"Scrisori netrimise" - Prefaţă de Adrian Dinu Rachieru

ALT CUVÂNT DE ÎNSOŢIRE

          Credeam că Florentina Loredana Dalian, interesată obsesiv de „cotloanele sufletului”, exersându-se dezinvolt pe spaţii mici (ca dovadă, palmaresul scriitoricesc) va ezita să atace genul romanesc, cerând, se ştie, oase tari. Iată că o face totuşi, deşi cartea de faţă nu e chiar roman (în sens canonic). Şi contemplând declinul genului epistolar în era internautică, ea, cu timbru confesiv şi înclinaţie monologală, ne pune în faţa unor scrisori netrimise (poate că un alt titlu era mai potrivit!), provocând, de fapt, dialogul cu sine, încercând a recupera parfumul epistolar (ca irepresibilă dorinţă de comunicare). Şi de comuniune, bineînţeles! Ca deobicei, în prozele d-nei Dalian sunt examinate „sub lupă” destine frânte, invadate de tristeţe, momente de derută, destrămarea fiinţei etc., protagoniştii aflând că fericirea „e singura cosmeticală care dă rezultate”. Şi care se plăteşte cu lacrimi. Scrisorile din acest volum nu constituie, de fapt, motorul narativ; sunt lungi depoziţii, lucide şi sentimentale, altoite pe suportul unui scenariu al pribegiei (nomadismul românaşilor, căutând împlinirea pe alte meleaguri), vădind însă potenţialul prozastic al autoarei.

          Dacă e să facem niţică teorie va trebui să reamintim că pentru esteticianul şi filosoful M.M. Bahtin orice întâlnire / înţelegere este dialogică, înzestrând pe celălalt cu „voce”. Am putea chiar afirma că voinţa de putere a supraomului lui Nietzsche a devenit azi voinţă de dialog, într-o societate mediatică, suferind mai degrabă de exces comunicaţional. Dar, ne întrebăm, dialogăm cu adevărat? Îl înţelegem pe cel de lângă noi?

          Dureroasa întrebare o frământă şi pe Ilinca, profesoară şi translatoare, voiajând spre Italia, chemată de marea iubire (dr. Mihnea Radian), eroina acestui „roman”. Prilej pentru autoare de a descrie cursele lui Nae, fauna celor doritoare să-şi câştige „existenţialitatea” (ar spune Ligia, sau alte „pupeze” interesate de a agăţa italieni perverşi), purtând stigmatul prostituţiei. Protagonista cărţii, după o despărţire (brutală) de Sabin Ladaru, speră că pedantul şi perfecţionistul Mihnea este omul sortit, lepădând „zorzoanele meschinăriei”. Va cerceta caietele doctorului (conţinând scrisori neexpediate) şi va încerca să afle „rolul” enigmaticei Lăcrămioara. Îndoiala se insinuează, emoţiile, incertitudinile şi chiar certurile fisurează „cuplul”, provocând finalmente înstrăinarea.

          Nu e cazul de a dezvălui textura epică. Analiza psihologică este, neîndoielnic, punctul forte al scriitoarei (inginer de profesie), străină însă de sofisticatele inginerii textuale. Bună observatoare, cum spuneam altădată, ea coboară în cotidian, ia pulsul vieţii, interesată de gestul mărunt, insignifiant. Cu urechea ciulită vădeşte o remarcabilă stăpânire a limbajelor; oralitatea e seducătoare, decupajele epice sunt colorate sentimental, cutreierate de un frison nostalgic şi asortate cu un binevenit pigment ironic (şi chiar autoironic). Iată, aşadar, premisele unei cariere de succes în tagma scriitoricească. „Expertiza” noastră, negreşit prietenoasă, mizează pe ascensiunea d-nei Dalian, capabilă, sunt convins, de mari surprize...

                                                          ADRIAN DINU RACHIERU

Scrisori netrimise - Coperta

„Scrisori netrimise” - în curs de apariție la editura „Antares” din Galați
Autor: Florentina-Loredana Dalian
Coperta: Florin Dănilă

Scrisori netrimise (19)

Ninge. La sfârşit de aprilie. Ieri a fost ziua mea. N-am stat în casă, n-am aşteptat să sune telefonul, n-am ciulit urechea să aud o bătaie în uşă. Căci n-ar fi sunat cine trebuie, n-ar fi bătut cine trebuie… Am fost la Biserică. Am aprins o lumânare şi pentru Mihnea. La vii. Chiar dacă n-am garanţia că mai trăieşte. Pot numai să presupun. Căci, altfel, n-am mai aflat un semn de la el de când am plecat din Italia.

La întoarcere, am mers mult, m-am plimbat pe străzi, golită de gânduri. Zăpada spală totul. M-am jucat cu doi câini. M-am alergat cu ei prin zăpadă. Şi, bineînţeles, n-am mai putut scăpa de ei. Acasă, n-am avut puterea să le închid poarta-n nas. I-am poftit în curte. Omul nu trebuie să fie singur. Apoi, eu am învăţat mereu de la câini. Şi tot n-am învăţat de ajuns. Doctorul Paulescu, într-una dintre lucrările sale, citează pe Brehm cu exemplul unui câine care, separat de stăpânul său, soldat al lui Napoleon I, - la trecerea Berezinei – traversează singur mai mult de jumătatea Europei, pentru a-l găsi în Italia. Iată, eu n-aş fi în stare să traversez măcar jumătate din jumătate, spre a-l căuta pe Mihnea.

Când am trecut pe lângă cutia poştală, am încercat să-mi înving impulsul de-a o deschide. N-am reuşit. Când aştepţi, o cutie goală ţi se arată în toată sărăcia şi inutilitatea ei. Şi-ţi vine să-nfigi toporul în ea. Noroc că n-am topor. Dar cred c-aş rezolva şi cu un ciocan mai mare. Mi-a venit degeaba pe cutie. Pe fundul ei, stătea, stingher, un plic galben. L-am luat cu sfială, încercând să mă conving că nu e cel aşteptat, că poate vreunul dintre prietenii mei îşi adusese, întâmplător, aminte. Cu toate că m-aş fi ruşinat faţă de acel prieten, având în vedere că nu mă mai interesase nimeni de când cu Mihnea. Lumea mea se reducea la el şi mă îndepărtasem, fără urmă de remuşcări, de tot restul.

I-am recunoscut scrisul. Apoi, am văzut ştampila de Italia. Inima îmi bătea atât de tare, astfel că, pentru prima dată, am înţeles ce vrea să zică expresia „gata să iasă”. Sângele năvălind îmi făcea tâmplele să zvâcnească, ochii mi se împăienjeniseră, iar mâinile tremurau. N-am avut răbdare să ajung până în casă. Am deschis plicul acolo, lângă cutie. Am găsit o felicitare cu un buchet superb de lăcrămioare. Am deschis-o. “La mulţi ani… Lăcrămioară! Ce păcat că n-ai înţeles la timp!” Atât. Totul se învârtea. Mi-am adunat forţele să intru în casă căci, dintr-odată, mă cuprinsese un frig cumplit.

         Eu eram! Eu eram Lăcrămioara! Cum de nu-mi dădusem seama? Dintr-un adânc de memorie, mi-am amintit acea discuţie de la masa de după Congresul la care-l cunoscusem. Sala era ornată cu flori care mai de care mai exotice. M-a întrebat dacă-mi plac. Am răspuns: “Sigur. Îmi plac toate florile.” “Şi totuşi, imposibil să n-aveţi o floare preferată. Care este?” Fără să stau o clipă pe gânduri, i-am spus florile mele preferate – lăcrămioarele. “Aş fi jurat!”, zice. M-am arătat mirată, şi atunci s-a explicat: “Dacă ar fi să vă asociez unei flori, atunci aceea n-ar putea fi decât lăcrămioara. Gingăşie, fragilitate, “parfum” discret, dar care nu se uită… Mai vreţi?” L-am oprit, jenată, şi am trecut la alt subiect. Discuţia aceea, dată fiind probabil şi starea de tensiune în care mă aflam ca urmare a concentrării maxime pe timpul translaţiei, îmi ieşise din cap cu desăvârşire. Nici măcar de nenumăratele dăţi în care citisem în caiete “dragă Lăcrămioară” nu mi-o amintisem.

         Dar asta fusese? Pentru asta se îndepărtase Mihnea? Nu poţi pedepsi astfel un om pentru că e uituc. Şi-apoi, între acea conversaţie şi momentul revederii noastre trecuseră trei ani. Iar acum se împlinesc alţi doi de când îl văzusem dispărând, cu o ridicare din umeri.

De ce lăsase să treacă doi ani până să mi-o spună? Poate a aşteptat de la mine un semn în tot acest timp? Dar el? Nu, nu mai vreau să mă gândesc! Am întors problema pe toate părţile, dar, oricâte posibile explicaţii am găsit, niciuna dintre ele nu justifică această înstrăinare. Doar dacă acceptăm inexplicabilul în viaţa noastră, ca pe un musafir nepoftit, căruia nu-ţi vine să-i trânteşti uşa-n nas, cum nu mi-a venit mie să închid poarta celor doi câini. Şi, bineînţeles, dacă acceptăm – deşi e greu – că n-a fost iubire. Iubirea apropie, nu înstrăinează.

         Studenţii mi-au oferit un bonsai. E superb. Dar în clipa asta, realizez toată grozăvia artei bonsaiului şi mi se face rău. Pentru a face din el acest arbore frumos, minuscul şi la îndemână, omul acţionează cu cruzime, chinuindu-l, contorsionându-i tulpina, tăindu-i ramurile, sufocându-l. Pentru ce? Copacul este el însuşi numai în pădure. Acolo unde se poate înălţa, nestingherit, la cer. La fel şi omul. Prins într-o iluzie, doar pare a fi asemeni lui, da-i totuşi altfel. Mult micşorat, chinuit, cu simţirea contorsionată, cu aripile tăiate, sufocat. Pentru a reveni la statura sa, pentru a fi el însuşi, ar trebui, în primul rând, să se elibereze. De angoase, de ură, de gelozie, de frustrări, de iluzii, de… ne-iubire. Doar astfel se poate şi el înălţa, precum copacul, la Cer.

         Ninge. Primăvara asta cam şuie mi-a amintit că am o datorie faţă de mine. Să uit, să iert şi să merg mai departe. Mâine voi planta bonsaiul în grădină. Şi, cine ştie? Poate, odată cu el, voi creşte şi eu…

Violenţa în literatură

                                          Prof. Adriana Moraru în dialog cu elevii

                                          Actorii de la XI C

                                          Prof. Theodora Vild, urmărindu-și cu atenție actorii

                                  Invitați: cms. Constantin Cazacu și Florentina Loredana Dalian

Violenţa în literatură

Manifestare găzduită de Liceul Pedagogic „Matei Basarab” din Slobozia

În data de 22 februarie 2011, Liceul Pedagogic „Matei Basarab” din Slobozia a găzduit o manifestare având ca temă: ,,Reprezentarea violenţei în literatură şi problema genului” . Manifestarea face parte din cadrul unui proiect mai amplu, desfăşurat sub genericul PROIECT EDUCATIV REGIONAL ,,TOLERANŢĂ ZERO FAŢĂ DE VIOLENŢĂ!”,  coordonat de doamna prof. consilier şcolar Georgeta Răduţă de la Şcoala Generală Nr. 3 din Slobozia.

Au participat elevi şi cadre didactice ale scolilor partenere din judetul Ialomiţa (Scoala Nr. 3 Slobozia, Grup Sc. ,,Mihai Eminescu” Slobozia, Liceul Pedagogic ,,Matei Basarab” Slobozia, Scoala ,,George Valsan” Amara, Grup Sc. ,,Areta Theodorescu” Grivita, Grup Sc. Agricol Traian si Scoala Nr. 2 ,,I.H. Radulescu” Urziceni).

Manifestarea a fost deschisă cu Imnul Anti-Violenţă interpretat de Corul Liceului “Matei Basarb”, dirijat de domnul prof. de Muzică Nelu Polizu.

În continuare, elevii, conduşi de doamna prof. de Limba şi Literatura Română  Adriana Moraru, au susţinut o dezbatere interesantă şi bine documentată pe tema violenţei, având ca subiect de discuţie textele literare: “Mioriţa” (Vasile Alexandri), “Alexandru Lăpuşneanul” (Costache Negruzzi), “Ion” (Liviu Rebreanu), “Vizita” (I.L. Caragiale) şi “Moara cu noroc” (Ioan Slavici). Au fost discutate cauzele, efectele şi formele violenţei în textele menţionate, iar elevii au găsit puncte comune ale textelor literare cu realitatea imediată şi contemporană. Am fost impresionată atât de măiestria doamnei profesoare, care a reuşit să implice aproape toţi elevii prezenţi, cât şi de maturitatea ideilor pe care aceştia le-au emis, pe tema violenţei.

Un moment interesant şi adecvat temei a fost susţinut de către elevii clasei a XI-a C a Liceului Pedagogic, care au prezentat o piesă de teatru scrisă şi regizată de doamna prof. de Religie Theodora Vild. Ideea centrală a piesei s-a axat pe tema violenţei dintre sexe şi a neajunsurilor ce decurg din aceasta, încă de la o vârstă fragedă. Elevii s-au dovedit cu adevărat talentaţi, iar doamna profesoară – un bun dramaturg în devenire. Dacă se va lua în serios. Succes!

         Câteva eleve ale Liceului Pedagogic au susţinut, în continuare, un Cenaclu Literar, sub îndrumarea doamnei prof. de Limba şi Literatura Română Mariana Mocănescu. Textele, evident la temă, au fost scrise cu migală şi talent. Păcat că timpul insuficient alocat activităţii a impus „scurtarea” acestora la momentul citirii.

         Am luat parte la acest eveniment interesant graţie invitaţiei pe care mi-a adresat-o doamna prof. de Limba Latină Mariana Tărăcilă. Mulţumesc doamnei Tărăcilă pentru a-mi fi prilejuit ocazia de a afla (ce-i drept, nu pentru prima dată) că generaţia tânără are şi altfel de preocupări decât cele cu care ne-a obişnuit presa şi televiziunea în ultima vreme, puse parcă pe evidenţierea doar a faptelor negative, trecând sub tăcere lucrurile minunate şi frumoase la care iau parte, deopotrivă, elevi şi profesori. Mulţumesc,  de asemenea, organizatoarei, prof. Geta Răduţă şi doamnei Director a Liceului Pedagogic, prof. Maria Ionaşcu, care mi-au dat ocazia de a adresa câteva cuvinte minunaţilor elevi, cărora, nu în ultimul rând, le mulţumesc pentru căldura cu care m-au primit, nu pentru prima dată, în rândurile lor, pentru aplauzele pornite din inimă şi, mai ales, pentru receptivitatea la mesajul de final, cu care mi-am încheiat povestea (adevărată!) pe care le-am spus-o. Voi reda mesajul pe care am convingerea că cei prezenţi îl vor fi recepţionat la dimensiunea cuvenită şi, mai mult, îl vor transmite, la rândul lor: „Oricine veţi fi, orice veţi deveni, oriunde vă veţi afla, ASCULTAŢI mesajul BLÂNDEŢEI, DRAGOSTEI, BUNĂTĂŢII, nu pe cel al violenţei. Oricine veţi fi, orice veţi deveni, oriunde vă veţi afla, RĂSPÂNDIŢI mesajul BLÂNDEŢEI, DRAGOSTEI, BUNĂTĂŢII, nu pe cel al violenţei. Bunătatea, Blândeţea, Dragostea conduc spre lucruri înălţătoare. Violenţa, în cel mai fericit caz, nu duce nicăieri. De cele mai multe ori, duce la iad. Inclusiv acesta de pe pământ. Fiţi buni! Bunătatea n-a omorât pe nimeni!”

De remarcat este şi prezenţa domnului Comisar Constantin Cazacu, de la Poliţia de Proximitate din cadrul IPJ Ialomiţa.

Domnia Sa şi-a exprimat, la un moment dat, disponibilitatea de a adresa, la rândul său, câteva cuvinte elevilor. După care s-a răzgândit, considerând că, la o manifestare literar-artisitcă, nu era momentul să-i înspăimânte cu aspecte legale privind violenţa. Eu sunt de părere că, atâta timp cât aceste „spaime” au caracter profilactic, nici o ocazie nu este de ratat.

Evenimentul a fost filmat de Televiziunea Antena 1 Slobozia şi transmis integral în data de 27 februarie a.c

Felicitări organizatorilor, profesorilor şi elevilor, care au făcut din această acţiune educativ-culturală una de mare ţinută!

                                                                        Florentina Loredana Dalian

Fotografii realizate de prof. Silvia Sofineti