Recuperatorii (Cronică de Stână - 8)

Am făcut de toate-n viaţă. Aveam obiceiul să spun despre mine că numa’ garduri n-am sărit şi pe variantă n-am fost. Ce îngâmfată! Uitasem că mai există atâtea profesii respectabile pe care nu doar că nu le-am exercitat vreodată, dar nici prin cap nu mi-ar fi trecut că le-aş putea face. Cum ar fi, de exemplu, cea de recuperator. Să nu-mi spuneţi că nu ştiţi ce-i ăla! Recuperatorul e o persoană cât se poate de fioroasă, semănând cu Leonard Doroftei după ce a încasat-o la moacă şi se repede furibund către adversar cu gândul mişel de a-l băga între corzi, să-i administreze vreo două (sau vreo nouă) să-l sature, apoi să-l facă K.O. Acest individ fioros, zis Recuperatorul, vine la tine călare pe situaţie şi se întoarce călare pe ce s-o nimeri, da-n orice caz, având la teşcherea banii pe care ţi i-a împrumutat demult un prieten pe care tu, sărmanul şi ocupatul de tine, ai uitat (nu de altceva) să-i înapoiezi. Ce, nu-i ai? Ai de-a face cu Recuperatorul. Nu vrei să-i dai? Acelaşi Recuperator, cu sadismul specific celor din aceeaşi „rasă”, îţi descrie mai întâi chinurile şi vaccinurile la care urmează să fii supus, tu şi cu tot neamul tău de hahalere nehalite care se hrănesc din banii altuia, după care trece la fapte, dacă nu te simţi să „decartezi” nici la a treia somaţie. Pe onoarea mea de... Recuperator, c-aşa se-ntâmplă! De unde ştiu? M-am documentat, fraţilor. Că eu nu plec niciodată nedocumentată în misiune. Ce, protestaţi cum că n-aş corespunde portretului robot pe care l-am descris mai sus? Vă înşelaţi! Dacă nu mă credeţi pe mine, întrebaţi-l pe Florin Ciocea. El aşa mă vede, ca pe Leonard Doroftei repezindu-se spre adversar, c-o falcă-n cer şi una-n pământ. Altfel de ce m-ar fi angajat tocmai pe mine pe post de recuperator, rugându-mă ca, în drumul nostru spre Stână, să mă opresc într-un sat şi să mă duc la X şi să-i cer cele trei milioane jumate pe care i le datorează. Eu, de felul meu, sunt fată ascultătoare. Şi săritoare. Uneori la gât, dar numai când mă ’nervez. Şi-apoi, când te roagă un prieten, şi mai ales unul ca Florin, care te momeşte cu o mâncărică bună de post, constând dintr-o chestie cu aspect de terci, compusă din orez şi dovleac, cum ai putea să-l refuzi? Aşa că n-am stat pe gânduri, ce să mă mai întreb dacă aş corespunde portretului robot sau portretului Mona-Lisei? Mi-am pus muşchii pe mine, mi-am tras faţa lui Doroftei în cea mai cruntă mizerie, am repetat lecţia citită în manualele de specialitate şi... la drum! După ce mi-am... recuperat mai întâi body-guarzii de la locul de întâlnire, va să zică Vasile (Aionesei), Costel şi Dobre, ceea ce mi-a dat şi mai multă încredere în reuşita misiunii, ne-am îndreptat, pe ritmuri de colinde, spre locul faptei. Dacă o pot numi aşa. Acolo, m-am dat jos din maşină (body-guarzii rămăseseră să o păzească, cum altfel?), şi am pornit precum Xena, prinţesa războinică, spre împricinatul X(ulică). Intru într-o chestie care semăna c-un fel de bar la o vreme trecută demult de ora închiderii (întrucât n-avea nici măcar un client adormit rămas acolo din ziua precedentă), mă-mpiedic în semiobscuritate de ceva ce m-am dumirit ulterior că ar fi o masă de biliard, pe lângă care se învârtea un copil. Îmi pun o mână-n şold, bat cu ailaltă-n masă (măcar copilul să-l impresionez!) şi răcnesc ca o walkirie înjunghiată: „Tac-to i-acasăăă?” Ăla mic dispare după o perdea, iar în locul lui apare numitul tată. Când i-am văzut faţa, mi s-au mai înmuiat elanurile războinice. Despre genunchi nu mai vorbesc! Dar mă dădeam tot băţoasă. Dau să-ncep c-o glumă: „Au venit recuperatorii.” Ăluia i-au căzut fălcile precum buldogului din Tom şi Jerry (se pare că-l nimerisem în plex fără să intenţionez). Uitând de manualul de specialitate, încerc să-l liniştesc zâmbind (nu de alta, dar n-aveam chef să aplic tehnici de resuscitare pe moaca lui) şi-i spun corect cine şi de ce m-a trimis. Îmi aruncă priviri ucigaşe (credea el) şi-mi explică răstit că nu ştie cine-i Florin Ciocea şi nici despre ce bani e vorba. Ha! Cu mine ţi-ai găsit să mergi la intimidare? Oi fi arătând eu a jumate doamnă, dar am crescut pe maidan, la noi, la Munteni-Buzău. În fine, buldogul reuşeşte să mă convingă că pesemne e o greşeală, după care-mi zic că precis n-am nimerit eu locaţia. Plec la maşină unde-mi lăsasem telefonul şi body-guarzii, îl sun pe Florin şi-l mai întreb o dată adresa şi, spre surprinderea tuturor, dar mai ales a buldogului, acesta îmi confirmă că nu greşisem. Dar că stai să vezi că, de fapt, buldogul-tată, va să zică buldogul bătrân are să-i dea banii contra unui ţap ş.a.m.d. Nu vă mai obosesc cu-atâtea animale. Fapt e că m-am întors din nou în misiune, ăla, când m-a văzut, să mă pupe nu alta, eu pe el, asemenea. Am mai schimbat câteva drăgălăşenii din care am aflat că el n-are nicio treabă cu ta’su. Mă rog! Cert e că mai aveam puţin şi ieşeam de acolo şi bătută şi cu banii nedaţi. Noroc cu Dobre care se-arătase fioros pe la garduri, dându-i de înţeles că mai sunt şi ei pe-acolo şi, la o adică, dacă mi se-atinge de-un fir de păr, e posibil să iasă cu bătăi mai ceva ca-n Terminator II.

         V-am spus toate acestea ca să înţelegeţi că eu nu mint când afirm că Florin ne iubeşte. Dar şi noi pe el! Pe el şi pe datornicii lui!

        

De data aceasta, m-am convins cât mă iubeşte şi Dobre. În maşină, bucuroasă că am scăpat nejumulită de cel care trebuia să-mi fie victimă, m-am lăudat la gărzile de corp (decăzute din drepturi datorită comportamentului iresponsabil) cu bunătăţile pe care Florin le-a pregătit special pentru mine, separat de meniul lor, anume terci (sau cum s-o fi numind) şi peşte. Dobre m-a întrebat: „Adică ce vrei să spui, că peşte nu ne dai şi nouă?” „Nu!”, am zis hotărât, defulând asupra lui tot veninul adunat datorită misiunii mele ratate. „Atunci, zice, dacă nu ne dai, te blestem ca peştele ăla să fie plătică! Să nu-l poţi mânca de oase.” Plătică a fost! Nu mai ştiu câte oase am înghiţit, dar n-am vrut să-i fac pe plac lui Dobre, să creadă că blestemul lui m-a afectat în vreun fel. Oricum, ca să mă satur, m-am hrănit cu muuultă pâine goală. Lângă care, Florin s-a oferit, generos, să-mi pună şi nişte mămăligă. Prietenul, tot prieten!

Teoharie, care din motive obiective, nu s-a putut arăta la faţă, s-a arătat, în schimb, la voce, prin telefon. I-am spus că i-am simţit lipsa, întrucât n-a mai avut cine să ne citească (e rău şi să fii analfabet!), dar ne-a asigurat că, dacă ar fi fost, ne-ar fi citit din Matei Vişniec. Eh! Ne-am consolat cu o plimbare prin livada lui Florin, după ce am dat mai întâi o tură pe la animale. S-au bucurat de prezenţa noastră şi scroafa gestantă, şi măgarul Marinică, de câini nu mai vorbesc. Întrucât viţeii nu erau în grajd, l-am întrebat pe Florin unde-i Loredana. Auziţi ce răspuns mi-a dat: „Nu-i acasă!” Spuneţi şi dumneavoastră, unde poate să fie o vacă, atunci când nu-i acasă? La discotecă? L-am suspectat că a tăiat-o, dar m-a asigurat că nu-i aşa. Şi mi-a spus că a tăiat-o pe Brenda, o vacă bătrână (despre care Dobre susţine că ar data de pe vremea faraonilor). Mergând noi pe moşie, am văzut o femeie şi întreb : „Doamna cine e?” „Berta”, răspunde Florin. Eu, nesesizând diferenţa dintre cele două nume, îl întreb „Păi nu ziceai c-ai tăiat-o?”

Nu-mi place tristeţea copacilor desfrunziţi. Aştept pomii să dea în floare, aştept primăvara cu nebunia de lăcrămioare şi liliac, să-mi bată-n inimă. Florin încă-l aşteaptă pe Icsulică să-i bată-n poartă, cu banii datoraţi. Aşa e el, un optimist incurabil! Noi credem că-i va mai vedea la… sfântu-aşteaptă! Le propusesem băieţilor să-l colindăm pe Florin. Dobre a fost de părere că ar fi o greşeală, întrucât Florin ne-ar spune că ne dă trei milioane jumate, pe care ne va trimite să-i luăm de la X. Aha! Mai bine ne menajăm vocile.

Icsulică se pare că ne-a zis vreo două de bine, întrucât, la-ntoarcere, gata să venim pe trei roţi. „Am luat” o mare creangă (cam cât un sfert de pom) pe care n-am avut cum s-o ocolesc (decât cu riscul s-o ocolesc prin şanţ sau pe capota maşinii din sens invers) şi nici ea pe mine, drept pentru care mi-a „luat” o roată. Noroc cu Vasile pe care eu îl credeam pictor şi când colo el era depanator auto. Când au schimbat roata cu pană cu cea de rezervă, Costel zicea că nu reuşea el să-i dea prezoanele la mână cu viteza cu care le înfileta Vasile. Ne-a explicat această abilitate prin faptul că are Dacie. Trăiască Dacia!

Şi dumneavoastră, pentru că se-apropie sărbătorile, să trăiţi, să înfloriţi şi, orice-aţi face, nu faceţi ca noi!

La mulţi ani!

(Publicat în revista „Helis”, decembrie 2011)