că eşti blondă contrafăcută. Oricât m-am străduit eu să mă dau Marilyn Monroe (ce-i drept, în mizerie), să dau ochii peste cap şi să bat din gene (aia cu şoldurile mai uşor, că deja luasem o căzătură), n-am obţinut mai nimic. O, ba da, m-am pricopsit cu nişte sfaturi de toată frumuseţea.

Îi zic unuia care hârjâia de zor la polei, două maşini mai în spate:

-         Stimate domn (bătaie scurtă din gene), n-aveţi cumva o lopată? Că eu, deşi am, nu mă pot folosi de ea, întrucât nu pot deschide portbagajul maşinii (bătaie lungă din gene).

Mă aşteptam să sară imediat, să se umfle muşchii-n el mai ceva ca-n Popeye marinarul după ce ingurgitează doza de spanac, să se înfiinţeze lângă maşină şi, cu o mână să-mi dea zăpada de la roata din faţă, în timp ce, cu cealaltă, mi-ar fi deschis portbagajul. Eh! Se vede treaba că m-am uitat prea mult la desene animate. Realitatea m-a izbit în moalele capului. „Stimatul domn” mi-a aruncat plictisit, fără să-şi întrerupă hârjâitul:

-         Lopată n-am. Şi cu portbagajul mai străduiţi-vă! Trageţi cu forţă, imposibil să nu-l deschideţi până la urmă!

Descumpănită, mi-am pipăit cu îngrijorare zona de deasupra buzei superioare, întrebându-mă dacă nu cumva mi-a crescut mustaţă.

În timp ce-mi făceam în minte planuri de înfiinţare a unei asociaţii feministe (Asociaţia femeilor fără muşchi, fără mustaţă, fără lopată şi fără un „prost” bun la toate), mai văd trecând pe stradă un musculos şi zic „Hai să mai acord o şansă speciei”. Reuşesc să-i atrag, într-un final, atenţia, după ce mă agit, strig, dau din mâini (enervanta aia de Marilyn ar fi fost suficient să clipească o dată şi-i alinia mai ceva ca la proba de maraton).

-         Stimate domn (bătaie enervată din gene), m-aţi putea ajuta să deschid portbagajul? E înţepenit de la polei şi…

-         Nu zău! Să trag de el, să-l stric şi după aia să mă pui la plată?

-         A, ă, î, … domnule, staţi puţin! Cum să fac aşa ceva? Dacă v-am rugat, se înţelege că e pe răspunderea mea.

-         Lasă-mă-n pace, cucoană! Câte d-astea n-am văzut la viaţa mea!

Hotărât lucru: cred că nu mi-a crescut doar mustaţă, ci şi barbă. Mă uit în oglinda din stânga, dar n-am văzut nimic, că şi aia e poleită toată.

Mă decid să nu-mi mai încerc farmecele pe niciun trecător şi să mă descurc singură cum oi putea, aşa cum, de altfel, m-am descurcat toată viaţa. Ştiam eu că, în afară de Dumnezeu, nu mă pot baza decât pe mine. Dar nu ştiu ce mi-a venit. Uite-aşa! Am avut şi eu chef într-o zi să fiu femeie. Şi tot universul s-a-ntors împotriva mea.

Îi adresez satanei câteva de dulce (Să crezi tu, pocitanie, c-ai să mă-mpiedici să merg la Biserică! Să crezi tu c-ai să mă determini să păcătuiesc, judecându-mi aproapele care nu vrea să mă ajute la greu şi gratulându-l cu invective care mai de care mai meritate cum ar fi: porc, idiot, cretin, fleşcăit, bărbat de carton, etc, etc!). Şi-n timp ce ziceam, mi-l imaginam îngrămădit la roata maşinii sub formă de zăpadă bolovănită pe care o loveam cu picioarele. Şi-i trăgeam, şi dădeam, de se oprise din hârjâială până şi vecinul de cu două maşini mai încolo, curios, nevoie mare, să vadă ce fac. Astfel am reuşit să eliberez roata fără să mai am nevoie de lopată. Dacă mai şi porneam…

Specia masculilor şi-a spălat ruşinea în faţa mea printr-un taximetrist care, înţelegând ce intenţii am, şi-a lăsat taxiul baltă şi a venit să împingă de maşină. Pesemne ăsta n-apucase să-mi vadă nici barba, nici mustaţa.

La Biserică am ajuns în cele din urmă, ce-i drept la ultimul „Amin!”. Norocul meu! Altfel, intrată prea bine în rolul lui Marilyn Monroe, te pomeneşti c-aş fi dat din gene la Părintele (pe care de cu toootul alte lucruri trebuie să-l conving), reducându-mi considerabil şansele de-a mai vedea vreodată Raiul.

Slobozia, ianuarie, martie 2011

Patriotism în tăişul sabiei

Lecţia unui tânăr către falşii patrioţi

Toată lumea îmi dă teme. Mai exact, îmi dă de scris. "Scrie despre asta! Aştept să scrii despre cutare... O să scrii, nu-i aşa?" Spunând unei prietene, mi-a pus oglinda în faţă: "Lasă, că şi ţie îţi place!" Da, recunosc. Cea mai recentă temă am primit-o de la profesoara Mariana Tărăcilă care m-a sunat astăzi să-mi ceară să scriu un text cu tema "Patriotism" pentru nu ştiu ce acţiune a nu ştiu cărei asociaţii. Când am auzit tema, n-am mai putut auzi altceva. "Ai înnebunit? Eu şi textele patriotice? Aşa mă cunoşti tu? Ştii doar ce..." "Lasă că te descurci tu. Pa!" Aşa-mi zic toţi. Iar eu cum aş putea să-i dezamăgesc? Aşa că, în zi de duminică, în loc să pierd vremea cu talent, m-am frământat pe tema aceasta. Cum/ ce să scriu, astfel încât textul meu să nu sune ca nuca-n perete ori ca poeziile cu şoimii patriei. Şi pentru că m-am rugat (mereu o fac înainte de a începe un text, altfel e clar că nu-mi iese), am avut surpriza să constat nu doar că pot scrie la temă fără să mi se strepezească dinţii, dar că mai deţin şi o poveste adevărată. O poveste despre adevăraţi patrioţi. Am considerat că povestea - de care poate nici protagonistul nu-şi mai aminteşte - merită scoasă de la naftalina memoriei mele şi arătată celor ce vor să audă. 

En garde! Pret? Allez!

În anul 2002, am avut ocazia să merg la un concurs amical de scrimă (sabie) juniori, în localitatea Villach din Austria. Finala pe echipe s-a jucat între Italia şi România. Am mers împreună cu doctoriţa A, la vremea aceea, ca şi mine, mămică de sabreur. Românul care a tras în ultimul tur se numeşte Rareş, un sportiv de la C.S.S. Braşov, având pe atunci 18 ani. Arbitrul austriac a ţinut în mod evident cu echipa Italiei, iar publicul de asemenea. Singura galerie a românilor era alcătuită din cei câţiva coechipieri, antrenor, şoferul echipei, A şi cu mine. Însă vocile noastre erau mult prea slabe pentru a se face auzite în hărmălaia de nedescris pe care o făceau italienii şi suporterii acestora. Spun acestea pentru a descrie atmosfera din sală, ştiut fiind cât de mult contează încurajările publicului pentru sportivul care evoluează. Aşadar, Rareş se afla pe planşă aproape singur, cu sine şi cu pregătirea sa, împotriva tuturor. Se ajunsese la scorul de 44-44. Cine ar fi dat prima tuşă, acela obţinea victoria. La acest scor de 44-44, arbitrul a dat de zece ori „simultan”, chiar dacă Rareş lovise în mod evident de mai multe ori. Mă întreb si-acum ce psihic are băiatul acesta, dacă aşa l-a binecuvântat Dumnezeu sau e rodul formării lui ca sportiv. Cum şi-a putut păstra calmul într-o situatie în care antrenorul îşi smulgea părul, eu şi A ne certam cu arbitrul în toate limbile, uitând regula conform căreia puteam fi descalificaţi, soferul înjura de toţi strămoşii, iar tot restul asistenţei amuţise (până şi guralivii italieni uitaseră să-şi mai încurajeze echipa) şi se mai auzea doar, după fiecare “simultan“ al arbitrului, câte o voce masculină, tânără şi plină de speranţă: “Hai, Rareş, hai, că poţi!“.
Şi a putut. A lovit a unsprezecea oară, atât de clar, încât a fost convins că a câştigat. Şi-a scos masca până s-audă „touche!“ de la arbitru şi a salutat publicul. După ce, evident, a salutat arbitrul. Frumos şi elegant, cum se face în scrimă. Care arbitru a dat cu părere de rău decizia finală, dar n-a uitat să-i întindă mâna, privindu-l cu respect.
Care public s-a ridicat în picioare şi l-a ovaţionat, uitând pentru câteva minute de naţionalitate, de cetăţenie şi de echipa cu care ţinuse.
Noi trei – şoferul, eu şi A, „murind şi înviind” acolo lângă planşă, am uitat pentru minute bune că venim din ţara lui Dracula, a mâncătorilor de lebede şi ne-am umflat piepturile a mândrie. Ne-am simţit aplaudaţi odată cu băieţii noştri. Şi am zâmbit printre lacrimi. Doar zâmbetul era de bucurie.
Iar el? S-a asezat jos, cu capul pe genunchi, recuperând într-un minut câţi nervi consumase-n multe altele. Au tăbărât pe el cu aparatele, cu camerele şi nu numai. I s-a propus şi un contract. L-a refuzat. De ce? N-am îndrăznit să-l întreb. De teamă că acest băiat mi-ar fi putut da o dovadă de patriotism incomparabilă cu falsele dovezi de care ne-am săturat cu toţii - steaguri fluturate, gogoşi umflate şi cruci artistice făcute prin biserici când e şi-o cameră de luat vederi prin preajmă.
L-am întrebat doar ce simţise în momentele acelea pe planşă, la 44-44. Mi-a spus că nu-şi mai aminteşte nimic, nici cum a dat tuşele, nici cum a-ncercat să pareze adversarul. “Doar un lucru mai ştiu – mi-a spus - când am simţit sala cu ei, cu italienii, mi-a dat prin cap că asta se-ntâmplă pentru că suntem români, că suntem prost îmbrăcaţi si aiurea-ncălţaţi, că alţii ne-au făcut destulă reclamă proastă. Şi mi-am dorit mai mult ca oricând să câştig. Din dorinţa de a le închide gura, aş fi dat un titlu olimpic pentru victoria asta. Cred că aşa am câştigat, altul în locul meu ar fi căzut psihic după a treia nedreptate“.
Îmi venea să-l iau în braţe să-l pup, deşi era cu-n cap mai înalt decât mine. Tânărul acesta de optsprezece ani, într-un moment de tensiune maximă, a realizat că el - acolo, atunci - îşi reprezenta ţara şi pe noi toţi şi ar fi tras până ar fi căzut lat, să-i apere onoarea. Dar ţara ce-i oferă lui şi altora ca el, ca să-şi apere onoarea?
          Aşa definesc eu patriotismul. Am învăţat o lecţie de la un tânăr, aproape copil, care a refuzat onoruri şi contracte în străinătate, întorcându-se la sălile neîncălzite de antrenament, la planşele rupte, la echipamentul adeseori necorespunzător, la munca de dragul muncii, fără o răsplată şi materială, aşa cum se cuvine oricărei munci cinstite. Nu dau acest tânăr pe toţi aşa-zişii patrioţi contrafăcuţi, lozincarzi şi farisei. Acesta este patriotism: a-ţi face bine treaba acolo unde te afli, în orice timp, în orice loc, în orice condiţii. A nu abdica de la misiunea ta în schimbul viselor înveşmântate cu fir de aur. A vorbi puţin şi a face mult. A te dedica trup şi suflet la ceea ce faci şi celor pe care-i reprezinţi, până la ultima... tuşă. Am convingerea că, până la urmă, acest patriotism, adevăratul patriotism, nu rămâne nerăsplătit. Pentru că dincolo de cei care ne văd, ne aplaudă, ne încurajează sau ne huiduiesc, există Cineva care ne vede chiar şi atunci când nu-i nimeni prin preajmă. Iar Dumnezeu nu lasă lucrurile bune nerăsplătite.

Foto mediafax: Rareş Dumitrescu şi Nicolay Kovalev.  Nu ştiu care-i unul, care celălalt. 

Cu mască, toţi sabreurii seamănă între ei. După atitudine, înclin să cred că 

Rareş e cel din atac, adică cel care pare să zboare. 

 Rareş Dumitrescu este acum membru al Lotului Naţional de Scrimă – Sabie al României. Am fost extrem de încântată şi mi-a tresărit inima de bucurie când la recentele Jocuri Olimpice de la Londra din 2012, am aflat că echipa de sabie a României a câştigat medalia de argint şi că din componenţa ei face parte marele sportiv şi patriot Rareş Dumitrescu. Aşadar, Rareş nu a fost nevoit să dea titlul olimpic pentru victoria de la Villach. Le-a dobândit pe amândouă. Poate tocmai pentru că era dispus să renunţe la visul oricărui sportiv, în schimbul apărării onoarei ţării sale. Sunt onorată de a fi fost pentru câteva ore în compania acestui tânăr de la care am învăţat mai mult decât de la un întreg curs de patriotism. Cinste lui, părinţilor care l-au crescut şi educat, antrenorilor care i-au condus paşii! Slavă lui Dumnezeu că România mai are patrioţi. Cu singuranţă, ca el, mai sunt şi alţii, în domenii diferite. Dar cine-i ştie? Touche! 

Fragmente îngheţate

Beau din cafeaua fără gust şi fără cafea,

Mătur iluzii,

Din când în când mai dau cu capul în câte-o grindă,

Fac slalom printre frigurile acestei lumi,

Ascult muzică foarte cultă,

Să-i pot răbda pe marii inculţi.

Mă prefac că nici nu contează,

Îmi joc bine rolul de contesă adulată

de marile singurătăţi.

S-ar zice că viaţa-i frumoasă,

Cu tot cu gustul de coclit

pe care ţi-l lasă-n urmă…

Cum v-aţi pregătit pentru sfârşitul lumii

Avertisment: A NU se citi de către persoane lipsite de simţul umorului! Efectele

secundare sunt necunoscute şi impredictibile. Acest text l-am scris inspirat de o

doamnă care îmi mărturisea cu o naivitate dezarmanta (asta ca să mă exprim elegant)

că, dacă o fi să vină sfârşitul, aşa cum s-a anunţat, în 11.11.2011, ea are pregatite

nişte bagaje, îşi ia copiii şi pleacă la Amara. Aşadar, fraţilor, care vreţi să scăpaţi de

Apocalipsă şi de urmările ei, duceţi-vă la Amara! E colea, la 7 Km de municipiul

Slobozia. Mai aveţi timp căci, după cum aţi aflat de la televizor, sfârşitul lumii s-a

amânat... niţel. 

-         Bună ziua! Suntem de la televiziunea PROŞTIDAMULŢI TV. Facem un sondaj de opinie. Am dori să ştim cum v-aţi pregătit pentru sfârşitul lumii. Ştiţi că s-a anunţat pentru mâine, la ora 4 fix.

-         Bună ziua! Păi, cum să mă pregătesc, domnu’? Ia priviţi! Tocmai am ieşit din coafor. M-am făcut permanentă…

-         Adică… veşnică?

-         Nu, domnule! La păr. Ce mă iei cu veşnicia? Apoi, mi-am făcut manichiura şi pedichiura, m-am epilat cam peste tot, hi, hi, hi, să nu mă-ntrebaţi pe unde, că mă-nroşesc!

-         Doamnă, iertaţi-mă, nu vă-ntreb, dar mai contează? Vreau să spun, dacă tot vine sfârşitul, mai are vreo importanţă cum arătaţi?

-         Păi cum să n-aibă, domnule? Cum să mă găsească sfârşitul lumii nepregătită, necoafată, nenimica? Şi dacă vine televiziunea să filmeze-n direct? Eu cum s-apar? Vrei să nu „dau bine” pe sticlă?

-         Doamnă, dacă vine sfârşitul, cum să mai vină televiziunea, e…

-         Taci, domnule! Că vă băgaţi nasul peste tot. Nu mai poate omul să petreacă sfârşitul lumii de voi! Lăsaţi-mă că am treabă! Mai sunt câteva ore şi eu de-abia am început pregătirile.

A doua zi.

-         Alo, Protecţia Consumatorului? Bună ziua! Vreau să fac o reclamaţie.

-         Vă ascultăm.

-         Vreau să-l reclam pe idiotul ăla care-a prezis sfârşitul lumii. Fix la ora 4.

-         Ă… staţi puţin, că nu-nţeleg. Despre ce-i vorba?

-         Cucoană, mata eşti sărită de pe fix? N-ai ştiut că vine sfârşitul lumii? Nu te-ai dus şi tu, ca toate femeile de bun simţ, la coafor, să te pregăteşti, să nu te găsească sfârşitul lumii ca pe o maimuţă nepieptănată?

-         Doamnă, eu sunt pieptănată mereu…

-         Problema dumitale dacă aştepţi sfârşitul lumii în fiecare zi!

-         Şi-apoi, eu am de muncă, n-am timp de pregătiri din astea excentrice. Spuneţi ce doriţi!

-         Doresc să reclam pe ciocoflenderu’ care m-a minţit. Păi eu m-am dus degeaba la coafor? Şi să-i cer daune. Eu am cheltuit o avere să mă duc la stilist să m-aranjez, mi-am cumpărat rochie de seară, că aşa se anunţase, că vine noaptea… am cheltuit banii de înmormâmtare ai soacră-mii, c-am zis că ce mai contează, şi maimuţoiul ăla m-a-nşelat. Dacă nu ştie să calculeze, ce caută la televizor să mintă oamenii de bună-credinţă?

-         Doamnă, ce aţi vrea să facem noi? Cine v-a obligat să-l credeţi? Dacă eu vă spun acum că mâine vine Vlad Ţepeş şi vă serveşte câte-o ţeapă la toţi ăştia care n-aveţi altă treabă decât să vă pregătiţi de sfârşitul lumii mai ceva ca de bal mascat, mă credeţi?

-         Normal că nu! Cum să te cred? Dumneata îmi spui la telefon, nu la televizor. Telefonul nu-i o sursă de încredere.

-         Şi televizorul este…

-         Normal!

-         Atunci să vă rezolve televizorul problema! Nu-i de competenţa noastră.

-         Ia mai taci, şi nu-ţi mai ascunde incompetenţa pe după Vlad Ţepeş! Notează mai bine ce pretenţii am! Ăla să-mi dea 900 pentru rochie, 200 pentru coafor, 500 pe lună şomajul, că mi-am dat demisia; am zis că nu-i ocazie mai nimerită să-i spun şefului meu tot ce-aveam pe suflet. I-am zis-o, i-am trântit cheile pe masă şi-am plecat în trompă. Na! Tâmpitu-ăla care-a greşit calculele m-a lăsat şi fără servici, fi-i-ar aritmetica să-i fie! Cum o fi trecut ăsta clasa, domnule? Eu ce mă fac acum? A, cred că ştiu! Ce idee mi-aţi dat! Mă duc la şeful televiziunii ăleia, PROŞTIDAMULŢI TV,  că am apărut “pe sticlă” şi cred că aveam o faţă convingătoare, că doar ieşisem din coafor. N-o să mă lase pe mine de izbelişte domnul Ban Păcălicescu, doar e idolul şi părintele nostru, al celor… mulţi. Vă văd eu p-ăştia puţini, care vă daţi de-a rostogolu’ cu munca, ce-o să faceţi când o să-l punem preşedinte! Aha, aşa fac. Şi-mi iau şi-un ghioc şi m-apuc să le ghicesc oamenilor unde-o să-i găsească sfârşitul lumii şi cu cine. Ha, haa, ce idee bună! Mulţumesc, doamnă, mulţumesc! Sunteţi cu adevărat minunaţi, voi, ăştia de la Protecţia Consumatorului!

Slobozia, 22 mai 2011