Muza-Zuza

Mi-am tras faţă de zuză. Mă rog, nu eu... În 31 mai 2014, la festivalul "Alb-Umor" de la Alba Iulia, caricaturistul constănţean Leonte Năstase mi-a încondeiat arătarea, întru veselirea posterităţii. Problema e că nu prea mă recunosc. Leonte Năstase e un foarte bun caricaturist, fără discuţie, dar pesemne "arătarea" mea nu corespunde unor cerinţe care să o recomande ca fiind numai bună de făcut de râsul lumii. Dând întâmplător peste această caricatură de care uitasem, mi-a căşunat că, de fapt, aşa arată pesemne muza mea. O zuză rânjită care vine doar când are ea chef, o hlizită care nu ţine cont de faptul că bietul scriitor (recte myself) are nevoie de inspiraţie ca de aer. Aşa că m-am hotărât s-o dau pe net, poate s-o îndura să mă viziteze, măcar să-mi bată obrazul. Dacă o prind, o-nhaţ de-o aripă, o leg şi nu-i mai dau drumul. Feriţi-vă! :)

Război în Cafeneaua Literară

 

Revista "Cafeneaua Literară", mai 2016

 

Nu-i vorba de niciun război. Am pus şi eu titlu ca ziariştii :) E doar poezia mea - Război -  publicată în revista "Cafeneaua Literară" (Piteşti), mai 2016. Mulţumiri, Virgil Diaconu! 
Revista poate fi descărcată şi citită aici

  

Treizeci

După 30 de ani de la terminarea liceului

Adaptare după textele mele din seria „Dragă M" (1-4)

Noi ne-am trăit tinereţea

jumătate gri jumătate incoloră,

ne-am visat visele jumătate alb-negru

jumătate color,

umblam îmbrăcaţi în  jeans şi-n tricouri

Acum, desigur, suntem maturi,

mai bătrâni decât părinţii din tabloul de nuntă

copiii ne sunt mai mari decât noi

pe vremea când ne credeam zmei,

avem funcţii, cărţi publicate

şi totuşi noi am rămas îmbrăcaţi în  jeans

şi nu, n-am uitat nicio poveste…

Noi ştim, ne aducem aminte

cum se deschidea catalogul

(nici acum n-au casat blestemata hârţoagă!)

cum se deschidea uşa, cine intra pe ea

dar mai ales

noi ştim toate cărările mirărilor noastre

pe unde ne purtau visurile.

Ce-a rămas?

Noi ştim că tot ce-a fost

nu se mai întoarce

că nimic nicio piesă nu se va mai juca la fel,

că altfel viaţa altfel se va scrie de-atunci pentru noi

pe cărări diferite;

noi ştim că uneori ne ratăm revenirea în timp            

aşa cum uneori ne ratăm

întâlnirea cu viaţa…

Vezi tu, în anii aceia mergeam braţ la braţ

cu naivitatea

credeam în rosturile lumii, în viaţa

ce ni se desfăşura ca o mare imensă înainte,

căutam sensurile existenţei în materie,

în tratatele-cărămizi;

nimeni nu ne spusese că viaţa a fugit în altă parte,

că sensurile ei nu erau de găsit în tratatele noastre.

Noi chiar am crezut în revoluție,
în lozinci, în schimbare;
trăiam expuşi grafic între abscisă și ordonată,
da' când a fost vorba să tragem în oameni,
ne-am amintit că suntem din altă poveste

şi ne-am întors la certitudinile noastre.

S-au dus anii mirărilor noastre,

ai revoltelor tinereții, ai entuziasmelor

când umblam fără griji…

Ce lume frumoasă ne construiam

în cenușiul acelor zile,

ce importanţi păream în speranțele noastre!

Râdeam atât de mult

chiar și de lucrurile care ar fi trebuit

să ne doară,

nici nu mai conta că, uneori….

dar lasă!

Eram atât de tineri cu toții,

atât de creduli, cu lumini în priviri!

împărțeam totul: mâncarea, cafeaua,

tristețile, bucuria,

n-aveam noțiunea de prietenie, dar o trăiam

real și intens, fără să ne dăm seama;

s-au dus demult anii mirărilor noastre,

au rămas amintirile pe care le disecăm

fiecare în colțul său de lume,

de parcă nu în viața aceasta

s-ar fi petrecut.

 

Slobozia, 14 iunie 2016

Copacul

Gânduri dulci-amărui

Cineva, în fața blocului, taie un copac. Un copac înflorit, cu flori multe, albe și mirositoare. Două brațe sunt căzute jos, a rămas trunchiul drept, cam golaș, cam stingher. Vreau să m-aplec, să iau crengile înflorite să le pun în vaze. Renunț. Ce folos? Mă retrag, acompaniată de zgomotul drujbei. Privesc a neputință pe geam. Oare cum se consolează copacii? Dintr-odată începe să plouă cu năduf, ca o rupere de nori. Pesemne astfel își plâng copacii copiii. Sau poate astfel plânge Dumnezeu peste răutatea noastră. Plouă. De zici că nu se mai oprește până la Judecata de Apoi.

          Slobozia, 13 iunie 2016

Pictură de Claude Monet - „Primăvară la Giverny”

Neniţu, un altfel de erou

In memoriam...

 

Poate c-a fost un erou, servindu-şi Patria ca ofiţer de aviaţie. Dar pentru mine n-a contat ca erou printre alte sute de mii de eroi. Pentru mine a fost unicul, Eroul. Copiii au nevoie de eroi. În special fetele, care obişnuiesc să facă din taţii lor eroi într-un anume sens. Eu am crescut fără tată. Dar am avut şi eu Eroul meu, cu epoleţi şi caschetă, absenţa mereu prezentă a copilăriei mele. Neniţu. Nu contează cum l-a chemat. Aşa îmi spuseseră să-i zic, el însuşi îşi spunea aşa în relaţia cu mine, un fel de alint de la „unchi”.

          Şi câte victorii nu repurtau ceilalţi asupra mea, în numele mereu absentului Neniţu. Dacă nu voiam să mănânc, furculiţa îndreptată spre gura mea devenea avionul cu care zbura Neniţu (am aflat abia mult mai târziu că el nu zbura). Şi-atunci, puteau să-mi dea şi mătrăgună, gura se deschidea singură şi copilul îşi primea „poţiunea”. Când m-am speriat odată foarte tare de zgomotul făcut de un avion ce trecuse mult prea jos, m-am potolit din urlete doar când mi s-a spus că era Neniţu. Ce putere magică avea numele acesta asupra mea! Mică, mică, mă lua după el când mergea cu băieţii în sat. Dar eu nu-mi amintesc. Îmi amintesc numai, când am mai crescut, că descoperisem două caschete bleumarin cu însemnele militare pe ele, lăsate pe-acolo, probabil schimbate cu altele mai noi şi pe care bunica le ţinea în şifonier, în „camera din faţă”, adică acolo unde ţăranul ţinea ce avea mai de valoare. Când mi se făcea dor de Eroul meu, luam una dintre caschete şi „mă găteam”.

Azi, când îi omagiem pe eroii Patriei, eu simt nevoia mai mult să-mi omagiez eroul visurilor mele de copil. Căci sunt şi eroi ai niciunei lupte, ai niciunui război, care nu-şi lasă membrele, capetele, trupurile pe câmpul de luptă. Dar care-şi lasă inima într-o altă inimă.

Slobozia, 09 iunie 2016

SCÂRŢ!

Revistă de umor şi nu numai... din Iaşi

 

 

La Iaşi, apare, sub egida Societăţii literar-umoristice "Academia Liberă Veche Păstorel", una dintre puţinele reviste literare dedicate umorului: "Scârţ!". O revistă foarte bună, care nu face rabat de la calitatea scriiturii. Sub oblăduirea spiritului marelui Păstorel (avocatul, epigramistul şi rafinatul om de cultură Al. O Teodoreanu, fratele scriitorului Ionel Teodoreanu), având ca preşedinte de onoare pe umoristul de excepţie George Petrone, preşedinte executiv pe epigramistul Vasile Vajoga şi redactor-şef pe domnul Adrian Grăjdeanu (evident, tot umorist), în cele 60 de pagini cu apariţie lunară ale revistei apar cele mai reprezentative nume ale umorului românesc la ora actuală. Onorată că dragii mei prieteni ieşeni (pe unii abia cunoscându-i, pe alţii doar virtual) mi-au făcut onoarea să mă includă de vreo doi ani încoace în revistă, nelipsind din ea, precum martie din post. Chiar dacă nu doar cu texte umoristice am apărut, cele mai multe selectate direct presupun de domnul Grăjdeanu de pe blog. De fiecare dată mă întreb: să vedem ce mi-a mai publicat? Surpiza lunii iunie a fost publicarea în paginile revistei a corespondenţei mele cu domnul Marian Ştefan. 
Pentru cei care doresc să-şi facă abonament (f. ieftin, de altfel), las datele de contact la vedere. E o revistă foarte bună, iar umorul bun în zilele noastre e atât de rar. Şi avem atâta nevoie de el! Aşadar... ete (mai jos), Scârţ! :))

„Scrisori către sora Zoe”

Acesta este titlul incitant ales chiar de autor, scriitorul Gala Galaction (pr. Grigore Pișculescu), colecției de scrisori inedite publicate de Editura „Muzeul Literaturii Române”, cu o prefață de Marius Mazilu. Doar am lăsat cartea din mână și notez câteva impresii la cald. Nu e cronică, habar n-am cum se face și nici nu mă interesează. Dar mi-aș dori să fie un imbold pentru cititori, măcar și pentru aleasa frumusețe a stilului epistolar, cu atât mai mult cu cât ea înfățișează pe tânărul student, pe atunci, abia trecut de vârsta de 20 de ani.

          Cartea cuprinde 2 părți: scrisorile lui Gala Galaction către Zoe Dimitriu-Marcoci, pe atunci soră la Mănăstirea Agapia, cea care, la 17 aprilie 1903, avea să-i devină soție și scrisorile aceluiași (semnate Gr. Pișculescu) către doamna dr. Olga Sacara-Tulbure, o prietenă comună, locuind la Techirghiol. Tânărul student bucureștean pare frământat sufletește o vreme, cu sufletul divizat, împărțindu-se, cu generozitate - epistolar numai! - între Agapia și Techirghiol. Chiar dacă apropierea e vădit mai mare față de sora Zoe - „dragă surioară”, cealaltă rămânând mereu (poate și datorită respectului cuvenit unei persoane mai în vârstă) „mult stimată Doamnă”. Citind cele aproape 300 de pagini, am avut impresia că, dacă ar fi putut, ar fi ales o combinație între cele două: de la una, ascuțimea spiritului și rafinamentul intelectual (Olga), de la cealaltă - tinerețea și neprihănirea (Zoe). Totuși, când își dă seama că apele s-au tulburat, ia taurul de coarne cavalerește, limpezind lucrurile, nu fără oarecari păreri de rău pentru suferința provocată doctoriței, păreri de rău la care aderă chiar și sora Zoe, la curent cu frământările studentului Pișculescu. E impresionantă noblețea sufletească, de simțire, gândire și acțiune a celor trei protagoniști, într-o situație în care oamenii banali și lipsiți de o elementară educație ar cădea în cea mai neagră mocirlă. Odată lucrurile lămurite, lumea-și reia cursul ei firesc. Tânărul alege lucid, nu știu dacă neapărat ceea ce-i era mai drag, dar în mod cert ceea ce-i era mai de folos ca viitor preot. Cei doi se căsătoresc, după o corespondență și o așteptare dureroasă de cinci ani, întreruptă de scurte perioade în care se întâlnesc, iar Olga Sacara le devine nașă de cununie.

           Mai jos, două fragmente care impresionează prin lirismul lor, anunțând pe sensibilul prozator de mai târziu:

          Gala Galaction către Zoe Dimitriu-Marcoci:

          „13 iulie 1902. Aleele de tei curgeau goale, lungi și drepte. Dimineața era aurie și curată. Și, în calmul ei, sufletul meu te-a chemat și te-a iubit, cu toată tăria dureroasă a acestei nouă despărțiri prin care trecurăm și sub nesfârșitul văl de rugăciune, pe care sufletul meu i-L desfășură Celui Prea Înalt, peste a tot ce-mi ești, peste a tot ce-ți sânt... Mi-am adus aminte de revenirea mea în București, cea de acum 4 ani: ca și azi, ziua în care am ieșit la șosea (a doua zi de revenire) era sâmbătă. Dar, vezi, ce suprapunere, astăzi e 13 iulie, ziua aniversară a întâlnirei noastre pe cărarea vieței! Vor fi patru ani, astăzi, spre seară, de când născurăm unul pentru altul. Ah! toate aceste gânduri se țes, atât de des și de complicat, în sufletu-mi, încât nu mai pot alege în vorbe anume noianul de binecuvântări ce viază în mine, numelui lui Dumnezeu, dulcea și îndurerata mea iubire, farmecul subtil al amintirei și durerea ceasului de azi...” (pg. 212, Arhiva MNLR, nr. inventar 17007)

          Gala Galaction către Olga Sacara-Tulbure:

          „26 mai 1901. ... Din colivia Podului, Dunărea mi-a năzărit vastă și pustie, iar dupe mlaștinele Borcei, am intrat în Bărăgan. Ploua. Sub oblicitatea ploaiei, ierburile se plecau până-n pământ, numărând precipitat, din vârfuri, izbitura stropilor. Șanțurile se făceau rame de oglinzi orbite. Oglinzile sufletului meu vedeau însă limpede: o lumină de ideal asfințit visa crizanteme și lalele de-a lungul nesfârșirei lor... O, da, această zi de 24 mai fu splendidă între splendidele ei surori. „În ora înfățișărei mele înaintea Lui, aș vrea să fii lângă mine...” Iată un mărgăritar, prea scumpă Doamnă, pe care mi l-ați dăruit pe malul mărei în această zi. Am avut aerul că nu-l prea înțeleg, luându-mă dupe zborul unei glume, însă e cel mai nobil dar cu care ați fi putut răspunde vasalităței mele de simțire, de artă și de filosofie. (...) Permiteți-mi să țiu minte și să păstrez de-a pururi acest dar neprețuit... (...) În zorii lui 24 iulie 1898, duceam spre București, pe deasupra unui lanț, format din ploaia din ajun, numele și icoana Dv., ca și astă-seară, 24 mai 1901! Ce potrivire adâncă! Sunt de atunci trei ani fără două luni...”(pg. 260, arhiva MNLR, nr. inventar 12351).

          Cam atât. O carte care te ajută dacă vrei să te refugiezi din grosolănia acestei lumi. Chiar dacă e mai rău atunci când dai din nou cu ochii de ea. Aud că la Primăria Capitalei a câștigat o țățică. Asta mă întristează. Mi-ar fi plăcut să fie o femeie, nici n-ar fi contat din partea cărui partid, dar tare mi-aș fi dorit să fie o Doamnă. O Doamnă cum erau cele de altădată. Mai sunt și azi, ce-i drept mai rar, dar nu prea dai de ele în politică. Poate pentru că o veritabilă Doamnă nu are ce căuta în politică, așa cum nu are ce căuta în locuri rău famate. Asta e, mergem înainte...

          Slobozia, 05 iunie 2016