Rareori mi s-a întâmplat să trăiesc clipe de profundă reflecţie şi în acelaşi timp de tonică bucurie, ca în cazul talentatei scriitoare Florentina Loredana Dalian şi minunatei sale scrieri „Aceeaşi lună peste sat”.
De multe ori, parcurgând schiţele şi povestirile domniei sale, am fost nevoit să reiau o pagină, o frază, un gând, o potrivire a ficţiunii cu o realitate uneori crudă, alteori romantică, dar mustind de curată limbă românească.
În fond, ce este o recenzie a unui volum de proză? O privire fugară, dar densă, o suită de argumente, ipoteze şi caracterizări. Dar, în cazul acestei lecturi, o listare a capitolelor îl introduce pe cititor în corpusul întâmplărilor, uneori uşor amunzante, dar mereu convingătoare.
Aşadar, iată care sunt capitolele sau, mai bine zis, compartimentele unei laborioase creaţii literare.
„Prima zi de şcoală” cu reflecţia „D-aia sunteţi aşa deştepţi şi lumea merge din rău în mai rău”. În „Ciulini” – ce minunată expresie: „E dragostea foc şi-n foc e lumină”... Ca un ciulin rostogolindu-se-n mine inima plecam într-o zi de-acasă”. Fac aici o paranteză. Să-mi fie iertată propunera, eu aş fi intitulat cartea „E dragostea foc şi-n foc e lumină”.
Poposesc cu fervoare şi sensibilitate la capitolul „Halucinaţii”, unde pargraful sună a maximă universală: „Primim cu măsura cu care oferim. ... Măcar de-aş dobândi şi eu seninul acelui copil care mi-a pus cu resemnare banul în palmă!”. Te rog, dragă cititorule, să citeşti neapărat această schiţă, este un corolar al virtuţilor concentrate, ca într-o pastilă de filozofie a cotidianului practicat de doamna Dalian. Şi încă o altă reflecţie care m-a încântat: „Iau hotărâri eroice pe care le voi uita a doua zi”.
Şi continui cu un citat ca o sentinţă dată în sala paşilor pierduţi ai unui tribunal imaginar, deci: „Iubirea femeilor, bărbaţii nu o-nţeleg”. Oare aşa să fie? Am o singură rezervă şi ştiţi de ce? Eu consider femeia ca pe o minune a lumii, fără ea nu putem trăi şi respira. Şi totuşi, sunt deplin de acord cu următoarea reflecţie: „O biată muscă picată în plasa păianjenului e femeia îndrăgostită”. Există un ghem al ideilor cu un capăt în luminata gândire a autoarei şi celălalt capăt în eternitatea care nu iartă pe nimeni.
Mergem mai departe: „Nunta e o stare de spirit, ori nu e deloc”. Este o creionare, o tuşă ca un strigăt în capitolul „Domnişoară de onoare”.
Încerc cu modestie un index al trăirilor: Nuntă, ciulini, şcoală, halucinaţii, sens unic. Acum îmi este uşor să punctez o găselniţă ca o propunere parţial nostimă. Copiii care merg la şcoală respectă sensul unic ferindu-se de ciulini, ca peste câţiva ani să trăiască halucinaţia unei nunţi...
Ei, ce te faci când întâlneşti pe „Miss Univers” care-ţi glăsuieşte cam aşa: „Şi ochii-mi sunt frumoşi, dar nu prea ştiu s-ascundă ce simt”.
Dragi cititori, credeţi-mă pe cuvânt de onoare că următoarea schiţă este cea care m-a întors din drum ca un popas în memorie, ca o piatră de hotar în universul literaturii. Este vorba de „Îmbrăţişări pentru Florentina”. Sunt redate frământările unui colonel de aviaţie, mai intervine şi o telefonistă, o audienţă la „Tovarăşul ministru” şi fraza „Măi băiete, decât un prost care să trăiască o sută de ani, mai bine un deştept treizeci.” Acţiunea din prezent este plasată într-un spital, printre halate albe şi căptuşite cu o realitate crudă.
O mică bijuterie stilistică găsim în „Gară prea mică”. Citez: „În visul lui, mama era frumoasă precum acele femei pe care le văzuse în filme, avea mâinile îngrijite şi purta rochii strălucitoare. Tata nu murise în război, fraţilor mai mici nu le era foame, iar el purta haine noi şi mergea la şcoală.” Nu este un tablou idilic, este o fotogramă reală, care m-a încântat atât ca lectură, cât şi ca o simplă dorinţă regăsită ca o binecuvântare.
Parcurg cu interes capitolele „Azilul 2” şi „Azilul 3” cu o strângere de inimă că am căzut în păcatul de a povesti în loc de a relata, de a cântări cu o balanţă de suflet şi de raţiune. Zăbovesc la „Figurantul” cu următorul citat: „E plină lumea de figuranţi, doamnă!”.
Pe firul lecturii defilează „Ceasornicarul”, „Ana”, „Mariţa”, „Doar o altă toamnă” şi încerc să-mi închei pornirea de povestitor cu o „perlă” stilistică, iat-o: „Îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai lăsat mâna dreaptă şi ţine-mi-o mereu, măcar să am cu ce mă-nchina!”
Dar gata... Trebuie să pun capăt gândurilor şi să încerc să creionez o încheiere. Consider că doamna Florentina Loredana Dalian mi-a oferit nu o carte, ci o imensă bucurie şi, cu o mână grijulie, am să-i fac loc în mica mea bibliotecă, în rândul întâi, ca o onoare şi o meritată consideraţie. Va fi vecină cu Rebreanu, Shakespeare, Caragiale, Sadoveanu, Labiş, Călinescu şi va purta un dialog imaginar peste timp cu Eminescu şi Arghezi. Fiind găzduită în primul rând, această carte mă va îndemna să o recitesc odată şi încă odată, iar micul meu semn de carte se va opri ca la o comandă de suflet la litera D, de la Dalian ca un simbol al speranţei şi al încrederii că litera tipărită este un balsam etern şi de neînlocuit...
EUGENIU KUHARTZ
Diplomat în Arte
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu