Aveam să aflu curând că Nae nu terminase surprizele. În drum spre Tortona, ne-am oprit la Verona parcă, unde avea de lăsat nişte colete altor români plecaţi la muncă. Am înghiţit-o şi pe asta, oricum n-aş fi avut încotro. Am coborât din maşină la insistenţele lui Nae, nu înainte însă de a asista la un mic conflict. Înţelesesem că acolo era o fabrică de prelucrare a pielii, unde lucrau foarte mulţi români. Nici nu oprise bine Nae maşina, că patronul italian se şi înfiinţase la geam, să vadă ce „marfă” i-a adus. Nu de lucrători avea nevoie. Nae îi face semn spre Ligia; patronul, o arătare cu mâini şi picioare scurte, nemulţumit, dă din cap a negaţie. Îşi roteşte ochii prin maşină şi, părând că găsise ce căuta, arată spre mine. Nae protestează – No, no! – dându-i câteva explicaţii într-o italiană de baltă, amestecată cu română. L-a convins greu şi acesta, urzicat, a plecat dezamăgit, nu înainte de-a face semn Ligiei să-l urmeze (până la urmă, bun ce-o fi!) şi de a-l gratula pe Nae c-o dedicaţie: „Va fan cullo!”. L-am întrebat pe Nae ce-nseamnă, dar a refuzat să-mi răspundă, de unde am dedus că era o înjurătură imposibil de rostit până şi de el. A şuierat doar printre dinţi: „Nişte obsedaţi!”.
Vis-a-vis de fabrică, se afla spaţiul de cazare a lucrătorilor veniţi de departe – un fel de hangar întunecos, cu camere prin care treceai ca într-un tren, dintr-un vagon în altul. Ne oprim – Nae şi cu mine – într-una dintre ele, unde trei bărbaţi şi o femeie jucau cărţi. Îmi răsare în minte întrebarea dacă aşa s-o fi muncind în Italia. Aflu că urma ca ei să intre în schimbul de noapte. În cameră domnea o dezordine desăvârşită – haine aruncate peste tot, ceşti cu zaţ de cafea întărit, ibrice, chibrituri, ţigări, mâncare, cărţi de joc, ciorapi desperecheaţi, tot ce voiai. Femeia îmi face loc pe un scaun; mi-e teamă să-l ating. Până la urmă, mă aşez, regretând că n-am învăţat arta aşezatului pe scaun la un milimetru distanţă de acesta. Stau strâmb, într-o rână, incomodată de atmosfera din jur, nerăbdătoare să plec. Unul strigă:
- Lola, fă şi tu o cafea!
- Macao!, se trezeşte un altul.
Al treilea se adresează lui Nae:
- Hai, scoate ce-ai adus!
- Mai întâi banii!, îşi apără Nae interesele.
- Ce faci, mă, ceri banii înainte, ca la curve?
- Curve – necurve, nu desfac nimic până nu văd banii.
- Cât ai adus?
- Cincizeci de cartuşe. Ştii cât face asta.
Omul scoate un teanc de sub saltea, numără, mai cere unuia câţiva euro, apoi îi întinde lui Nae.
- Na!
Acesta numără atent şi-i pune într-un buzunar pe interior, apoi i se adresează:
- Să vină unu` să m-ajute! Ia şi ranga!
Ies şi eu, că şi-aşa mă sufocam. Românul italienizat mă priveşte strâmb, Nae îi face semn discret, ceva gen: „Las-o, că-i inofensivă!”. Îi văd desfăcând podeaua maşinii, cu mişcări experte, se observa clar că nu erau la prima „tentativă”. Nae scoate, iar celălalt numără cartuşe albe şi roşii de „Marlboro”.
- Pe-aici sunt foarte scumpe, îmi explică.
- Cât de scumpe?
- Triplu faţă de cât sunt la noi.
Calculez mental, amintindu-mi câţi bani a primit Nae pentru cele cincizeci de cartuşe şi aflu că el le vindea numai dublu. Asta da afacere!
Mă gândesc la mine, cum mi-am ascuns în poşetă trei pachete de ţigări cumpărate din ţară, să am în primele zile, şi-am tremurat şi pentru alea la controlul vamal. Ştiam că nu e voie să le trecem graniţa. Nae, în schimb, n-a avut niciun stres. Presupun că face asta la fiecare cursă. Eh, banul se câştigă muncind!
După zdrobeala cu ţigările, ne întoarcem să ne terminăm cafeaua. Dau să-l înduplec pe Nae: „Nu plecăm?” (Nu mai aveam decât două idei, şi alea fixe – să-l văd pe Mihnea şi să fac un duş.) Nae îmi taie elanul, anunţându-mă că trebuie s-o aşteptăm pe Ligia. Mă înfior la gândul că am putea să mai facem vreo două opriri, necesare Ligiei să-şi poată face job-ul, ca să aibă cu ce-i plăti lui Nae cursa. Îmi vine să scot o sută cincizeci de euro, să i-o plătesc eu, dacă aş şti că se mulţumeşte cu asta. Mă tem însă că nu ar folosi la nimic; calic cum e, ar lua şi banii, ar şi folosi-o. Aşa că îmi văd de ale mele.
Reîntoarsă în cameră, o simt pe Lola studiindu-mă fără jenă. Apoi, cu jumătate de gură, parcă nevenindu-i să creadă, mă interoghează:
- Şi tu ai venit la muncă?
- Nu, răspund timid.
Nae completeaza: „Doamna e la plimbare”.
- A! Ce fel de plimbare?
- Am... venit să văd pe cineva.
- Tu n-ai nevoie de bani?, îmi aruncă de sus. Sau ţi-i dă „cineva”?
- Ba da, am nevoie, dar mi-i câştig în ţară.
- Aha! Şi ce faci ca să-i câştigi?
- Sunt translator şi profesor de limbi străine.
Făcând o faţă lungă, se uită la Nae pentru confirmare; acesta dă scurt din cap, fără vorbe.
- O! Păi atunci, dacă eşti profesoară de limbi, nu mă îndoiesc că ai un câştig bun acolo în ţară. Cu asta se câştigă bine peste tot, îmi aruncă răutăcioasă.
Mă prefac a nu fi priceput ironia (ce spun „ironie”? grosolănia) şi zâmbesc, trântind pe masă ceaşca de cafea aproape neatinsă:
- Mulţumesc!
- Nu ţi-a plăcut?
Nu-i mai răspund. Mă rog în gând să am puterea de a nu judeca, atâta timp cât nu ştiu ce e în sufletul ei, ce viaţă duce, în parte lesne de observat. Spală, calcă, face mâncare la trei bărbaţi – un amant, un frate şi un văr, noaptea se duce la muncă; şi-o fi lăsat şi vreun copil prin ţară... Singurele distracţii – băutul cafelei, fumatul şi jocul de macao. Îi studiez mâinile: muncite, grosolane, noduroase (Nae zicea că se lucrează greu nenorocita aia de piele, d-aia românii sunt căutaţi – că sunt şi pricepuţi şi harnici. Şi nu fac nazuri, lucrează pe doi lei, pe care de multe ori îi văd la sfântu-aşteaptă). Pe lângă mâinile Lolei, ale mele – altfel normale – par nişte mâini de păpuşică dintr-o vitrină de lux. Îi înţeleg furia. Ce nu înţeleg e de ce, după ce că are mâini atat de urâte, şi-a mai pus şi câte două inele de prost gust pe fiecare deget. Şi două lanţuri groase la gât. Chit că e îmbrăcată ca o bucătăreasă.
Decât să-i stârnesc în continuare furia, mai bine plec. Îi spun lui Nae din mers: „Te aştept la maşină”, dau „bună seara” fără să-i privesc şi ies. Lola aleargă după mine şi mă strigă: „Doamna profesoară! Doamna profesoară!”. Nu-i răspund, convinsă că îşi bate joc. Mă ajunge din urmă, îmi înhaţă umărul cu lopata ei dreaptă şi mă întoarce spre ea. Constat cu uimire că are lacrimi în ochi.
- Doamna profesoară, iertaţi-mă! N-am vrut să vă jignesc; sau, mă rog, am vrut, dar îmi pare rău. O ducem greu pe-aici, câştigăm ceva, dar numai noi ştim câte îndurăm. Nu ne place să vedem femei elegante, curate şi care-şi pot câştiga traiul fără să se umilească. Vă invidiez! Dar aţi fost bună şi nu mi-aţi răspuns la măgării. E uşor să fii bun când eşti fericit...
Hm... iată cât de relativă e noţiunea de fericire. Pentru biata Lola, fericirea înseamnă să fii elegantă, curată şi să-ţi poţi câştiga traiul fără să te umileşti. Un student îmi spusese odată că pentru el fericirea înseamnă să-şi poată cumpăra o pereche de blugi.
Îi întorc spatele Lolei, intru în maşină şi îi trântesc portiera în nas. O deschide, hotărâtă să nu-mi dea pace. Îşi scoate cel mai gros inel de pe deget şi mi-l pune în plamă.
- Să-mi repar greşeala!
Fac un semn de neacceptare din cap, dar insistă, îmi strânge pumnul peste inel. Ce s-o înveţi că greşelile nu se repară cu aur? Pleacă fericită, zicându-şi probabil că eu ar trebui
s-o invidiez acum, de vreme ce ea şi-a permis să ofere. Foarte bine. Măcar de-ar ajuta-o!
Îi întind inelul Ligiei, care tocmai se urcase în spate, smotocită toată şi cu un zâmbet tâmp pe figură. Ţinea în mână cincizeci de euro, pe care a avut grijă să-i depună pe bord. Priveşte uimită inelul şi mă întreabă de ce.
- De-aia! Că nu-mi trebuie.
- Mersi!
- Dacă nu-ţi place, poţi să-l arunci.
- Aaaa, nu, o să-l vând, să mai scot un ban. Să nu-i spuneţi lui Nae că mi l-aţi dat!
Nu-i spun, toanto! De ce crezi că ți l-am dat în lipsa lui?
- Ascunde-l! Vezi că vine!
Ocupându-şi locul, Nae priveşte cei cincizeci de euro şi se întoarce spre Ligia:
- Atât ai fost în stare?
- Hai, măi Nae, ştii şi tu cât sunt ăştia de zgârciţi. Nici nu vroia să mi-i dea, a trebuit să mai stau o dată ca să văd banii. Lasă că mai fac rost, ce atâta grabă?
- La drum!, mai zice Nae, lăsându-mă cu întrebarea: „Doamne, la care drum? Câte-mi va fi dat să mai văd până la destinaţie?”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu