-
Care-i povestea ta, Nina?
Mă priveşte cu un aer şugubăţ, în timp ce aşază
cafelele pe măsuţa din curte. Rămăsesem numai cu ea, băieţii plecaseră la
fotbal, iar Alexa – în vizită, la o colegă.
-
Povestea mea e scrută şi dreaptă, zise râzând.
Din ce apucasem să văd, mie numai de râs nu mi-ar
fi ars. Vasile, soţul ei, era o brută, şi nu se sfia să se manifeste ca atare
nici faţă de noi. Nu doar o dată o scosese Mihnea din mâinile lui. Crin, frate
cu Vasile, nu intervenea niciodată. Doar rânjea, ca dobitocul. Dar Nina era
făcută parcă din alt aluat, ştia să se bucure din orice, să râdă tare de viaţă.
Sau poate râsul era doar o mască.
-
Scurtă şi dreaptă, cum ţi-am spus, ca ţigara asta, zise
arătându-mi-o, înainte de a şi-o aprinde.
-
Cum adică... dreaptă?
-
Adică aşa, fără ocolişuri, fără nimic interesant. L-am
cunoscut pe Vasile, m-am măritat cu el... şi-aşa am rămas.
Râde iar. Neconvingător, căci luminiţele care-i
jucau în priviri păreau să spună altceva. Am ridicat din sprâncene, dându-i de înţeles
că n-o cred. Apoi mi-am dat şi cu părerea, ca să mă aflu-n treabă:
-
Iartă-mă, te admir mult, dar nu înţeleg ce-ai găsit la
Vasile. Şi, mai ales, cum poţi suporta fără să crâcneşti atâta umilinţă.
Brusc serioasă, ba chiar un pic iritată, mi-a
replicat:
-
Umilinţă? Înseamnă că nu ştii ce-i umilinţa. Pesemne n-ai
avut parte de cineva să-ţi joace sufletul în picioare. Altfel ai fi înţeles că
două-trei palme şi câteva şuturi în zonele moi pot părea de-a dreptul
rezonabile.
-
Bag seama că tu ai avut.
-
Ei, bine, am să-ţi spun. Deşi nu e ceva care-mi face
cinste şi nici despre care îmi place să vorbesc. A fost înainte să fac „pasul”
cu Vasile. Un doctor, care lucra în spitalul în care eu eram asistentă. Ştiu ce
gândeşti – aşa gândesc toţi – vechea poveste între doctori şi asistente. Dar
n-a fost nimic de genul ăla. Cel puţin, nu din partea mea (Că dintr-a lui, cine
mai ştie ce-a fost?). Sigur, aveam şi eu colege care întreţineau „relaţii” cu
doctorii. Adică mă-nţelegi... şi-o trăgeau şi cam atât. N-am dat niciodată prea
mulţi bani, nici pe ei, nici pe ele. Îmi păreau nişte animale în călduri. Nu
vreau să judec pe nimeni, dar n-ai cum să-i numeşti altfel. Unele erau chiar
căsătorite sau aveau „prieteni stabili”. Parcă erau mai în călduri decât cele
singure şi se piteau sub umbrela căsniciei sau relaţiei lor, făcând pe tipele
respectabile. Cât despre ei – nişte maimuţoi, fără niciun criteriu de selecţie.
În sfârşit... Între mine şi George a fost altceva. Mă îndrăgostisem de el până
peste cap, îmi plăcea mult şi pentru că era genul intangibil şi, în orice caz,
nu se amesteca prin gloata aia de obsedaţi sexual. Eu, cu toate că eram
„topită”, n-aş fi îndrăznit să ridic nasul, bunul simţ m-a caracterizat toată
viaţa, (Deşi, uneori, tare-i bine să nu-l ai!). Dar el a început.
Mi se părea că visez. Bărbat
frumos, inteligent, respectat, serios... cu intenţii serioase. Chiar şi cu ceva
bani, chit că asta conta mai puţin. Mă şi vedeam o femeie fericită toată viaţa.
Mda, am avut nesimţirea să cred în această iluzie. Dar măcar m-am lecuit...
-
Ce s-a întâmplat?
-
Stai să termin! Să vezi şi tu până unde poate ajunge
prostia unei femei îndrăgostite.
O vreme, am plutit ca într-un vis
frumos. După care, încet-încet, am început să mă îngrijorez. Zic – măi, ce fac?
Cum apare omul ăsta în lume cu mine – el, doctor, cu toate „gradele” luate, eu
– o pârlită de asistentă. Părea că nu-l deranjează, dar orice-ai zice, lumea
vorbeşte, te toacă mărunt, azi un pic, mâine un pic... mai ales că cei mai mulţi
nu suportă fericirea altora. Şi-n loc să se gândească la cum să fie ei fericiţi,
îşi consumă energia inventând metode ca să-ţi răpească ţie fericirea. Sau măcar
să ţi-o umbrească. Dar mie mi se părea că pot lupta cu lumea toată, iubirea îmi
dădea puteri aproape supranaturale. Cred că pentru toată lumea-i aşa. Apoi,
nici prin cap nu-mi trecea că nu din „lume” mă pândea pericolul. De George eram
mai sigură decât de mine, îi simţeam dragostea şi dăruirea. Şi parcă eram făcuţi
unul pentru celălalt. Mă bucuram de el cu bucuria unui copil în faţa lui Moş Crăciun.
Şi eram atât de mândră de el. Dar şi el trebuia să fie. Îmi încolţise un gând.
Pe care l-am pus repede în aplicare. M-am apucat să învăţ pentru Medicină. Nici eu nu ştiu cum reuşeam să
fac faţă, serviciul era destul de solicitant, acasă ajungeam obosită, mai
petreceam şi ceva timp cu el... Dar ce puteri nebănuite revarsă dragostea în
noi! Acum n-aş mai putea să fac asta. Atunci, aş fi fost în stare de şi mai
mult. În spital eram numai ochi şi urechi, nu lăsam nimic să-mi scape, puneam
mereu întrebări, la care medicii erau bucuroşi să răspundă, chiar dacă nu prea
înţelegeau ei de ce-a dat curiozitatea ştiinţifică peste mine. Apoi învăţam ori
de câte ori prindeam un moment, ajunsesem să mă mulţumesc cu trei-patru ore de
somn într-o zi întreagă. Şi zău dacă simţeam vreo oboseală! Lui nu-i spusesem,
voiam să-i fac o surpriză. Sau, dacă n-aş fi luat, nu voiam să fie părtaş la eşecul
meu. De obicei ne întâlneam la el (nu ne mutaserăm încă împreună, urmând ca
asta să se petrecă după căsătorie – adusese vorba de câteva ori); astfel că mă
puteam folosi de timpul pe care-l petreceam separat ca să învăţ, fără să fie
nevoie să-mi ascund hârţoagele de el.
- N-am ştiut că ai încercat la Medicină...
- Nimeni n-a ştiut. Acum ai aflat
tu. Şi încă nu totul. Am şi reuşit. În prima jumătate dintre admişi, la o
concurenţă de 7,5 pe loc.
- Ooo! Asta înseamnă că ai şi
urmat cursurile...
- Nu. Nici măcar o zi.
- Cum... nu? După ce munciseşi
atât?
- Exact. Pentru că n-am mai avut
motivaţia. „Ruptura” noastră s-a petrecut în intervalul dintre examenul de admitere
şi afişarea rezultatelor. N-am mai apucat să-i spun. Nici acum nu ştie. A
plecat ca un laş, aşa, peste noapte, fără să sufle o vorbă, fără să-mi dea o
explicaţie înainte, tocmai în Canada. Am aflat de la colegi.
- Nu pot să cred!
- Ba să crezi! Mi-a dat un singur
telefon la vreo săptămână şi mi-a bălmăjit ceva de priorităţile lui la momentul
acela... deşi n-am înţeles cum l-aş fi împiedicat eu să-şi vadă de priorităţi. Dimpotrivă,
l-aş fi ajutat în toate. Explicaţii puerile, de om fără caracter, care n-are
curajul să privească o femeie în ochi şi să-i spună pe şleau: „Te părăsesc
pentru că eşti tâmpită, sau mi-am găsit pe altcineva, sau mi-e ruşine cu tine,
sau mi s-a năzărit să plec singur tocmai la dracu-n praznic!” Nimic din toate
astea. Când l-am chestionat de ce măcar n-a considerat de cuviinţă să îmi
spună, să nu pic de proastă în faţa colegilor (îţi dai seama ce-a fost la gura
unui întreg spital!), n-a găsit o explicaţie mai cretină decât aceea că n-ar
mai fi putut pleca dacă mi-ar fi spus-o privindu-mă. Şi-atunci de ce-a plecat?
Tu înţelegi ceva?
Aşa că vezi, ce să mai fi făcut
cu medicina? Pentru mine, Facultatea de Medicină n-a fost niciodată un ţel, am
fost mulţumită cu meseria mea. Dar asta o făcusem pentru el, pentru noi, chiar
dacă nu mi-o ceruse. Voiam să se mândrească, nu să meargă cu nasul în jos
printre papiţoii care, chiar dacă şi-o trăgeau cu infirmierele, când venea
vorba de însurătoare îşi alegeau tot doctoriţe, din tagma lor, sau, în orice
caz, intelectuale. Doar tolomacul de Mihnea se pricopsise c-o asistentă, ceea
ce n-ar fi fost nimic rău în sine, dar asta a fost o pupăză cum rar se vede,
care şi-a bătut joc de el cum a vrut. Vezi, ajung la concluzia că bărbaţilor
asta le place – să fie bine struniţi de vreo ordinară, din astea care ştiu să-i
joace.
-
Lasă asta. Mă întreb totuşi de ce n-ai profitat de
ocazie, zic de facultate, dacă tot reuşiseşi. Poate viaţa ta s-ar fi schimbat
în bine. Apoi, dacă te îndrăgosteai de alt doctor? O luai de la capăt?
-
Ha! Să nu mai văd doctori în faţa ochilor! Darămite în
viaţa mea. Nu. În primul rând, după ce a plecat cum a plecat, eu n-am mai fost
bună de nimic o mare perioadă de timp. Bineînţeles că m-am şi îmbolnăvit,
destul de grav, am avut de luptat cu boala... şi, oricum, fără el, nimic nu mai
avea sens. Medicina – nici atât! După vreo trei ani, l-am cunoscut pe Vasile. Şi-aşa
am ajuns să frec podele-n Italia. El n-avea niciun căpătâi pe-acolo, nici cine ştie
ce calificare. Nu m-am îndrăgostit de el, nici nu-l iubesc, iar el simte asta,
i-am şi spus-o, de fapt; nu pot şi nici nu vreau să mă prefac. Dacă mă acceptă
aşa, bine, dacă nu, măcar să ştie adevărul. D-aia îmi mai dă pe cocoaşă, şi mai
e şi gelos pe deasupra. Dar când am hotărât să mă mărit, mă săturasem să-mi
port singură de grijă; apoi voiam un copil, pe care nu concepeam să-l cresc
fără tată. A! Am uitat să-ţi spun – la vreo lună după ce a plecat, colac peste
pupăză, am aflat şi că sunt însărcinată. Cui să spun? Şi ce să fi făcut? L-am
dat afară, desigur. E unul dintre marile mele regrete. Ce ştie el de asta? De
toate suferinţele prin care am trecut, şi fizice dar mai ales sufleteşti. Aşa
că nu-mi vorbi mie de umilinţă! Câteva palme de la ţăranul de Vasile, chiar şi
date pe nedrept, nu înseamnă nimic pe lângă umilinţele „rafinate” pe care le-am
suportat de la marele intelectual, pe care ajunsesem să-l venerez până am înţeles
că toate calităţile lui nu valorează mai mult decât cele ale unei păpuşi din
cârpă, de la care cel puţin nu ai aşteptări. Pe Vasile măcar mă pot baza. Cu
tot comportamentul lui brutal, ăsta nu m-ar lăsa niciodată baltă. Aşa necioplit
cum e, face parte din veriga bărbaţilor adevăraţi. Când a zis o vorbă, aia e.
Se ţine de cuvânt chiar de-ar fi să crape. Până la urmă, asta contează. Că de
inşi frumos „ambalaţi”, „rahaţi în ciorapi de mătase”, vorba lui Napoleon, care
doar vorbesc şi visează ca proştii, e lumea plină. Cât despre cei care îţi
umple capul cu iluzii, nu mai vorbim. Ţi-aş da un sfat, dar mi-e să nu te superi...
-
Orice ar fi, spune! Nu mă supăr.
-
Hm... când mă uit la tine, mă văd pe mine acum nişte ani.
La fel de îndrăgostită şi de fericită. Dar îmi spun „sărăcuţa!”. Ai grijă, că şi
Mihnea e tot din tagma ălora care visează frumos!
-
De unde ştii, Nina? Nu trebuie să-ţi căşune pe el doar
pentru că e tot doctor. Nu-mi plac generalizările. Apoi, Mihnea e un tip atât
de serios, simt că mă pot baza pe el în orice împrejurare, nu e un mincinos,
n-aruncă vorbe-n vânt...
-
O, desigur! E dreptul tău să crezi asta. Doar că... Of!
Nici nu ştiu dacă fac bine acum sau rău... mai bine tac. Hai să ne dezmorţim puţin
oasele prin grădină, să vorbim de lucruri frumoase, cum ar fi...
-
Nina!
-
Da, ştiu, n-ar fi trebuit să încep. Bine. Ţi-a zis ceva
de Carla?
-
Da. Mi-a spus că e o fostă prietenă de-a lui, o italiancă
de care s-a despărţit.
-
Aşa... de ce s-au despărţit?
-
Nu l-am tras de limbă, l-am lăsat să spună ce-a vrut el.
Am priceput că... nu se înţelegeau sau, mă rog, nu erau făcuţi unul pentru
altul.
-
Îhm... dar n-a fost în stare să-şi dea seama de asta
înainte să-i rupă sufletul! Ţi-a spus şi că-i dăduse inelul de logodnă şi că
programaseră nunta, că-i implicase şi pe părinţii ei, că ameţise de cap şi
copilul, care începuse să-i spună „tată”, că se jucau împreună, ieşeau la plimbare...?
-
Da, parcă...
-
Şi ţie nu-ţi sună în niciun fel asta? De ce un om care se
implică atât de mult într-o relaţie cedează brusc, răsucindu-se la o sută
optzeci de grade? De ce crează iluzii atâtor oameni, lăsându-i apoi să facă
ce-or şti cu ele, când mai cinstit şi de o mie de ori mai demn ar fi fost să-i
spună acelei femei: „Hai, madamme, la una mică! După aia, fiecare cu-a mă-sii. Dacă
mi se mai scoală vreodată, te-oi mai chema!”. Cel puţin, când unul îţi spune
asta, ştii de la început cu cine ai de-a face. Accepţi sau refuzi. Dar nu-ţi
pierzi luni sau poate ani din viaţă ca să ajungi la concluzia că tot ca o târfă
ai fost tratată, în timp ce îţi lăsa impresia falsă că te-ar considera demnă
să-i porţi numele.
-
Nina! În primul rând, Mihnea n-ar folosi un astfel de
limbaj, nici în ruptul capului. Apoi, nu ar gândi atât de vulgar la adresa unei
femei, oricare ar fi ea.
-
Desigur! Că doar şi ăsta-i un rafinat! Unde-ar mai fi
distracţia dacă nu ţi-ar strivi sufletul sub bocancii plini de rahat, de
mizerie umană, în timp ce-ţi ţine umbrela deasupra capului, îţi deschide
portiera maşinii, îţi aprinde ţigara şi te tratează ca pe o doamnă! Ştii ce? Eu
nu mai cred în bărbatul perfect. E-adevărat că, la prima vedere, poate chiar şi
la a doua, Mihnea pare bărbatul ideal. Dacă n-aş fi avut de-a face cu genul,
mai că te-aş invidia.
Nu mai ştiam ce să cred. Nina reuşise
să-mi strecoare îndoiala în suflet. Dar ea mi-a fost îndată spulberată de
zâmbetul ca de sfânt al lui Mihnea. Nu, el nu putea fi unul dintre cei aşa zis
bărbaţi care una spun alta fac, iar după ce te ameţesc, te lasă baltă,
ascunzându-se cu laşitate în spatele unor scuze penibile. Cine ştie ce fusese
cu acea Carla. Sau cine ştie ce se întâmplase în relaţia Ninei cu George? Parcă
cine poate şti adevărul întreg.
Asta e. Suntem tentaţi de fiecare
dată să credem că în cazul nostru va fi altfel. Uitând că, de fapt, prezentul
este un copac ce-şi are rădăcinile în trecut. În trecutul pe care de multe ori
îl negăm, sau îl rememorăm altfel, sau de care pur şi simplu am vrea să scăpăm.
Dar câţi putem fugi de el? Şi, mai ales, câţi dintre noi putem scăpa de
propriul nostru fel de a fi? Mai bun sau mai rău, învăţând sau nu din greşeli,
se pare totuşi că anumite erori se repetă consecvent pe aleea destinului. Cea
mai grosolană dintre ele fiind aceea de a ne îndrăgosti, iar şi iar, sperând cu
stupizenie că de data aceasta va fi... altfel. Adică exact aşa cum ar trebui să
fie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu