„Nu mai pune sticla între tine şi lume! Nu se trăieşte dincolo de ferestre, copilă, viaţa înseamnă să pipăi fiecare lucru, să-l simţi, nu doar la modul teoretic, cum faci tu, să-l simţi, auzi?” Iată problematica volumului scriitoarei Florentina Loredana Dănilă. Să simţi viaţa, s-o trăieşti, să ieşi din tine însuţi pentru a trăi – acesta este mesajul de sublimă sinceritate – autenticitate cu care volumul de faţă îl întâmpină pe cititor.
Proiectat sub semnul autenticităţii, într-o naraţiune subiectivizată, personalizată asupra existenţei, volumul de proză scurtă se numeşte, simbolic, Şi copiii se îndrăgostesc, acesta fiind de altfel titlul unei creaţii. Stilul indirect liber trădează această viziune personalizată dar şi un homo diegesis ce produce, intenţionat, o creaţie a vieţii. Dincolo de literaritate, de scriitură, se află viaţa în expresia ei de firească substanţialitate. Un existenţialism feroce, de tip eliadesc, răzbate din paginile cărţii. Fiinţa îşi trăieşte propria existenţă în... zbor înfrânt, de sus în jos, de către nelipsitul „controlor de trafic” care afirmă cu o certitudine de invidiat, că „azi nu se mai zboară, e prea întuneric şi, pentru că oamenii nu se mai iubesc, între pământ şi cer s-au bulucit o grămadă de nori”. Incipitul subiectiv şi ancorarea în cotidian fragmentează discursul evenimenţial: „nu l-am crezut. Am aşteptat cuminte, cu ochii la cer, nădăjduind prosteşte că e de ajuns şi iubirea unuia singur ca să împrăştie norii. Nu mai ştiu cât am aşteptat. Până când m-a răpus oboseala şi am căzut într-un somn adânc.”
Trezirea din somn, reîntoarcerea într-un cronotop străin fiinţei, însă realmente necesar pentru a supravieţui în spaţiul... vieţii, accentuează impresia de „geografie a imaginii vieţii”, spaţiu al indefinitelor trăiri prozaizate în cuvinte. Povestirea ca „preţ al vieţii” îşi găseşte în scrierile Florentinei Dănilă un cronotop simbolic, cu variaţii de ordin temporal şi spaţial.
Acest volum de proză scurtă pare a se scrie sub ochii lectorului avizat, menit să înţeleagă, dincolo de lectura de suprafaţă, un sens adânc. Scriindu-şi istorisirile, autoarea îşi scrie opera iar scriind opera îşi scrie, de fapt, viaţa. Impresia de autencitate ce domină naraţiunea nu este datorată doar povestirii la persoana I, ci şi felului de a povesti, deoarece povestirea devine o experienţă de viaţă, un refugiu modern, un mod de a fi, de a te sustrage temporalului. Nu lipseşte nici naratorul-confesor, care în seria de povestiri „Destăinuiri” (conte à tiroir), nu are doar rolul de a asculta experienţele de viaţă ale celuilalt (care i se destăinuie), ci devine el însuşi narator auctorial, pentru că pe măsură ce ascultă povestirile celuilalt, le şi scrie. Confesiunile sunt de natură filosofică, lăsând impresia unor sfaturi de viaţă de care ceilalţi, lectori mai mult sau mai puţin avizaţi, ar trebui să ţină cont. Iată un exemplu de confesiune: „găseşti un om ca tine, femeie sau bărbat, îl iubeşti, te uiţi la el – parcă te vezi în oglindă, eşti fericit că nu eşti singur, că nu te bucuri singur, că nu plângi singur, îl simţi ca făcând parte din tine, te doare măseaua care-l doare şi pe el, simţi mirosul florii pe care-o miroase, iubeşti ce iubeşte şi el şi totul se-mparte la doi. Când, deodată, vine târfuliţa şi zice: „Stop! Pân-aici. Ce atâta fericire? Eu nu îngădui”. Îţi râde-n faţă, te joacă pe degete, ca cele mai ordinare femei, pune sare pe rană şi, când vede că nu mai poţi, aruncă cu apă pe tine să-ţi revii. Te mai lasă puţin aşa, te mai amăgeşte cu câte-o momeală şi hop! Iar are chef să se distreze. Nici nu te ia, nici nu te lasă, doar îţi arată cine este şi ce poate face cu tine. Pricepi?”
Povestirea care dă titlul volumului, Şi copiii se îndrăgostesc, aminteşte de acel homo ludens al lui Huizinga, al cărui unic rol este de a înţelege totul ca un joc. Dedublarea narativă, imaginea-simbol a copilului de azi, a acestui copil ce prea devreme devine matur (sau cel puţin încearcă să dovedească acest lucru, maturitatea neconstând doar în adaptarea limbajului la nişte crude realităţi cotidiene), vizează, în esenţă, ideea de ludic, de înţelegere a vieţii ca un joc, maturitatea nefiind o manifestare înafara vârstei reale. Convorbirea dintre mamă şi copilul pe care şi-l ia de la şcoală, aminteşte fără îndoială de spontaneitatea şi naturaleţea de care doar un copil este capabil. Limbajul e altul, în adevăr, dar până la urmă „a fi îndrăgostit” nu înseamnă a avea o anumită vârstă. Raportând acest text la întregul volum şi tematica acestuia, aş putea spune că el trădează, în mod evident, o dorinţă de a ... redeveni copil, de a ... retrăi copilăria în alt ritm, astfel încât să rămânem ... copii, pentru că doar starea de nevinovăţie şi joc ne poate conduce la ... creaţia vieţii. A fi copil sau a-ţi înţelege copilăriile este o mască de care avem nevoie pentru a supravieţui într-o lume care nu poate înţelege ... copilăria în sine însăşi.
Scriitura curge lin spre alte ... portrete. E de remarcat portretul surprins în „Bunica” sau în „Ea, prim-balerină, el, simplu soldat”, dar şi „Ţiganca” sau „Titi” sau chiar „Gândurile unei plante” (ce aminteşte poate de ... gândacul kaftian).
Ceea ce rămâne esenţial este însă modul de a povesti. Autentic, specific autoarei, inconfundabil, cu fine subtilităţi de analiză a experienţelor de viaţă fie ele trăite, fie imaginate: „A povesti, observă Roland Barthes, e modul nostru de a fi şi de a ne manifesta / comunica. Având în centrul ei, precum un ax coordonator, evenimentul, acesta e reprezentat în forma povestirii prin narator, iar reprezentarea ca atare este o operă de interpretare. Lumea există în pluralitatea povestirilor comunicate prin cuvânt, prin rostire, imagine, gest, mit sau legendă, epopee sau nuvelă, roman sau fabulă, eveniment istoric, dramă sau tragedie, pantonimă sau mister etc. Povestirea, scrie Roland Barthes, „începe cu istoria însăşi a umanităţii”. Povestirea, dincolo de regulile, de gramatica sa, dincolo de natura discursului, înţeles ca ansamblu de fraze, este printre noi „ca viaţa”[1].
Creaţie a vieţii este şi acest volum de proză scurtă. Naraţiune subiectivă, homodiegetică, din care nu lipseşte o inteligenţă lucidă a scriiturii, deoarece aşa cum spunea Roland Barthes „cartea face sensul, sensul face viaţa”, volumul Florentinei Dănilă poate fi catalogat drept un „jurnal al vieţii”, nu al autoarei, ci al oricărui lector ce şi-ar dori să dea sens vieţii şi să-şi înţeleagă sensul fiinţării, dar poate fi tratat şi ca un valoros model de introspecţie şi autoanaliză. Şi aceasta deoarece „povestirea este prin excelenţă amintire retrăită şi celebrată, având să exprime ideea unei memorii ancestrale, originare a unei comunităţi decise să-şi retrăiască şi să-şi re-vadă, sub semnul povestirii, amintirile esenţiale ale vârstei şi ale miturilor genezei şi ale forţelor tutelare ale existenţei.”[2]
„Şi copiii se îndrăgostesc” este o carte a vârstelor scriiturii. Felicitări autoarei, Florentina Loredana Dănilă, dar şi editorului volumului, scriitorul Aurel Podaru, director al editurii, prin intermediul căruia cartea a ajuns în mâinile mele şi la inima mea. Frumoasă realizare, mulţumiri şi succese în continuare!
Maria-Daniela PĂNĂZAN
(profesor limba şi literatura română)
Bucovina Literară, Suceava, octombrie 2008
Helis, Slobozia, octombrie 2008
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu