Florentina Loredana Dănilă s-a născut la Bucureşti, în 1968, şi trăieşte la Slobozia, judeţul Ialomiţa. Este inginer chimist. Scrie proză, dar şi poezie, din când în când. Poezie minimalistă, de tip haiku. Este laureată a mai multor concursuri literare, din ţară şi străinătate. La ediţia din acest an a Festivalului Naţional de Literatură „Eusebiu Camilar-Magda Isanos” Udeşti-Suceava (din al cărui juriu am făcut parte), a obţinut Marele Premiu pentru proză.
Debutul editorial s-a produs de curând, cu volumul Şi copiii se îndrăgostesc, Editura Clubul Saeculum, Beclean, 2008. Între cele două coperte, autoarea a strâns 28 de proze, scurte şi foarte scurte, care se citesc cu mare plăcere şi interes, iar atunci când întorci ultima filă, regreţi că s-a încheiat, atât de repede, lectura.
Volumul reprezintă, deci, o izbândă literară certă şi confirmă o structură epică originală. Formula narativă, structura compoziţională, vocea „interioară” a naratorului, cu semnificaţii şi conotaţii diverse, simbioza procedeelor cu care se realizează scriitura, toate acestea confirmă calităţile autoarei în ceea ce priveşte virtuţile prozei scurte.
O naraţiune de o mare simplitate, la prima vedere, în care aspectul autobiografic este evident, ascunde înţelesuri de mari profunzimi. Fraze scurte, pe alocuri aproape telegrafice, lipsite, aparent, de orice podoabă stilistică. O acţiune naşte personaje şi un schimb de cuvinte din cele mai comune. Un crâmpei smuls parcă la întâmplare din realitatea cotidiană. Gesturile banale capătă relief şi strălucire, anodinul dobândeşte pregnanţă şi, mai ales, pretutindeni se descoperă prezenţa consistentă şi tulburătoare a dramaticului, pulsând subteran ca un strat dens de apă freatică. Din acest motiv, autoarea ocoleşte instinctiv spectaculosul epic şi conflictele aşa-zis puternice, instalându-se cu o vizibilă plăcere în cotidian şi familiar. Totul lasă impresia de autentic, natural şi spontan.
Din toate textele sale se desprinde necesitatea comunicării interumane, efortul pentru cunoaşterea de sine, „întoarcerea în timp”, dialogul imaginar, portretul-evocare şi o anume doză de mizantropie, impregnată, totuşi, cu un lirism temperat.
Firul epic este punctat cu varii consideraţii despre eu şi alţii, despre viaţă şi moarte, prietenie şi trădare, dragoste şi ură, bucurie şi tristeţe, autoarea demonstrându-ne că viaţa rămâne o perpetuă întrebare, compusă din altele, ciudate, complicate şi, mai ales, fără răspuns. De aici derivă şi dispersarea cu care naratorul vrea să se cunoască pe sine însuşi şi să descifreze acel statut existenţial, care ne uneşte pe toţi pe drumul de undeva spre nicăieri.
Cuvintele şi spaţiul dintre ele ne transmit un cumul de gânduri şi sentimente: teamă, mirare, neîncredere, suspiciune, obsesie, dorinţa de a afla şi a pricepe.
Într-o vreme când mulţi suntem „răstigniţi” pe gânduri, angoasă, întrebări şi îndoieli, cuvintele şi ceea ce există dincolo de ele din acest volum, original şi „zemos” de idei, ne determină să ne amintim de nişte întrebări chinuitoare şi deloc retorice ale pictorului francez Paul Gauguin: „Cine suntem? De unde venim? Încotro mergem?”
Cartea aceasta, însă, merită salutată şi pentru cultul nuanţei şi detaliului pe care-l oficiază. Iar numele autoarei trebuie reţinut pentru că e unul de care vom mai auzi în continuare.
Aurel PODARU, scriitor
(Mişcarea Literară, Bistriţa, octombrie 2008)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu