Primăvara asta cam şuie mi-a amintit că am o datorie către tine. Rămăsese să-ţi povestesc cum au decurs lucrurile la întoarcerea din Italia. O! Dar să vezi mai întâi cum am plecat!
Inutil să-ţi mai spun cât de radioasă pornisem, cum aş fi străbătut ţara în zbor între punctele cardinale, de la sud-est la nord-vest. Trec peste dulcegăriile expirate care-mi hălăduiau prin cap, cu tot ce zboară şi se mănâncă totodată.
Din călătoria cu trenul, singurul lucru demn de amintit – înafară de fixaţia pe care o făcusem pentru ceas şi calculul mental al orelor/ minutelor/ secundelor rămase până la destinaţie – ar fi modul aproape agresiv în care o babă insista să mă culce, după ce, trăgându-mă insistent de limbă, aflase că îmi voi continua călătoria din BM până în nordul îndepărtat al Italiei. Mi-a trebuit cam mult să mă prind că mobilul bătrânei era, de fapt, să găsească un pretext ca să şi-l tragă mai aproape pe bătrânelul care împărţea bancheta cu mine.
- Veniţi, domnu’, veniţi încoace, şi lăsaţi-o pe domnişoara să se odihnească! Are atâta drum de făcut!
Ce dacă eu nu vroiam să mă odihnesc? Ce dacă nu puteam închide ochii, de grijă că nu mai am cu ce privi ceasul?
- Te culci, când am zis!
M-am culcat, ce era să fac? Mi-a pus şi haina ei sub cap, pe post de pernă, a făcut şi de strajă la uşă, la una din opririle mai de lungă durată, nu cumva să intre careva să-mi deranjeze somnul.
Drept mulţumire, când să cobor, zorită nevoie mare, i-am lăsat bagajul meu, cu tot cu poşetă. Noroc că n-a considerat c-ar avea nevoie de ele, şi se-agita bezmetică prin gară, strigându-mă: „Domnişoara Iolanda! Domnişoara Iolanda!” Ce dacă-i spusesem că mă cheamă Ilinca?
M-a găsit într-un final şi, tot îndatorată, de data asta i-am lăsat mănuşile, în timp ce luam bagajul, uimită, zăpăcită şi cu acea fericire tâmpă întipărită pe faţa văzduhiştilor, pentru care lumea are o singură raţiune de-a exista – să-i servească pe ei.
Aşa m-a cunoscut Andrei, împărţind mănuşi prin gară babelor care mă alergau cu bagaje. Nu ştiu ce (primă) impresie i-am făcut, dar cea lăsată de el asupra mea a fost una extrem de favorabilă. Spre deosebire de prima impresie pe care mi-a făcut-o Dalia, nevastă-sa, care, în momentul când am intrat în casă, însoţită de Andrei, n-a catadicsit să ridice capul dintr-o cusătură pe care-o făcea, când mi-a răspuns la „bună seara”.
Abia mai târziu, când ne-am împrietenit, îndeosebi datorită încăpăţânării mele de-a mă face că nu observ primirea rece de care avusesem parte, mi-a mărturisit că o făcuse intenţionat, convinsă că trebuie să fiu „vreo altă pupăză de-a lui Mihnea”.
- Nu ştiu cum, îmi spusese, băiatul ăsta atât de special a avut parte numai de femei care să nu-l merite. Da’ ce spun eu? Care l-au tocat de nervi şi de bani, de-a ajuns, din ce boier a fost, să facă munci fizice pe-acolo, pe la alţii, ca să aibă cu ce se întreţine. Mă bucur că, în sfârşit, a găsit una ca tine.
Ce să zic, eu nu mă prea bucuram să găsesc un ins gata făcut puzzle, însă puterea dragostei îţi dă un curaj şi o încredere nebănuite. Zic ceva nou?
Urma să plec cu unul dintre cei care făcuseră o afacere din trecerea românilor peste graniţă şi înapoi; şi, până spre ora trei dimineaţa, când m-a sunat, nici că am avut stare. Să dorm, nici atât.
Când, în sfârşit, am coborât la maşină, eram precum copilul care pleacă pentru prima dată în excursie. Am fost dezamăgită când Nae, şoferul, mi-a spus că trebuie să trecem să mai luăm pe cineva. Vroiam repede, cât mai repede. Atunci de ce nu luasem avionul? Ei, asta-i altă poveste; ar fi-nsemnat să pot face dovada că am un motiv serios să trec graniţa; că deh! Nici în Uniune nu eram, nici tu invitaţie, nici excursie...Că doar ai noştri care slugăreau ilegal pe acolo nu aveau niciun drept, nici măcar cel de a exista. Vreau să spun în hârtii, că altfel erau numai buni de-a curăţa jegul altora.
De-aceea apelasem la Nae (de fapt, Mihnea, că eu nu-l cunoscusem înainte); era uns cu toate alifiile şi, la rândul lui, expert în ungerea vameşilor cu dolarii fraierilor ca mine. Deh! Integrarea înainte de integrare costă!
În sfârşit, oprim undeva, Nae coboară şi-mi zice că revine imediat. Ştiu că totu-i relativ, dar niciodată până atunci nu-mi imaginasem că „imediat” înseamnă o oră. Nu puteam să-nţeleg ce Dumnezeu fac ăia atâta; tipa nu-şi făcuse bagajul? Ei nu ştiau că cineva îi aşteaptă? Nu mi-am dat seama multă vreme, nici după ce am început să aud conversaţia lor:
- Fato, ţi-am spus, dacă n-ai cu ce să plăteşti, te las la jumatea drumului! Ţi-am zis de la-nceput că face o sută cin’zeci de euro. Tu ce credeai? Că ţi-ai găsit fraierul? Nu
s-a născut încă ăla care să mă fraierească pe mine.
- Hai, măi Nae, nu fii rău! Adică nu ţi-am plătit? Nu-ţi ajunge?
- Ha! Aia vrei tu să zici c-a făcut o sută cincizeci de euro? Eşti dusă, fato!
- Lasă, mă, că m-aşteaptă acolo, ţi-am zis că m-aşteaptă. Eu, banii ăştia-i fac într-o seară; numa’ să mă duci unde ţi-am spus şi să-mi dai timp să fac un duş şi să mă schimb.
- Auzi, fato, şi dacă nu te-aşteaptă? Eu ce fac, te iau înapoi după mine în România? Care va să zică plimbare gratis dus-întors, şi eu cu ce m-aleg? Şi-apoi, la-ntoarcere am clienţi, maşina plină, că se pregătesc toţi să vină acasă de sărbători. Îm, ia zi!
- M-aşteaptă, Nae, m-aşteaptă, mă. Şi dacă nu, ce, nu găsesc eu vreo doi în toată Italia, să pot să m-achit de datorie la tine?
- Ai grijă! Oricum paşaportul tău e la mine. Dacă nu plăteşti, bucăţi îl fac.
- Plătesc, mă, ţi-am spus că plătesc.
Mi se părea că văd un film prost, în care nimerisem şi eu din greşeală. Începusem cât de cât să mă dezmeticesc, dar parcă tot nu-mi venea a crede. Care va să zică, mă aflam în maşină cu o prostituată care făcea Italia şi plecase la drum fără niciun ban. Era tânără, cam la douăzeci-douăzeci şi trei de ani. Şi convinsă că eu tot aia căutam. Altfel de ce mi s-ar fi adresat la un moment dat cu compasiune de breaslă:
- Vai de capul nostru, câte mai trebuie să suportăm ca să ne ducem traiul!
(mă întrebam în gând, oare dacă îi mai aşteptam o oră, ar fi dus-o până la capătul drumului?)
Mie îmi venise să întreb care „noi”, dar m-am mulţumit să încuviinţez din cap şi cred, pentru prima oară, am privit-o cu milă. Deşi nu sunt sigură care dintre noi ar fi meritat mai multă – ea, care alerga după bani, sau eu, dând fuga după potcoave de cai morţi, vezi Doamne, dragostea împărtăşită.
În schimb Nae, sadic şi împărţind dreptatea pe pământ, a pus-o repede la punct:
- Doamna merge în Italia la iubitul ei, cu care urmează să se căsătorească. Vezi-ţi de ale tale!
Din clipa aceea, Ligia – aşa o chema – a început să mi se adreseze cu „dumneavoastră” şi, după ce am mai schimbat vreo două vorbe, a tăcut mâlc bună parte din drum. Doar pe la o vreme, după ce trecusem graniţa cu Austria a îndrăznit, cu sfială, să-mi ceară o ţigară. Nu-şi luase la ea decât o sticlă cu apă şi un pachet de gumă de mestecat. Aşa am ajuns membru cu drepturi depline în Liga „Salvaţi prostituatele de la dispariţia prin înfometare şi lipsă de tutun”.
Oricum stigmatul prostituţiei l-am purtat şi eu până la destinaţie. Se ştia cine şi de ce trece dincolo, de ce se dă şpagă la vamă, lucru care m-a intrigat teribil – eu nu mă duceam nici să muncesc la negru, nici să fac trafic ori să mă prostituez. Dar cine să mă creadă? Eram azvârlită în aceeaşi oală, fără drept de-a mai ieşi, lucru care se putea lesne citi în privirea şi modul de comportament al vameşilor, poliţiştilor şi altora dispuşi să judece. Şi, după toate astea, tot eu a trebuit să suport şi taxele la negru date prin vămi care se cuveneau Ligiei, că doar ea de unde era să plătească, iar Nae nici gând n-avea s-o mai crediteze şi pentru alte datorii. Drept pentru care beneficiarii italieni ai serviciilor Ligiei ar fi trebuit măcar să-mi ridice o statuie. Dar lasă!
Schimbarea de atitudine a fetei m-a cam pus pe gânduri. De ce meritam să fiu „dumneavoastră”, în timp ce ea rămânea „o aia”? Cu ce eram mai presus eu, care urma să mă leg pe viaţă, decât ea, care rămânea un om liber? E drept, la mâna unuia şi altuia, dar până la urmă liber. Şi cinstit. Căci prostituţia e o afacere ca oricare alta. Şi singura pentru care nu se fac acte. Ce nevoie să ai de hârtii, câtă vreme regulile sunt clare? Şi respectate. Pe când căsătoria, ei! Care va să zică, o hârtie îţi dă drepturi depline asupra celuilalt, inclusiv să ştii ce simte, ce gândeşte, să pretinzi, să jigneşti, să urăşti... başca dreptul de a fi apelat cu „dumneavoastră”. Ei, dar bineînţeles, asta nu se aplică în toate cazurile. În al meu, în niciun caz. Căci – nu-i aşa? – eu îmi întemeiam căsnicia pe iubire.
Uitasem că şi iubirea-i o şulfă, care te face să crezi că ai drepturi, să pretinzi, să judeci, să urăşti...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu